O pagină de istorie și artă medievală

TIPĂREȘTE

Am plecat dimineață din Odorheiu Secuiesc și, nu știu din ce motive, am făcut ceea ce de obicei nu facem: am sărit peste micul dejun. De fapt, eu am insistat să ne abatem pe la patiseria Izlike (mă cunosc, fac urât tare la foame!), dar Tati a zis că lasă, nu se poate să nu găsim noi ceva de mâncare pe drum... Ei, bine, se poate. Evident, cele câteva minute câștigate (cât ne-ar fi luat drumul dus-întors până la patiserie) le-am pierdut mai apoi de nu știu câte ori, în curând principalul nostru obiectiv fiind găsirea unui loc care să ne ofere o cafea și ceva de mâncare; asta a însemnat numeroase abateri spre pensiuni și cârciumioare ce figurau pe hartă, dar pe care le-am găsit închise.

Acest demers ne-a sucit și ordinea obiectivelor vizitate. Dacă am văzut că n-am avut succes-neam până la răspântia unde trebuia s-o cotim spre Cheile Vârghișului (pe-acolo, doar scoarță de copac să fi găsit de mâncat...), am decis să mergem mai departe. Speranțele noastre s-au spulberat rapid la Tălișoara; Castelul Daniel nu oferea mic dejun decât ospeților proprii. Am fost îndrumați spre Baraolt, însă se pare că o decizie proastă atrage după ea cel puțin încă una, căci am tranzitat orășelul fără să ne oprim, după ce am descoperit pe GoogleMaps mâncătoria Stone Pub, cu referințe foarte bune, situată – culmea! – în vecinătatea celui de-al doilea obiectiv al zilei, Castelul Kálnoky. În plus, ne aflam puțin după ora 11, când localul ar fi trebuit să-și deschidă porțile.

Domeniul castelului se află imediat la intrarea în localitatea Micloșoara, cum vii dinspre Baraolt, pe partea stângă. (Vă spun asta pentru că noi, orbiți pesemne de foame, nu l-am văzut de la început și am bântuit ulterior un pic prin zonă ????) Urmează un podeț și apoi, pe dreapta, parcarea dedicată turiștilor (destul de încăpătoare) și, în continuare, Stone Pub.

Am pătruns pe terasa micuță, amenajată rustic, eu am ochit toaleta, Tati a intrat în local, să vadă de-i vreun rost. Veștile n-au fost grozave; de mâncat nu se putea mânca nimic, nici măcar o cafea, în schimb ne-au oferit bilete să vizităm castelul (20 ron bucata). Am luat, ce să facem?! Dacă asta ne fusese scris, să ne culturalizăm pe burta goală în această superbă zi de septembrie... Mi-am amintit ce am citit cândva, că foamea poate fi dresată precum un cățeluș, așa că nu mi-a mai rămas decât să-i vâr un căluș în gură: „Gata, să nu te aud, nu mai schelălăi atât! Într-o zi o să mănânci!”

Vizitele se fac din oră în oră, cu ghid, prima intrare la 11, ultima la 16 (15 în sezonul rece), deschis zilnic, mai puțin lunea (și miercurea în sezonul rece). Mai aveam de așteptat vreo 20-25 de minute până la turul de ora 12, timp suficient ca să căutăm intrarea pe domeniu (lol!), să străbatem frumosul parc cu arbori seculari, să ne preumblăm pe gazonul bine întreținut și să pozăm în amănunt conacul, dându-i ocol.

Am admirat profilul său neoclasic, relativ rigid – un paralelipiped lung și alb, plus câte un foișor cu trepte lipit în capete, cu demisol, parter înalt și acoperișul mansardat. Deasupra intrării principale, pe frontonul trinunghiular sprijinit pe coloane, se ghicește blazonul familiei Kálnoky (nu este cel original, aveam să aflăm în curând). Totul strălucind de curățenie, părând recent recondiționat (2014 -2016, cu ajutorul unui grant oferit de Islanda, Norvegia și Liechtenstein).

Pârâiașul ce străbate curtea conacului a fost captat, dând naștere unui mic iaz, pe luciul căruia pluteau câteva romantice flori de nufăr roz, iar pe un podeț arcuit peste apă se poate ajunge într-un foișor de lemn, prevăzut cu băncuțe. În capătul pajiștii din fața casei, am zărit în depărtare un cort alb, dintr-acelea pentru evenimente.

Încet-încet ne-am adunat cam 12-15 persoane, la ora stabilită a apărut și ghidul, un tânăr amabil și volubil. Vizita începe din foișorul lateral dinspre lac și, în timp ce toată lumea se echipa cu măștile proprii și cu totoși de plastic dintr-un recipient pe care l-am găsit loco, ghidul ne-a atras atenția asupra superbului ancadrament de piatră al ușii, cu lei stilizați, precum și asupra inscripției de deasupra sa. Aceasta din urmă e greu lizibilă, aproape ștearsă, însă tânăra noastră gazdă ne-a deslușit conținutul, scris în limba latină, Non est mortale quod opto, care s-ar traduce cam „ce am ales este nemuritor” , un altfel de blazon al familei Kálnoky.

Am pătruns în interior, ne-a învăluit imediat o atmosferă plăcută, de lume bună de altădată. Am adăstat câteva minute în prima încăpere, timp în care ghidul ne-a spus câte ceva despre istoria familiei și a conacului, ambele oarecum suprapuse pe parcursul a aproximativ 5 secole. Unele lucruri nu-mi erau străine, precum faptul că în tumultoasa epocă medievală, grevată de sângeroase confruntări armate, principii transilvani obișnuiau să răsplătească faptele de bravură ce le erau favorabile cu fel de fel de privilegii, precum titluri nobiliare, moșii, scutiri de taxe. Cam asta a fost geneza nobiliară a familiei Kálnoky, primele referiri la posesiunile acesteia apărând documentate pe la mijlocul sec. 16.

Regăsim conacul din Micloșoara în testamentul contelui Bálint Kálnoky în jurul anului 1600, dar cel ce extinde și organizează domeniul este nepotul acestuia, Istvan, ce descrie în jurnalul său etapele construirii „casei de piatră” , inițial gândită ca reședință de vânătoare a familiei, formată dintr-un plan dreptunghiular și un turn atașat. Conacul îmbina elemente arhitectonice specifice vremii, caracteristice renașterii târzii și barocului timpuriu, iar mobilerul și decorațiunile se întâlneau și ele la confluența a două culturi diametral opuse, cea vestic-europeană și cea orientală.

Casa suferă îmbunătățiri și adăugiri succesive de-a lungul generațiilor, până la Revoluția din 1848, când este devastată. La vremea respectivă, ea aparținea lui Denes Kálnoky, iar după moartea acestuia, pentru că nu a avut moștenitori direcți, conacul revine nepotului de soră, Ferenc Seethal.

Renovarea radicală, în stil neoclasic, a început abia în 1902 și i se datorează tot unui Ferenc Seethal, fiul celui dintâi. Atunci apare veranda cu coloane de pe fațada nord-estică, apar și foișoarele de pe laturile scurte, atunci se decide mansardarea acoperișului. Și tot atunci se reconfigurează grădina și parcul, după moda englezească. Din păcate, și acest ultim proprietar s-a stins fără să lase moștenitori, iar în jurul anului 1940 conacul ajunge în posesia lui Eugen Savu, fost ministru în guvernul Octavian Goga. Nu urmează vremuri prea bune; în timpul războiului îl găsim transformat în cazarmă militară maghiară, după război este naționalizat și transformat în sediu al cooperativei agricole, apoi în cămin cultural. Evident, se degradează continuu.

Șansa acestui superb conac a reprezentat-o contele Tibor Kálnoky, nobil de tip modern, medic veterinar la origine, născut în Austria, stabilit ulterior (din romantism și fascinație) pe plaiurile pe care au trăit înaintașii săi. Deși n-a putut să revendice conacul și parcul, a reușit să încheie un contract de custodie pe 49 de ani cu municipalitatea Baraolt, să atragă fonduri spre a le recondiționa și reda o nouă viață. Parterul casei a fost remobilat și redecorat (o parte din piese donate, altele împrumutate de la Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe) și transformat în Muzeu al Vieții Transilvane, cu intenția de a reproduce ambientul nobilimii locale din sec. 17-19.

Casa este de tip vagon, cu mai multe încăperi în care se trece din una în alta, plus încă două laterale, în capete. Vizita noastră a început cu prima încăpere laterală, pe care am admirat-o din prag: camera de oaspeți, dotată cu toate cele necesare – pat, masă cu scaune, dulap, inclusiv lavoar și cadă. Am revenit în prima încăpere, despre care am aflat că se numește Salonul Biedermeier, datorită colecției de mobilier specific. Ni s-a atras atenția asupra pianului Streicher original, un model folosit de însuși compozitorul Johannes Brahms. Mie mi-a plăcut în mod deosebit frumoasa sobă verde și am aflat că toate sobele din casă au fost reconstruite de către un meșter din Bicfalău, după resturile de cahle găsite cu ocazia lucrărilor de recondiționare.

Am trecut mai departe în Sala Festivă, camera cea mai spațioasă, inima conacului acum și în trecut. Ghidul și-a continuat „poezia” , dar am remarcat și ceva explicații trilingve (română, maghiară, engheză) pe perete, le-am pozat spre a le studia ulterior. Mobilerul îmbină influențele europene cu cele orientale – scrinuri mai mult sau mai puțin filigranate, covoare de perete, tablouri. Și aici tronează o sobă deosebită, o oglidă superbă se află pe unul din pereți, iar din medalionul decorat de pe centrul tavanului atârnă un candelabru.

Camera este reprezentativă pentru conacele renașterii târzii transilvane, având rol de sufragerie și sală festivă. Aici aveau loc evenimentele notabile din familie, aici erau primiți oaspeții. Un rol important avea masa lungă, eventual extensibilă, înconjurată de scaune sau bănci de lemn acoperite cu covoare. Bufetul era supraetajat, destinat depozitării veselei, dar și unor obiecte decorative. Vasele din argint reprezentau un mijloc de tezaurizare, în timp ce cele din cositor se foloseau pentru uzul curent. În sec. 16-17, se întâlneau destul de frecvent și farfuriile confecționate din lemn, pentru ca ulterior acestea să fie înlocuite cu cele din faianță și porțelan, din ce în ce mai frumos decorate.

Următoarea încăpere este Casa Doamnei, spațiul dedicat stăpânei casei, cea responsabilă cu adevărat de administrarea curții nobiliare: organizarea și supravegherea muncilor casnice și din grădini, educarea copiilor, protejarea sănătății tuturor, activitățile artistice. Aici întâlnim și două manechine îmbrăcate în frumoase straie reprezentative pentru perioada medievală. Desigur, încă o sobă grozavă. Într-un mic bovindou bine luminat natural, era organizat locul în care doamnele casei citeau sau brodau (coșul de lucru alăturat stă și el mărturie). Lada de zestre este acoperită cu un minunat acoperământ oriental, iar dulapul-vitrină expune mai multe modele de vase din sticlă sau metal.

Ne mutăm în Casa Domnului, locul impregnat de masculinitate, domeniul de necontestat al stăpânului casei. Sunt multe elemente demonstrative în acest sens: trofeele de vânătoare, portretele înaintașilor, armele, scrinul cu instrumentele de scris. Ghidul ne atrage atenția asupra unei mici și ciudate piese de mobilier: „Știți ce-i asta?!” Nimeni n-are idee... E de fapt o antică oală de noapte, mascată într-un dispozitiv ingenios, acoperit cu capac. În linii mari, același stil „amestecat” , cu certe influențe orientale.

Ne aruncăm o privire și în ultima încăpere, tot un fel de cameră de oaspeți, decorată însă mult diferit de prima. Rețin multitudinea stemelor nobiliare expuse pe pereți.

Dintr-un mic hol, se fac scări spre mansardă (nu se vizitează), dar și spre demisol, unde se aflau vechea bucătărie și pivnițele conacului. Ghidul ne spune că actualmente acest spațiu a fost transformat într-un restaurant cu circuit închis, capabil să găzduiască 50 de meseni, dedicat diverselor evenimente (în vremuri nepandemice). Și ne învită să-l vizităm împreună cu el.

Mai întâi vizităm încăperea din stânga, organizată ca un mic muzeu arheologic, în care sunt expuse câteva artefacte descoperite cu ocazia lucrărilor de renovare (resturi de ceramică și cahle), precum și copii după documente vechi referitoare la familia Kálnoky. Tot aici întâlnim explicații ample (7 afișe) însoțite de fotografii sugestive despre istoria conacului.

Bucătăria-restaurant începe cu un spațiu în care sunt expuse câteva piese specifice (rețin un frumos dulap de lemn vopsit în verde). Pe urmă sunt mai multe săli parțial delimitate între ele prin bolți decorate cu cărămidă aparentă; pe mijloc se află o masă lungă, altele mai mici de-o parte și de alta, în mici separeuri. Decorațiuni tradiționale secuiești, tablouri cu poze vechi, semiîntuneric, lumânări – îmi place atmosfera pe care au reprodus-o. Ghidul ne spune că se pot organiza cine medievale la conac sau nunți (cortul de afară poate găzdui și el până la 250 de oameni).

Cam asta a fost. Ne-am dat cipicii jos, ne-am luat rămas bun de la ghidul cel destoinic și am părăsit incinta, pe urmă am făcut drumul înapoi spre parcare. Foarte fain loc, ne-am felicitat că am avut inspirația să-l punem pe agenda noastră turistică... Și – ce să vezi?! – parcă și foamea ni se mai domolise! :) Cățelușul nu mai mârâia nervos, fusese și el captivat de interesanta pagină de istorie și artă și acum dădea din coadă, mulțumit că în curând o să i se umple bolul cu bobițe! :)

---

VIZUALIZĂRI: 1097 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI