Cenacoli fiorentini (2)

TIPĂREȘTE

Încep cu unele corecturi/adăugiri:

· Cenacolo delle Murate, al lui Vasari, nu este o frescă, așa cum am afirmat, ci o pictură pe lemn. Îi mulțumesc dnei Mihaela Voicu pentru atenționare. Iată diferența dintre a vedea ceva cu ochii tăi și doar a lectura despre respectivul ceva! Când am citit despre dificultățile întâmpinate de restauratori, se spunea pe acolo că una dintre cauze era suportul picturii (sunt cinci panouri din lemn, lucru vizibil și în poză, la o examinare atentă), care lemn se umflase. Dar informația a trecut pe lângă mine...

· Spuneam că ar fi 13 Cenacoli în Florența. De fapt, sunt mai bine de 25 (!), iar aici discutăm doar despre cele care s-au păstrat. (Probabil, numărul norocos mi-a rămas de la prezentarea unui tur ghidat, care doar atâtea propunea.) În esență, o mănăstire era musai să aibă o astfel de pictură în refectoriu, era o chestiune de principiu, dacă doreai să fii în rând cu lumea. Dintre acestea, două sunt din sec. XIV, patru din sec. XV, vreo două-trei din primii ani ai sec. XVI – deci au semnificație din punct de vedere istoric; alte trei-patru, deși mai recente, au o deosebită valoare artistică, aducând lucruri noi în evoluția temei. Restul – au, și ele, importanța lor. Dar, cum viața e scurtă, este bine să începem, întotdeauna, cu desertul ????.

· Într-un comentariu, dna Mihaela Voicu spune că nu a văzut Cina cea de taină de la Măgura Ocnei. Ce am spus mai sus despre Cenacoli fiorentini este valabil (păstrând proporțiile) și pentru mănăstirile de pe la noi. Sunt sigur că toate au, în trapeză, această reprezentare. Atât că o cunosc numai viețuitorii obștii și eventualii pelerini. Interesant ar fi de știut dacă la Agapia, sau pe unde au mai pictat marii noștri artiști, există sau nu asemenea lucrări de-ale lor.

· La lista locațiilor ce găzduiesc Cenacoli ar mai merita adăugată Santa Maria del Carmine (la sud de Arno, cam la mijlocul distanței dintre Ognissanti și Santo Spirito) – nu atât pentru calitatea deosebită a Cinei de acolo, cât pentru faptul că adăpostește Capella Brancacci, care chiar merită văzută. Și, dacă tot se face un drum...

Voi vorbi, în continuare, despre trei obiective nu foarte cunoscute, care ar merita mai multă atenție din partea celor care ajung în Florența (mai ales ultimul).

SANTO SPIRITO

Se află la sud de Arno, cam la 200 de metri de Ponte Santa Trinita. Ține de una dintre mănăstirile foarte vechi ale orașului, chiar la standardele Florenței: datează de pe la 1250, aparținând ordinului călugărilor augustini. E pomenită în Decameron; de altfel, aici este păstrată biblioteca lui Boccaccio, donată de acesta prin testament – și nu e singurul umanist din sec. XIV care a avut legături cu acest lăcaș.

Actuala biserică este ceva mai nouă, a fost reconstruită pe la 1450 după planurile lui Fillipo Brunelleschi. Capelele sunt decorate de pictori cunoscuți: Andrea Sansovino, Cosimo Rosselli, Alessandro Allori, Pietro del Donzello, Filippino Lippi, iar accesul în biserică este liber. Principalele capodopere ale bisericii se află, însă, în muzeu: un crucifix din lemn sculptat de Michelangelo și două Cenacoli, executate tot la distanță de peste două secole unul de celălalt (ca la Santa Croce), aflate în stări opuse de conservare (din alte motive decât la Santa Croce), despre care voi spune câteva cuvinte mai jos. Muzeul este deschis 10-13,15-18, iar biletul costă 2 euro. Există un site al bisericii, basilicasantospirito.it.

(Pe lângă bisericile papale, așa numitele bazilici majore din Roma: San Pietro, San Giovanni in Laterano, San Paolo Fuori le Mura și Santa Maria Maggiore, în lume există încă 1600 de bazilici minore, clasificate pe diverse ranguri. Sunt onorate cu acest titlu doar bisericile romano-catolice cu mare importanță istorică și religioasă sau cele care se remarcă prin vechime sau arhitectură. În Florența există câteva biserici declarate bazilici încă din vechime: Catedrala Santa Maria del Fiore, Battistero San Giovanni, San Lorenzo, San Miniato al Monte, Santa Trinita și Santo Spirito. Pe la 1800 a primit acest statut Santissima Annunziata, iar în ultima sută de ani au mai fost înălțate în rang Santa Maria Novella, Santa Croce, San Marco și Santa Maria del Carmine.)

Cenacolo de Andreea Orcagna a fost pictat pe la 1360-65 și este al doilea cel mai vechi din Florența. Din păcate, este aproape complet distrus, păstrându-se doar capetele sale; recunoaștem un singur apostol, pe Sf. Toma, în partea dreaptă. Motivul distrugerii lucrării: în dreptul său a fost spart zidul, pentru a se face o ușă. (O soartă asemănătoare a avut Cenacolo Vinciano, însă acesta este pictat mai la înălțime, iar ușa nu a stricat decât picioarele lui Isus și Ioan, după cum se poate vedea într-o poză adăugată în review-ul precedent.) Și aici, la fel ca în Santa Croce, Cina cea de Taină este doar parte a unei compoziții mai mari, deasupra sa fiind reprezentată Răstignirea. După toate aparențele, specialiștii consideră că fresca era similară, compozițional, cu cea de la Santa Croce.

Tre cene a fost pictată de Bernardino Poccetti în 1597. Poccetti, zis și Barbatelli, a fost un pictor manierist care a lucrat la decorarea multor biserici și refectorii din Florența (și nu numai). A fost un bun meseriaș, a beneficiat de multe comenzi și lucrările sale arată bine, dar ele nu aduc noutăți, dacă ținem seama că vin în urma celor ale unui del Sarto, de exemplu. A lăsat mai multe Cenacoli, la Sant' Apollonia, Ospedale degli Innocenti, Certosa di Pisa sau acest Tre Cene.

SANT’APOLLONIA

Am plecat către Sant' Apollonia de la Mercato Centrale, spre nord, pe Vila della Stufa - Via Santa Reparata. Străzi înguste, umbrite de clădiri care formează front continuu, parcă mergi prin tunel. GPS-ul îmi arăta că pe mâna dreaptă ar fi destinația noastră, dar intrarea - nicăieri. La un moment dat, ajungem pe Via Ventisette Aprile, stradă perpendiculară pe Santa Reparata. Spre stânga nimic promițător, așa că am luat-o spre dreapta, nimic, iarăși dreapta pe Via San Gallo și... bingo: vedem o plăcuță pe care scria Auditorium di Santa Apollonia. Spunea acolo să sunăm – am sunat. Înăuntru, o sală cu niște mese pe care erau cafele și produse de patiserie, ne cam făceau cu ochiul. Un indicator arăta unde este Cenacolo, dar accesul era permis abia peste câteva minute, când se dădea pauză la o conferință ce se desfășura acolo. Sala cu fresca se vedea dincolo de un panou (prima poză este făcută pe deasupra acelui panou), așa că am mai așteptat puțin. În curând am putut intra, am admirat, am fotografiat și apoi ne-am îndreptat către San Marco, unde doream să zăbovim mai mult.

Când mă documentasem, am aflat că ar urma să admirăm acolo al treilea cel mai vechi Cenacolo, de pe la 1450. Ce am văzut, însă, părea a fi o lucrare mult mai recentă. Acasă, am studiat din nou problema: trebuia să vedem o frescă de Andrea del Castagno, iar cea pozată de noi exista pe internet, dar atribuită lui Poccetti, detto Barbatelli (cel de mai sus). OK, am zis, așa o fi, să cred ce spune netul, sau ce am văzut cu ochii mei? volvo-club.ro/topic/64-fe ... ent&comment=591

Ei bine, am lămurit-o abia zilele trecute. Sant' Apollonia era o mănăstire aparținând călugărițelor benedictine, înființată în 1339, dar desființată la mijlocul sec. XIX. „Teritoriul” său a fost tăiat în două de Via Santa Reparata: fostul refectoriu a rămas în stânga străzii, intrarea făcându-se dinspre Via Ventisette Aprile; practic, am ratat-o cu câțiva metri. O parte mai mare a vechii mănăstiri a rămas în dreapta, între Santa Reparata și Via San Gallo, și acolo am intrat noi. Există un Cenacolo și în Auditorium (astăzi – centru de conferințe), dar pe cel important l-am ratat.

Din ce am citit: vechiul refectoriu este acum muzeu, deschis zilnic 8:15 – 13:50, gratuit (scrie undeva că trebuie sunat la poartă, chiar dacă pare că e închis). Pe lângă Cenacolo al lui Andrea del Castagno, frescă în foarte bună stare de conservare, mai pot fi admirate alte lucrări ale lui Castagno, dar și Neri di Bicci, Paolo Schiavo, Raffaello da Montelupo.

Peretele din spate al refectorului este, și aici, acoperit cu mai multe fresce, la fel ca în sec. XIV – dar pare a fi ultimul caz în care se procedează așa; în anii de după, acest perete va fi rezervat, în totalitate, Cinei cele de taină. De fapt, partea superioară a peretelui a fost, la un moment dat, văruită, astfel încât, în 1860 (când s-a desființat mănăstirea), mai era vizibilă doar Cina. Nu se știa de existența ei și a fost atribuită, inițial, lui Paolo Uccello – abia ulterior s-a stabilit că aparține lui Andrea del Castagno (1421-1457), care a lucrat la ea după întoarcerea sa de la Veneția, în 1444.

E momentul unei paranteze: cele mai multe informații despre pictorii italieni timpurii le avem de Giorgio Vasari, el însuși pictor, sculptor și arhitect valoros (este cel care a construit Coridorul Vasari, care unește Palazzo Vecchio cu Palazzo Pitti, peste Ponte Vecchio, dar și sculptorul monumentului funerar al lui Michelangelo, de la Santa Croce). Dar lucrul care l-a făcut nemuritor este o carte: Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, în care realizează prima istorie a artei. Greșește și el (atribuie eronat, lui Giotto, Cina de la Santa Croce, de exemplu – trecuseră, însă, mai bine de 200 de ani de atunci; sau colportează bârfe și minciunele despre contemporanii săi pe care nu îi înghițea), dar partea bună este mult mai importantă. Cartea poate fi citită în română, online, aici: archive.org/details/Anato ... d%20and%20hands (găsiți aici scanate mai multe cărți apărute, în anii 70-80, la Editura Meridiane, în colecția Biblioteca de Artă).

Inclusiv despre Cenacoli fiorentini, tot de la Vasari avem cele mai multe informații. Dar... în mănăstirile de călugărițe nu intrau bărbați, deci aceste fresce nu i-au fost accesibile. Cele mai mari surprize, în sec. XIX, aceste mănăstiri le-au adus: nimeni nu știa la ce să se aștepte. De aici, atribuiri greșite ale unor lucrări.

Cina lui Castagno este considerată a fi prima din seria celor renascentiste. Pentru întâia oară, scena este prezentată ca o poveste care se petrece aici și acum: camera în care se află Isus și apostolii pare în prelungirea refectoriului, prin folosirea legilor perspectivei. Tehnica este desăvârșită ulterior de Leonardo, în Cenacolo Vinciano și dusă la extrem în secolul următor, prin prezența martorilor (pictați) la masa sfântă (a se vedea Cenacolo delle Murate și Tre Cene, dintre Cinele prezentate până acum, dar exemplul cel mai cunoscut pentru a exemplifica această idee este lucrarea lui del Sarto). Iuda nu mai este reprezentat cu spatele la privitor și pare a avea o atitudine meditativă, tristă. Isus este în centru-stânga, lucru total neobișnuit, și nu mai înmoaie bucățica de pâine în vas. Apostolii, deși încă izolați, au unele tentative de a comunica între ei.

Este destul de probabil că Ghirlandaio a cunoscut opera lui Castagno și a fost influențat de ea.

SAN SALVATORE IN OGNISSANTI

Ordinul umiliaților s-a înființat în prima jumătate a sec. XII, în Lombardia. Inițial, a fost un ordin laic, propăvăduind, în spiritul vremii, sărăcia și viața curată, trăită în conformitate cu preceptele cristice. Pe la 1200, umiliații erau asimilați ereziei valdenze, de care s-au îndepărtat la timp pentru a nu-i împărtăși soarta (descrisă în Numele trandafirului). La 1201 au primit binecuvântarea papei Innocentius III, apoi pe cea a urmașului său, Honorius III. Ceea ce îi deosebea de „moda” vremii era faptul că practicau munca fizică grea, spre deosebire de dominicani și franciscani, ordine mult mai cunoscute și mai longevive, care erau formate din călugări cerșetori (cel puțin la începuturi).

Au ajuns în Florența în 1239 și s-au stabilit în vestul zidurilor orașului, în zona confluenței pârâului Fosso Macinante cu Arno (cam pe unde este acum Ponte Amerigo Vespucci – vom vedea de ce se numește așa). Aveau nevoie de multă apă pentru că se ocupau cu prelucrarea lânii, meșteșug pe care au instituit, în curând, monopol. Au săpat canale, au construit mori, locuințe pentru muncitori – contribuind la bunăstarea economică a Florenței și câștigând încrederea locuitorilor, care, către 1300, i-au invitat să participe la cârmuirea cetății.

Mănăstirea a fost fondată în 1251, cu hramul Tuturor Sfinților. Comunitatea fiind prosperă, cei mai mari artiști ai vremii au participat la înfrumusețarea sa. Fecioara cu Pruncul a lui Giotto, aflată acum la Uffizi, a făcut parte din marele altar, începând cu 1310. În sacristie găsim o Răstignire a lui Taddeo Gaddi, iar în capele avem lucrări de Botticelli – Sf. Augustin citind și Ghirlandaio – Sf. Ieronim citind, ambele din 1480. În capela Vespucci, o frescă pictată de Domenico Ghirlandaio, împreună cu fratele său David, înfățișează Madonna della Misericordia protejând familia Vespucci (1472); se crede că include portretul viitorului navigator Amerigo Vespucci din copilărie. (Când Amerigo a ajuns în actuala Brazilie, a numit un golf Salvador Bahia de Todos os Santos, traducerea în portugheză a lui San Salvatore di Ognissanti, iar pe malurile acelui golf se află astăzi una dintre cele mai metropole ale lumii). Să mai spun că biserica adăpostește locul de odihnă al lui Sandro Botticelli, îngropat alături de iubita sa, Simonetta Vespucci.

Mărirea a adus căderea: după scandaluri în serie legate de numele umiliaților, pe la mijlocul sec. XVI, cardinalul de Milano, inflexibilul Carlo Borromeo (sanctificat în 1610) a fost însărcinat să ocupe de problemă. Un umiliat a încercat să îl ucidă și, drept pedeapsă, ordinul a fost desființat de către papa Paul V în anul 1571. Toate bunurile sale au fost împărțite între alte ordine monahale, partea leului revenind iezuiților și franciscanilor. Franciscanii (cunoscuți și sub numele de minoroți) erau deja prezenți în Florența: Santa Croce este înființată de ei. La un moment dat, aceștia s-au scindat în două ramuri: minoriți conventuali (aceștia sunt cei de la Santa Croce) și minoriți observatori – care au primit mănăstirea umiliaților, la dorința ducelui Cosimo I de Medici. (Există și o ramură feminină a franciscanilor, clarisele.)

Franciscanii au reconstruit în stil baroc biserica, stil folosit pentru prima oară în Florența cu această ocazie. Fațada este din 1637, și ea printre cele mai vechi din oraș (de exemplu, cea de la Santa Croce e din 1860). În sec. XVII-XVIII, interiorul a fost repictat cu scene din viața Sf. Francisc. În plus, aici a fost adusă cea mai importantă relicvă a ordinului: rasa pe care o purta întemeietorul său atunci când a primit stigmatele, în 1224 (i-au apărut, într-o noapte, rănile pe care le-a căpătat Isus pe cruce – găuri în mâini și în picioare). Ognissanti a avut de suferit în 1810 și a fost închisă definitiv în 1866, devenind cazarmă a carabinierilor din 1923; asta este și în prezent. În 1885, frații minoriți și-au recăpătat o mică parte a mănăstirii, pentru continuarea vieții monahale.

Biserica și refectoriul mănăstirii pot fi vizitate de luni până sâmbătă, în intervalul 9-13, iar intrarea este liberă. Într-un oraș atât de scump pentru turiști, este o chestie greu de înțeles, mai ales că nu e un loc în care să intri și să ieși – chiar ai ce vedea!

Cenacolo de Domenico Ghirlandaio este, ca dimensiuni, cea mai mare frescă de acest gen din Florența, 8,10 x 4 m; ocupă nu doar peretele propriu-zis, ci și lunetele, creând senzația de spațiu deschis. Elementele decorative sunt alese la comanda călugărilor: plante nemuritoare, cireșe și portocale, prepelițe și păuni. Impresionează efectele de lumină, a curs multă cerneală în legătură cu umbrele apostolilor de pe peretele din spate; aparent, la o anumită oră, exact așa ar cădea razele care intră pe ferestrele din stânga al refectoriului. Pentru prima dată, Isus și apostolii sunt reprezentați fără aureole – idee care a fost preluată de Leonardo, dar la care Ghirlandaio a renunțat în Cinele ulterioare. Ioan parcă s-a trezit pentru a pune întrebarea privind numele trădătorului, iar atitudinile apostolilor și comunicarea între ei sunt redate cu măiestrie – lucrarea este considerată un triumf al artei Renașterii. De altfel, după ce a terminat-o, Ghirlandaio a fost chemat la Roma pentru a participa la pictarea Capelei Sixtine.

Aaa: după inundația din 1966, fresca a fost desprinsă și restaurată. Cu acest prilej, s-a constatat că urma chipului lui Isus imprimată pe ghipsul din spatele stratului pictat nu coincide cu chipul pe care în vedem. Se crede că, în momentul unei restaurări din sec. XVII, capul lui Isus a fost complet refăcut, din motive care ne sunt necunoscute. Nu am găsit, deși am căutat, explicația nimbului care îl înconjoară pe mântuitor: aparține lui Ghirlandaio, sau restauratorilor din sec. XX, care au dorit astfel să evidențieze intervenția în frescă?

UN PONT

pe care l-am primit și noi și pe care îl dau mai departe (după ce l-am testat): la câțiva pași de Catedrală, pe Via de' Pecori 11, se află Ristorante Self-Service Leonardo. Dacă ești înfometat și nu ești foaaarte pretențios, este o opțiune demnă de a fi luată în considerare la amiază. Lăsând la o parte raportul preț/calitate bun, are marele avantaj că nu stai să aștepți cu orele până vine comanda. E lucrul care îmi este cel mai urât atunci când am treabă, iar în Florența este mult de treabă ????. OK, au trecut niște ani, trebuie făcută o întrebare pe Google sau Tripadvisor despre cum se mai prezintă (și chiar dacă mai funcționează).

---

VIZUALIZĂRI: 727 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI