Sighet - La Memorialul Durerii

TIPĂREȘTE

Am lăsat relatarea privind Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet pentru finalul seriei de review-uri Maramureș și bisericile de lemn nu pentru că ar fi fost ultimul obiectiv vizitat în Maramureș. Nu, n-a fost ultimul. Nici măcar ultimul din ziua în care a fost programat - a treia a circuitului. Chiar și acum, la câteva luni de la vizitarea sa, amintirea ororilor văzute și aflate acolo, îmi induce o stare greu de definit. Cred că este starea firească a tuturor celor care ajung la Sighet și vizitează Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Intuind acest lucru (sau știindu-l din auzite, de la alți vizitatori), mai multe persoane din grupul nostru nici nu au intrat în închisoarea-muzeu preferând să se plimbe pe străduța pietonală până la Monumentul Cuiului sau pur și simplu așteptându-ne pe băncuțele din fața intrării. Păcat! Așa cum este ea, cu bune și cu rele, istoria țării trebuie cunoscută de noi toți.

Cum se ajunge la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet? Dacă ați ajuns în orașul maramureșean Sighetu Marmației, adică "acolo unde se agață harta în cui", nu va fi dificil să găsiți Str. Corneliu Coposu, nr. 4 și fosta închisoare care găzduiește acum muzeul. Este foarte aproape de primărie. Programul de vizitare este: Luni - Duminică în intervalul orar 9.30-18.30 (15 aprilie - 14 octombrie) și Marți - Duminică în intervalul orar 9.30-16.30 (15 octombrie - 14 aprilie), Luni închis. Ultima intrare se face cu 30 de minute înainte de închidere.

Taxele de acces sunt: 20 lei/persoană - adulți, 5 lei/persoană - elevi, studenți și 10 lei/persoană - pensionari. Foștii deținuți și deportați politic, persoanele cu dizabilități și jurnaliștii au acces gratuit. Taxele de fotografiere și filmare sunt 5 lei, respectiv 15 lei, dar - trebuie să menționez - acestea nu ni s-au pretins, iar noi am fotografiat în voie pe oriunde am dorit.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței format din muzeul situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului cu sediul în București, are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei luptei de rezistență din România.

Am fost întâmpinați de un ghid local care ne-a condus într-o încăpere mare, luminoasă - "Sala Hărților" - unde, după câteva cuvinte introductive, cu referiri la istoricul muzeului, am ascultat o prezentare înregistrată a Anei Blandiana. Am aflat astfel câte ceva despre anii de represiuni comuniste, despre necesitatea înființării, despre modul în care a apărut și cum este organizat muzeul în care ne aflam. În tot acest timp priveam hărțile de pe pereți. Cu cruci negre, sunt marcate locurile de detenție, de muncă forțată, de deportare, locurile de reeducare, de execuții și gropile comune.

După această prezentare, menită să ne introducă în atmosfera locului ce urma a fi vizitat, dar și a ne pregăti într-un anume fel, avertizându-ne - dacă mai era necesar - în privința a ceea ce vom vedea, în grupuri mici, am înaintat pe culoarele de la parter.

Un foarte scurt istoric

Construită de administrația austro-ungară ca închisoare de drept comun, în 1897, închisoarea de la Sighet a devenit în august 1948 loc de detenție pentru un grup de studenți și țărani maramureșeni. Doi ani mai târziu, în 1950, au fost aduși aici aprox. 200 de demnitari din întreaga țară - foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni, preoți, în general oricine se opunea regimului comunist. Unii fuseseră judecați și condamnați la grele pedepse, alții nici măcar nu fuseseră judecați. Închisoarea devine "de maximă siguranță". Condițiile de detenție erau inumane - hrană puțină și proastă, lipsă încălzire, interdicția de a se întinde ziua pe paturile din celule, de a privi pe fereastră, izolarea la carceră, fară lumină, umiliți și batjocoriți până la exterminare. 54 de deținuți muriseră deja până în 1955, an în care - ca urmare a Convenției de la Geneva și a admiterii Republicii Populare Romîne în ONU - a avut loc o grațiere, închisoarea de la Sighet redevenind închisoare de drept comun.

În 1977 închisoarea a fost dezafectată și a intrat într-un lung proces de degradare până în 1994 când Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în vederea transformării ei într-un memorial al victimelor comunismului.

S-a început cu refacerea fundațiilor, a izolațiilor și a acoperișului, clădirea ruinată, cu igrasie, necesitând ample lucrări de reabilitare. Acestea au durat câțiva ani.

Soții scriitori Ana Blandiana și Romulus Rusan, cu sprijinul Consiliului Europei, cu eforturi susținute din partea "Fundației Academia Civică" și "Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului", au transformat fosta închisoare de la Sighet în muzeu. Au fost necesari ani întregi de muncă pentru colectarea de fotografii, documente, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, albume, înregistrări de istorie orală, precum și pentru organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri cu victimele comunismului și cu foștii deținuți supraviețuitori, cu istorici din România și din străinătate, publicarea de cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei. 20 iunie 1997 este ziua în care Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet a fost inaugurat și de atunci este deschis publicului pentru vizitare.

Vizita noastră la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

Fiecare celulă a fostei închisori de la Sighet a devenit o sală de muzeu. S-a încercat menținerea unei ordini cronologice a faptelor și a evenimentelor, dar nu știu dacă eu, aici, voi fi capabilă să prezint în întregime, totul.

Am început cu o lungă galerie cu pereții acoperiți cu mii de fotografii - "Galeria foștilor deținuți și deportați politici". Sunt acolo chipuri de bărbaţi, femei, studenţi, ţărani, intelectuali, preoţi...

Pe culoarul dintre celule, remarcăm pe partea dreaptă sala "Alegerile din 1946". Documentele expuse aici ne informează despre campania electorală, în forță, dusă de comuniști. Falsificarea numărării voturilor este și ea dovedită.

Următoarea sală este "Celula în care a murit Iuliu Maniu". În interior nu vezi decât un pat metalic, ruginit, haine de deținut, un blid de aluminiu, iar în colțul de lângă ușă un hârdău. Cred că singurele modificări ale încăperii față de perioada de detenție a lui Iuliu Maniu sunt portretul marelui om politic și spoiala albă de pe pereți care pare mai nouă.

"Asaltul comunist asupra Maramureșului" este un moment despre care istoria pe care am studiat-o eu nu mi-a vorbit. Aflu aici că începând cu toamna anului 1944, până în primăvara anului 1945, au existat încercări de alipire a Maramureșului la Ucraina - pe atunci republică unională a URSS. Statul roman nu îndrăznea a se opune, totuși maramureșenii - intelectuali și țărani - înarmați cu ceea ce au găsit, au asaltat Sighetul obligând autoritățile sovietice instalate aici să accepte retrocedarea provinciei către România.

"Represiunea împotriva Bisericii" este prezentată în una dintre sălile mari de la parter. Un întreg perete acoperit cu fotografii și documente, prezintă represiunea împotriva Bisericii Ortodoxe. Statisticile spun că 2000 de preoți au fost arestați, unii chiar pierzându-și viața în detenție, acuzați de "răspândirea misticismului" și de "predicarea împotriva materialismului dialectic". Numărul mănăstirilor și al călugărilor a fost drastic diminuat pe motiv că ascundeau "partizani anticomuniști și elemente reacționare". Nici celelalte culte nu au fost cruțate. Biserica Greco-Catolică a fost interzisă complet de comuniști, iar Biserica Romano-Catolică a fost supusă la represalii. Un colț al încăperii ne prezintă pe Monseniorul Vladimir Ghika, mort în închisoare la 16 mai 1954, ca urmare a torturii la care a fost supus.

"Colectivizarea - Rezistență și Represiune" este o altă tematică. Se prezintă cronologia faptelor și metodele folosite de comuniști pentru trecerea bunurilor țărănești în proprietatea statului. Rezistența și revoltele țăranilor au fost aspru pedepsite, peste 80.000 de țărani au fost arestați, unii au murit sau au fost răniți. Se amintește și de revolta de la Vadu Roșca - Galați, soldată cu morți, reprimată sub conducerea directă a lui Nicolae Ceaușescu.

"Munca forțată" - una dintre cele mai teribile forme de represiune. În special șantierului "Canalul Dunăre - Marea Neagră", coloniilor de muncă de acolo, numărului mare de oameni care și-au pierdut viețile la canal, le este dedicată o altă sală a muzeului.

Mai sunt și alte săli tematice la parter - "Monarhie versus comunism", "Distrugerea partidelor politice", "1948 - Sovietizarea României", "Securitatea între 1948 și 1989" cu fotografii şi date biografice ale șefilor securităţii şi ale marilor torţionari. Prezentarea prea succintă pe care o pot face eu în articolul de față poate spune prea puțin comparativ cu o vizită la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. De aceea, îndemn pe cei care ajung în zonă să nu ocolească acest inedit muzeu.

Urcăm și la etajul I. O scară largă ne conduce la nivelul superior având de o parte și de alta celule, iar în centru un spațiu gol, acoperit cu plasă de sârmă, prin care se putea supraveghea atât parterul, cât şi etajul II.

Celula de pedeapsă - denumită sugestiv "Neagra", destinată pedepsirii prin izolare în întuneric a deţinuţilor nesupuşi, îți dă fiori. În centrul celulei, legați cu un lanț cu belciug care-i obliga să rămână în picioare, deținuții erau ținuți acolo zile și nopți în șir.

Sala denumită "Articolul 209 - Cod Penal" - prin dovezile etalate - ne vorbește despre justiția comunistă și despre ambiguitatea sentințelor pronunțate - "uneltire contra ordinii socialiste", "uneltire contra ordinii de stat", ceea ce a făcut ca cel mai mic gest de împotrivire să fie pedepsit cu ani grei de închisoare sau chiar cu condamnarea la moarte. Indiferent de vârstă, sex, profesie, apartenență socială sau politică, Articolul 209 - Cod Penal pedepsea fără cruțare.

"Deportarea în Bărăgan" este un subiect despre care s-a vorbit mult și care - bineînțeles - este prezent și aici. În noaptea de17/18 iunie 1951, aprox. 44.000 de persoane (familii întregi) din zona de graniță cu Iugoslavia au fost ridicate și transportate cu trenuri de marfă, sub pază militară, în câmpiile pustii ale Bărăganului. De voie, de nevoie, așa au apărut câteva sate în Bărăganul acelor ani. Muzeul prezintă fotografii, documente și chiar obiecte, mărturii ale evenimentelor de atunci.

"Rezistența anticomunistă din munți" - ilustrată și de o hartă a țării pe care sunt însemnate zonele în care au activat grupările anticomuniste. Rezistența împotriva impunerii comunismului s-a manifestat îndată după ocuparea țării de Armata Roșie. Erau arestați, anchetați, judecați și condamnați nu doar cei care se opuneau instaurării comunismului și colectivizării, ci și rudele acestora sau cei care îi ajutau. Ascunzându-se, mulți au plecat în munți, organizați în grupuri de partizani. Grupurile (formate din tineri, vârstnici, femei cu copii, țărani, muncitori, intelectuali, foști militari, practic oameni din toate categoriile sociale și cu diferite orientări politice) erau ajutate cu hrană și adăpost de săteni. Propaganda comunistă a vânat "bandiții" din munți, i-a prins și i-a condamnat la ani grei de temniță sau i-a executat.

"1956 - Mișcări studențești în România" este un alt subiect dramatic despre care aflăm vizitând muzeul de la Sighet. "Revoluția din Ungaria", lichidată prin intervenția brutală a trupelor sovietice, cu ecouri în toate țările est-europene, i-a îndemnat pe studenții români la proteste soldate cu arestări și exmatriculări. 2000 de studenți timișoreni au fost arestați, cursurile au fost suspendate, iar profesorii epurați. Atunci a apărut ideea înființării unor asociații studențești menite să propage comunismul în rândul tinerilor studioși.

"Fenomenul Pitești" - un experiment desfășurat în perioada 1948-1953, însemna de fapt "reeducare prin tortură". Prin bătăi și tortură psihică, prin lecții de instruire politică, cu subiecte din materialismul dialectic și din istoria PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), deținuții recalcitranți trebuiau convertiți la ideile noii politici, devenind supuși, dedicați noului regim.

Sala "Femei în închisoare" prezintă pe pereți și pe tavan sumedenie de nume și de fotografii ale unora dintre femeile deținute la Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Mărgineni, Arad, precum și la alte penitenciare din țară.

Personalitatea liderului țărănist Ion Mihalache este omagiată printr-un panou postat la capătul culoarului, spre dreapta. În paralel cu acest culoar, sunt câteva foste celule unite într-o singură sală dedicată lui "Gheorghe I. Brătianu - un istoric în istorie". Vedem aici o impresionantă colecție de documente, fotografii și obiecte personale care ilustrează personalitatea renumitului istoric, profesor universitar, academician și om politic. Catalogat drept fascist, Gheorghe I. Brătianu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 și întemnițat la Sighet, fiind reținut aproape trei ani fără să fi fost judecat și condamnat. În condiții neelucidate încă, a murit în închisoare în aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani.

Mai remarcăm panouri care-i omagiază pe Pantelimon Halippa - publicist și om politic, președintele Sfatului țării de la Chișinău, Iuliu Hossu - episcop greco-catolic de Gherla și Cluj, Henri Cihoski - general de armată care a luptat în Primul Război Mondial și încă mulți alții. Un loc aparte în muzeu este rezervat omagierii lui Corneliu Coposu - doctor în drept și științe, secretar politic al liderului național-țărănist Iuliu Maniu, creatorul opoziției democratice din România.

Interesantă mi s-a părut sala "Poezia în închisori" încărcată de versuri profunde, dureroase, o infimă parte a celor gândite, transmise și memorate în închisorile României comuniste. Versurile transcrise în această încăpere, născute "fără creion, fără hârtie", în mare parte anonime, sunt modalități de comunicare, de descărcare sufletească și de rezistență intelectuală și psihică.

Și încă un fragment din cele fotografiate de mine:

Știu că nu vă așteptați să prezint aici, rând pe rând, în amănunt, toate încăperile Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Nici nu aș putea. Timpul alocat vizitei în muzeu se scurgea cu repeziciune și pot mărturisi că - în viteză - nici nu am citit tot ceea ce se putea citi acolo. Am făcut foarte multe fotografii, unele dintre ele ajutându-mă să citesc, acasă, documente și texte fotografiate.

Etajul II, despre care știam că prezintă mărturii din ultima perioadă a regimului comunist, în mare parte cunoscute sau trăite de mine și de cei din generația mea, nu a mai fost vizitat. Nu pentru că nu aș fi vrut, ci pentru că timpul nu a fost de partea mea. De altfel, nu știu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat m-am trezit singură intrând și fotografiind fiecare celulă. Colegii mei de grup, cei care acceptaseră inițial să viziteze muzeul, cedaseră între timp.

Am coborât în grabă la parter și mai mult bâjbâind pe culoare și pe la uși, am nimerit în curtea interioară a fostei închisori.

"Spațiul de Reculegere și Rugăciune" - o capelă construită sub pământ, într-un spațiu verde, cu pomi, m-a impresionat. Proiectul a fost realizat de arhitectul Radu Mihăilescu, iar realizarea a fost susținută financiar de Mişu Cârciog, un fost diplomat român de dinainte de război, devenit om de afaceri britanic. Intrarea se face prin latura opusă ușii prin care am ieșit în curte. Pereții pasajului în coborâre spre Spațiul de Reculegere și Rugăciune, din andezit fumuriu, sunt gravați cu numele a aprox. 8.000 de morţi în închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România. Impresionant!

Interiorul sobru, cu pereți simpli, nedecorați în vreun fel, adăpostește un uriaș postament circular unde se pot depune lumânări aprinse pentru sufletele celor sacrificați pe nedrept. La intrare, în stânga, pentru cei care nu au, dar vor să facă acest gest pios, sunt puse la dispoziție lumânări.

A doua curte, în fața unui zid înalt, expune un grup statuar, operă a sculptorului Aurel Vlad. "Cortegiul Sacrificaților" - simbolul muzeului - cuprinde 18 siluete umane, fără veșminte, înaintând spre zidul execuției, zidul care le închide orice orizont, așa cum comunismul a încercat să închidă orizontul a milioane de oameni. Ulterior am aflat că lucrarea a fost realizată mai întâi în lemn (în 1997), apoi, în anul următor a fost turnată în bronz.

Cu câteva fotografii surprinse și aici, am părăsit în grabă și a doua curte a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Mi-am regăsit grupul așteptând pe băncile din fața muzeului, dar până la plecare am avut timp și pentru o raită la Monumentul Cuiului, o curiozitate turistică. La baza monumentului scrie: "Bine ați venit la Sighetu Marmației! Deoarece se spune că aici se agață harta în cui, ei bine, acesta este cuiul cu pricina! ".

În drumurile noastre prin Maramureș, am trecut de câteva ori pe lângă "Cimitirul Săracilor". Deși considerat o componentă a Memorialului, Cimitirul Săracilor - situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului, spre Satu Mare - nu a fost vizitat. Se spune că aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți din închisoarea de la Sighet. Am văzut doar din autocar Cimitirul Săracilor, șoferul având amabilitatea să încetinească mult.

Cimitirul cu contur identic cu cel al României, în exteriorul căruia au fost plantați puieți de conifere, a fost amenajat în anul 1999 în amintirea sacrificiului victimelor comunismului. Poate că în viitor, în alte condiții, vom putea vizita și Cimitirul Săracilor - Necropola celor fără de mormânt.

---

VIZUALIZĂRI: 1429 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI