Pe drumuri de munte

TIPĂREȘTE

Pentru a rămâne în domeniul drag sufletului meu, cel al literaturii, mă întorc spre vechiul nostru de Hogaș cu acest titlu cu dedicație. Și nu orice munte, ci Munții Cernei, cu superba lor cascadă vânturată. Numele i se potrivește ca o mănușă, pentru că, de la înălțimea ei impresionantă, cascada spulberă pur și simplu cu apă, ca o ploaie de vară. Nu mai pomenesc de celelalte căderi de apă care o însoțesc mai în jos, ele nu pot fi cuprinse în aceeași fotografie decât - probabil - de la o distanță remarcabilă și sunt greu accesibile celor fără echipament.

Dar să revenim la cascadă. Ca să ajungi acolo, trebuie să ieși din Herculane înspre Baia de Aramă și să mergi vreo 6-7 km. Partea proastă este că Vânturătoarea este slab semnalizată, un fel de afiș cu un scris șters de ploi pe partea stângă a direcției de mers îți atrage atenția că te afli înaintea drumului spre cascadă. Un indiciu: dincolo de valea Cernei, pe stânga, sunt două pensiuni în construcție (la data la care am fost noi aveau și afiș cu „Teren privat. De vânzare”), mult mai ușor de remarcat decât însemnul cu pricina. Acolo se poate lăsa și mașina, în perfectă siguranță.

Drumul propriu-zis, adică partea cu urcatul pas cu pas pe o potecă de 30 de cm lățime între pădure și prăvălișul cu înclinație de vreo 45 de grade, este greu. Nu mă refer doar la noi, adulții, ci și la copii. Ștrumpfii noștri au 5 și 7 ani și, ținând cont de vârsta lor și de experiența drumețiilor montane (am făcut cu ei Maramureșul anul trecut) s-au descurcat bine, dar nu recomand pe proprie răspundere să faceți ca noi. Urcatul a ținut cam 1 oră, pe o potecă îngustă creată exclusiv de pasul trudnic al pionierului curajos (în sensul contextual de inițiator), cu rădăcini de copac în care să îți sprijini piciorul ca să nu aluneci pe frunzele putrezite sau pe solul argilos, cu câteva posibile opriri pe stânci golașe care le permiteau piticilor să se așeze un pic. Pentru cei singuri, este ca un exercițiu de fitness (mă refer la grupurile transpirate care ajungeau după noi la cascadă) sau, pentru cei cu vechime (iarăși mă refer la cei întâlniți pe traseu, foarte bine echipați, care probabil au văzut cascada și de pe culme), o plimbare pe cinste.

Cascada a meritat tot drumul. Spre admirația nedisimulață a unui grup de polonezi („polska”, s-au declarat ei), piciul nostru neobosit s-a descălțat imediat și s-a băgat cu piciorușele în apa care nu era atât de rece pe cât ne temeam. Fotografiile făcute de perechea mea legitimă de 10 ani și nelegitimă de peste 30 (am crescut împreună cu soțul) au surprins Vânturătoarea de la baza ei, dar mai este un drum care urcă pe culme, pe care însă nu ne-am încumetat.

Dacă a fost frumos? categoric da. Din păcate, pe drum am întâlnit prea puțini români. Doi asiatici (japonezi, după conformația osoasă a feței), șase nemți, doi maghiari (din Ungaria) și cei cinci polonezi, cu un ghid din Suceava. La coborâre, am întânit două familii de români, dintre care una cu copil de vreo 10-11 ani, vârstă de la care recomand cu căldură un astfel de exercițiu de cunoaștere a frumuseților munților.

Pentru cei temători: nu, nu am întânit niciun urs, doar excremente de urs (se recunosc ușor, după dimensiuni, formă și regimul exclusiv vegetarian pe care îl conțin), șopârle și foarte mulți fluturi arginia, specie rară și extrem de frumoasă. Fără vipere cu corn, poate deoarece era pădure și noros, iar șerpilor, după cum se știe, le place soarele. Dacă vreți să le evitați, sunt destule bastoane pe drum, rezemate fie de pietre, fie de copaci, cu care să faceți zgomot când ajungeți în luminișuri sau (cazul nostru) în care să vă sprijiniți ca să nu alunecați.

---

VIZUALIZĂRI: 1103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI