Toamna în Cheile Vârghișului

TIPĂREȘTE

Era prea frumos acest sfârșit de octombrie pentru nu întreprinde o scurtă evadare din casă.

Mai ales că am fost nevoiți la două săptămâni de izolare după drumeția de la începutul lunii la Plaiul Foii.

Alegerea destinației nu a reprezentat un impas, Cheile Vârghișului fiind pe buzele Adrianei și în interesul meu de ceva vreme.

Așadar plecăm de acasă într-o sâmbătă dimineața însorită, fără urmă de nor pe cer – la fel va fi întreaga zi -, străbatem cei 129 de kilometri într-un ritm bun, pe drumuri mai mult sau mai puțin bune, prin unele sate în care oamenii se îndreptau pe câmp pentru culesul porumbului sau prin orășele destul de animate la ora trecerii noastre.

Despre drum pot să vă spun că cei care se îndreaptă din direcția Mediaș – Sighișoara au de trecut peste calea ferată de destule ori, chiar enervant de des, mai ales că nu sunt semnalizate decât cu Crucea Sf. Andrei iar trecerile la nivel sunt praf și poziționate în apropiere de curbe.

Se lucrează la drum în sate – se introduc tuburi de apă, bănuiesc – între Cristuru Secuiesc și Odorhei iar intrarea în județul Covasna se resimte din plin datorită răzuirii și spargerii asfaltului pentru lucrări la șosea ce se întind până la intrarea în satul Vârghiș.

Cotești la dreapta în momentul în care dai de indicatorul ce te îndrumă spre Cheile Vârghișului și cam 10 kilometri te plimbi, efectiv, pe un drum excelent ce șerpuiește printre dealuri verzi încă și copaci desfrunziți, prin păduri ruginii cu lumina soarelui strecurându-se printre crengi. Drumul este îngust, doar pentru un autoturism, dar găsești destule alveole pentru ce permit o circulație eficientă și sigură.

Ultimii aproape 2 kilometri se parcurg pe un drum forestier pe care îl părăsești dincolo de Centrul de vizitare constra sumei de 25 lei. Da, ați citit bine! Dacă vrei să tragi mașina pe dreapta ești taxat cu respectiva sumă întrucât acolo este o parcare privată.” Este” pur și simplu pe iarbă, nici urmă de vreun element definitoriu a ceea ce înseamnă parcare.

Ești întâmpinat de o doamnă având în mână o casă de marcat mobilă care îți solicită taxa și îți eliberează bon fiscal. La întrebarea mea” pentru ce plătesc?” primesc un răspuns care te lasă mască:” se va amenaja un camping cu dușuri” . Păi cei care vor folosi acel camping și acele dușuri, să plătească. Nu să mi se perceapă mie și altora banii pentru investiția care, sunt sigur, nu se va face curând iar acei bani vor intra absolut gratuit – minus impozitul - în buzunarele administratorului firmei.

Mai gravă și mai de condamnat mi se pare indiferența autorităților publice locale sau acceptarea tacită a acestui jaf din partea lor, menit a arunca o pată extrem de urâtă asupra modului în care se înțelege a face turism în România anului 2021.

Într-o sâmbătă de sfârșit de octombrie au parcat – de fapt, și-au lăsat mașinile pe iarbă – peste 50 de persoane. Un calcul sumar arată încasări de minim 1.250 lei, enorme raportat la cheltuielile firmei - o doamnă ce încasează banii - și umilitor pentru turiștii care înghit în sec și calcă iarba peste întinderea denivelată. Vă dați seama cam ce câștiguri se fac duminica sau în plin sezon...

Iar statul român vrea să atragă turiști... Cu astfel de a apucături e departe de ceea ce înseamnă contemporaneitate.

Unii care probabil aflaseră de această japcă își parcaseră autoturismele pe marginea drumului forestier, doar că acolo nu încap multe, plus că ele vor sta toată ziua în praful ridicat de suratele lor.

Ai achitat taxa, bodogănești – nu eram singurul nemulțumit – și te îndrepți spre poteca ce te conduce spre chei. Barieră și un funcționar Romsilva cu chitanțierul la vedere. De vrei să treci de el, musai să achiți 8 lei/adult sau 4 lei/student. Singurele categorii de plătitori trecute la vedere pe un afiș. De eram pensionar, ori nu mi se permitea, ori era un nou prilej de sfadă.

Angajatul statului este un tip amabil, vorbește frumos, ne face cunoscut că banii încasați se folosesc pentru marcarea traseelor, reparația și întreținerea podurilor. Din tonul vocii lui răzbate nemulțumirea vis-a-vis de ceea ce se petrece cu parcarea.

Ni se dă chitanță pe care scrie că suma de 16 lei pentru 2 persoane reprezintă donație. Scrie, domle, taxă! Că mi-o ceri la intrare și îmi condiționezi accesul în chei de achitarea ei, nu ți-o dau eu de bunăvoie. Deși aș fi dat acea sumă pentru cât de frumos și bine întreținut și marcat am remarcat că e traseul.

Dar mă deranjează ascunderea asta după deget. Probabil pentru evitarea impozitării iar statul iarăși tace și se face că nu vede.

Dacă nu vrei să achiți aceste sume, poți merge din satul Merești către Cantonul Țiglărie, 6,5 kilometri, pe un drum de țară, lași mașina la marginea drumului și o iei spre chei. Parcarea este gratuită iar vreunul care să îți ia cei 8 lei nu prea se arată pe acolo decât, cică, uneori. Probabil duminica sau în plin sezon.

Odată achitată taxa de intrare, îți este permis să treci de barieră și să urmezi drumul spre chei.

Drumul e lin, în stânga ai râul iar pe dreapta muntele, în timp ce în față trei cai tineri pasc în tihnă, netulburați de zecile de amatori ai plimbărilor montane.

Cu 50 metri înainte de intrarea în chei și traversarea primului podeț, o vacă lasă deoparte activitatea de păscut, vine țintă spre noi și se oprește la câțiva pași. Nu știam ce să îi arăt, facturica primită la intrare sau certificatul verde salvat pe telefon...

Ne privește preț de câteva secunde, cred că miroase cu nările ei largi faptul că îndeplinim ambele condiții și își reia activitatea de exterminare a firelor verzi de iarbă încă existente pe pășune.

Priveliștea ce o ai de pe primul pod reprezintă chintesența toamnei: un covor de iarbă verde, pornit din marginea pădurii ce și-a scuturat frunzele maronii, mărginit de râul ce curge molcom, de o parte, și dealurile ce se continuă spre înălțimea crestelor de piatră, de cealaltă parte. Iar în față zidul de piatră albă, roasă a altui versant.

Aș fi stat și privit minute în șir acest tablou autumnal, numai că mai avem încă aproximativ 3,5 kilometri de mers, plus că ar fi și alți doritori să treacă podul.

Cărarea ce șerpuiește paralel cu apa este destul de largă încât să permită mersul în tandem al romanticilor îndrăgostiți, ținându-se de mână sau petrecându-și brațele unul prin spatele celuilalt.

Trebuie să faci această impresie destul de rapid pentru că apoi de vei dori să mergi la fel, cu siguranță că unul va călca prin apă sau pe marginea peretelui de piatră.

Foșnetul pașilor răscolind frunzele căzute întețesc starea de romantism iar lumina razelor de soare strecurată printre crengile golașe ale copacilor pare să aprindă vâlvătaia sentimentelor.

Dar trebuie să fii atent mereu și la pietrele umede cate te fac să aluneci sau la rădăcinile copacilor ce se întind pe sub frunze și pot atenta la integritatea ta corporală (te împiedici de ele și ai rămas cu urme câteva zile).

Urmăm itinerariul până la locul indicat de cel care ne-a eliberat chitanța iar de acolo, înainte de al treilea pod, facem stânga și urcăm pieptiș spre Grota (Gaura) Tătarilor. Și ne tot ducem în sus, de ne chinuim să înaintăm. Adriana zice pas, iar eu o iau de unul singur. Dacă e aici, trebuie să o descoper. Și, uneori în patru labe, sprijinit de trunchi și rădăcini de copaci ajung deasupra, în partea cea mai de sus a stâncilor, de unde privești hăt-departe, într-o parte și alta a cheilor.

Dar grota tot nu o văd...

Coborârea este mai anevoioasă iar la punctul unde o lăsasem pe Adriana facem o pauză de masă și hidratare, după care continuăm coborârea spre traseul din chei. Recomand purtatea încălțămintei adecvată traseelor montane, foarte utilă în special la coborâre.

În această rătăcire nu am fost singuri. La un moment dat, una din temerarele doamne care căutau același obiectiv natural, plecată mai devreme pe panta descendentă, ne semnalizează vocal și radioasă descoperirea grotei. Am urcat zeci de metri în condiții apropiate de temerarii exploratori montani și, când colo, grota era situată doar puțin deasupra traseului principal.

De aici poți escalada peretele de piatră, fiind vizibile accesoriile unei asemenea aventuri.

Fie vorba între noi umblăreții, ce-i costa să mai înfigă un par și o tablă cu destinația grotei?

Imediat lângă cel de-al treilea pod, înainte de a-l trece, vezi și urci în stânga spre Peștera Șura Cailor, o imensă cavitate în care poți pătrunde destul de adânc, mai ales dacă ai în dotare și lanterne frontale.

Revii și treci podul, iar aici ai două opțiuni: vizitezi acum sau la întoarcere Peștera Liliecilor, situată la 200 metri în dreapta. Noi am urcat în ea de îndată, nu am lăsat-o la revenire.

Când scriu” urcat” , să vă așteptați că sunt de parcurs ceva scări de metal, prevăzute cu balustradă, pentru a ajunge în interiorul ei. Care nu poate fi vizitat în întregime întrucât accesul a fost limitat din cauza păstrării liniștii coloniei de lilieci ce își are aici casa. O pasăre, trezită de glasul cristalin al unui copil, a zbughit-o din locașul său, căutând găzduire la un vecin mai din adâncul peșterii.

De pe panourile informative prezente de-a lungul cheilor ai ocazia să afli că în cele 122 de peșteri descoperite și cartografiate locuiesc 19 specii de lilieci.

Pentru cei care obosesc sau vor să stea să asculte susurul apei se găsesc din loc în loc băncuțe.

Parcurgând cheile, realizez că toamna acestea sunt mai frumoase ca vara. În anotimpul cald totul e verde, în stânga, în dreapta sau deasupra. Acum ai ocazia să admiri crestele montane ce se profilează superb pe cerul albastru iar când adie vântul cade de deasupra o ninsoare de frunze uscate.

Luând la pas poteca, străbătând înșiruirea celor nouă poduri ce te trec de pe o parte a râului și înapoi, unele dintre ele balansându-se serios la trecerea ta, atent să nu pierzi mai nimic din frumusețea locului ajungi la capătul cheilor, în Cantonul Țiglărie, într-o poieniță în care te întâmpină brândușele și un soare cald și plăcut, prilej de scurt popas al multora dintre turiști înainte de a se întoarce pe cei 4 kilometri ai cheilor.

Remarcăm și apreciem că și aici, la fel ca în parcarea cea costisitoare, există toalete. Și mai remarcăm, dar nu apreciem, că la intrarea în chei din această parte panourile și inscripțiile sunt doar în limba maghiară. Poate nici nu știi că ai ajuns la Cheile Vârghișului.

Am parcurs traseul dus-întors în 4 ore și 40 minute, din care mai mult de 30 minute ne-a luat urcarea și coborârea aiuritoare spre prima grotă.

Am avut parte de o excelentă zi petrecută în natură și am fost surprinși de numărul mare al celor care au ales să-și petreacă ziua aidoma nouă.

În fond, ce poate fi mai indicat și recreativ pentru sănătatea fizică și psihică decât mișcarea în aer liber?

Când veți avea timp și sunteți în pană de locații, îndreptați-vă atenția și spre Cheile Vârghișului. Poate reprezenta o bună oportunitate de petrecere a unor clipe frumoase în preajma apei, a munților și a copacilor de diverse soiuri.

---

VIZUALIZĂRI: 2483 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI