Satele albe din Andaluzia (II)

TIPĂREȘTE

Deși e oraș – ba chiar unul dintre cele mai vechi din Spania - și o destinație recunoscută la nivel turistic european, nu tratez Ronda separat cum probabil ar fi fost tentați majoritatea, ci o includ în acest sfârșit de sejur în salba rurală a Andaluziei. Că doar și aici casele sunt tot albe...

Boom-ul turistic e perceptibil la tot pasul deși ne aflăm încă în era pandemiei. Dimineața și seara e permanent agitație pe Calle Espinel, principala arteră pietonală a orașului, dar între orele 14 – 16 e parcursă doar de câțiva rătăciți locali și de turiștii care nu au siesta în program.

Printre localnici, strada centrală a orașului este cunoscută drept Calle La Bola, nume provenit de la un joc ce se practica cu o minge (” bola” în spaniolă) de fier în cartierul San Francisco, în opinia unora, sau de la un bulgăre mare de zăpadă văzut de trecători într-o zi cu ninsoare abundentă, în opinia altora. Ce ninsoare abundentă poate fi în Andaluzia nu îmi prea pot imagina...

Pentru plimbăreții ca noi nu există ore sau program. Ci doar traseu. Nici acela întocmit cu mare acuratețe – suntem în Spania nu în Germania sau Olanda – drept pentru care ne lăsăm purtați de intuiție și fler.

Ajunși după amiaza târziu la cazare, nu avem cum sta în cameră. Musai să fie șarmantă Ronda la ceas de seară, plină de lumini în jurul punctelor sale de atracție.

Dintre care cel mai renumit este Puento Nuevo, cu a sa înălțime de 98 metri, construit în anul 1793 pentru a face legătura între partea veche și cea nouă a orașului. În interiorul construcției se află și un centru de expoziții în care, contra a 2,50 euro, primești informații legate de aceasta.

Dimineața ne reluăm plimbarea pe Calle La Bolla, stăm la o cafea și o prăjitură la una dintre terase, aruncăm o privire statuii care ni-l înfățișează pe Hercules îmblânzind doi lei în Plaza Del Socorro, apoi ajungem la Plaza Torres în care se află arena luptelor cu tauri la a cărei intrare are statuie Cayetano Ordonez, alias” El nino de la Palma” , cel mai cunoscut toreador din Ronda, liderul clasamentului în domeniu în anul 1926.

Arena în care se confruntă oamenii cu taurii se poate vizita lunea între orele 10 – 15 și de marți până duminică între orele 10 – 15 și 16 – 18 și e administrată de Real Maestranza de Caballeria de Ronda, organizație nobiliară fondată în anul 1573.

De aici și până la Mirador de Ronda e un drum de câțiva pași, pe Paseo Hemingway, care te conduc prin fața plăcuțelor care menționează două personalități legate de dezvoltarea turistică a urbei. Ernest Hemingway (autor al” For Whom the Bell Tolls” ) și Orson Welles (autor al” Don Quijote” ) au petrecut ceva timp în Ronda si au fost creditați pentru creșterea popularității orașului prin cele două scrieri ale lor.

Odată ajunși la mirador, ne bucurăm de două lucruri: o muzică clasică lină și calmă ce se ridica de pe strunele viorii mânuite delicat de o doamnă în etate și de panorama senzațională ce se deschidea kilometrii buni până spre Grazalema și care ne oferea imaginea Vârfului Sierra del Oreganal ce abia scoate moțul dintre norii ce îi țin de cald aidoma unui șal la ora 12.20.

De la balustrada miradorului se cască un hău imens, un perete de stâncă abrupt de zeci de metri, iar jos în vale șerpuiesc o albie îngustă și un drum prăfuit, flancate de câte o casă sau proprietăți agricole de măslini ori legume. Privești și nu te saturi de imagini!

Iar acesta nu e singurul punct cu o asemenea priveliște. La nici 400 de metri ajungi la Mirador de los Viajeros Romanticos, o altă denumire ce te unge la corazon...

Industrializarea țărilor din nordul Europei a condus la distrugerea multor atracții naturale în respectivele zone, astfel că tinerii din familiile bogate au ales să își petreacă vacanțele în alte părți, mai la sud, în Grecia, Italia sau Spania, țări din care s-au întors cu impresii foarte puternice și pe care le-au considerat ca făcând parte dintr-un paradis pierdut.

Descrierile lor, unele luând forme literare, au îmbrăcat o formă romantică și au atras foarte mulți turiști iar municipalitatea din Ronda, drept mulțumire, le-a oferit nemurirea prin acest Viajeros Romanticos.

Pe drumul ce unește cele două miradoare pomenite și care dănțuiește pe buza prăpastiei – stați liniștiți, are gard! – un menestrel cânta la chitară o muzică ce atrăgea turistele chineze care se imortalizau alături de el, îi cumpărau CD-uri și aruncau ceva bănuți în cutia deschisă a instrumentului gîdilat de spaniolul aflat în extaz artistic privind la toate acestea.

Trecem podul în partea cealaltă a orașului, facem dreapta și ajungem pe Calle Tenorio, o minunăție de stradă! E superbă, e liniștită, lucește de curățenie, clădirile albe sunt fără de pată, brăduții în ghivece se află la intrările în case iar ghivecele cu mușcatele sunt pe marginea balcoanelor. E idilică, mai ales când apare și o șaretă!

Strada face parte și din Via Crucis, drumul parcurs de creștini în prima zi de luni a Postului Paștilor.

În capătul ei dai în Plaza Maria Auxiliadora din care cobori spre punctul de maximă vizibilitate al podului devenit imagine simbol a Rondei și de unde ai ocazia să admiri măiestria celor care l-au ridicat. Abia de faci deosebirea între stâncă și podul în sine, tot ansamblul pare o curgere lină, neobstrucționată, a privirii.

Revenim la înălțime iar Mirador de Aldehuela, numit după arhitectul Jose Martin de Aldehuela care a proiectat arena pentru luptele cu tauri din Ronda, este locul ideal pentru vederi spre partea de nord a râului El Tajo și a Podului Vechi.

Ultimii pași prin oraș îi facem pe Calle Nueva, o altă stradă ce pare desprinsă din picturi și nu a fi aievea, trecem prin fața Pizzeriei” La Vita e Bella” și nu îmi rămâne decât să-mi murmur în barbă că da, într-adevăr, poate fi și așa. Drept pentru care aduc mulțumiri!

---

Ultimul sat alb, destinație a hălăduirii noastre, a fost Setenil de las Bodegas.

Arhitectul care a proiectat acest sat unic se numește Guadalporcun; chiar dacă nu a studiat la vreo universitate de arhitectură, a știut să foreze roca timp de mii de ani, formând un mic canion natural pe care oamenii l-au locuit din cele mai vechi timpuri.

Probabil că nu ați auzit de el și nu știți cine este Guadalporcun. Este râul care a format o groapă la trecerea prin Setenil de las Bodegas, iar eroziunea produsă de el a dus la apariția unor peșteri locuite în timp de oameni.

Am lăsat mașina într-una din parcările aflate pe marginea drumului, mai sus de zona turistică, și am început explorarea pe Calle Carril Alto, străduță ce ne oferea imaginea unui amfiteatru studențesc în care locul tinerilor în bănci era luat de case iar jos, la catedră, se afla polul de interes turistic al localității.

Aici, totul e săpat în stâncă: case, magazine, baruri, chiar și garaje pentru mașini.

Străzile Cuevas del Sol și Cuevas de la Sombra sunt cele mai pitorești și, bineînțeles, aglomerate, iar privind în sus, nu ai decât a fi de acord cu expresia „Setenil, locul unde cerul este stânca” , din moment ce te afli ca într-un tunel.

Sunt două dintre cele mai tipice străzi din Setenil. Numele lor se datorează cantității de soare pe care o primesc. Cuevas del Sol (Peștera Soarelui), este orientată spre sud și soarele bate ceva mai mult decât pe Cuevas de la Sombra (Peștera Umbrei). Cu toate acestea, interiorul caselor de pe ambele străzi păstrează un microclimat cu totul aparte, care menține o temperatură rece în sezonul de vară și este puțin mai cald în iarna rece.

Un punct de interes turistic îl reprezintă și Mirador del Carmen, la care ajungi urcând 93 de trepte și de unde se vede cel mai bine Iglesia Mayor, cea mai înaltă construcție din sat, așezată pe cel mai înalt deal. Virgen de la Carmen este considerată regina mărilor și patroana spirituală a satului.

Mai rătăcim pe Calle Herraria, cea mai frumoasă uliță după umila mea părere, și pe Calle Jaboneria, ce-și trage denumirea de la existența unor magazine mici ce vindeau săpun în secolele XVII și XIX sau de la faptul că femeile coborau pe ea pentru a-și spăla rufele la râu (părerile sunt împărțite).

Mai departe toate străduțele din zona veche a satului se unesc într-una singură, Las Cabrerizas, ce duce spre zona centrală, cu rămășițele vechii fortificații.

Este un sat aparte iar senzația resimțită acolo e greu de explicat.

Setenil de las Bodegas este una dintre acele așezări ale cărei origine este un mister. Peșterile cu tavanele înnegrite duc înapoi în timpurile preistorice, când strămoșii primitivi le-au folosit ca adăpost natural, ele fiind locuite și în prezent.

Seara aveam să mai facem o plimbare la malul mării în Benalmadena pentru a ne lua rămas bun de la Andaluzia și de la soarele ei roșietic, pentru ca apoi să mai aruncăm o privire arhitecturii islamice a Castelului Bil-Bil situat pe malul Mediteranei, construcție foarte cochetă la care și-a adus contribuția un restaurator priceput ce lucra la Alhambra.

Închei aici periplul nostru prin această minunată parte a Spaniei și încă am în urechi melodicitatea aproape tuturor denumirilor, debitul vocal al populației, plăcerea de a sta tihnit la mese pentru a savura o patiserie și o cafea sau o bere alături de cunoscuți.

Andaluzia înseamnă pentru mine soare și alb. Acolo nu îmi pot imagina ploaie sau case colorate. Nici organizarea din țările anglo-saxone, dar sunt convins că nu le-ar sta bine spaniolilor într-atât de încorsetați în reguli. Le-ar distruge șarmul și spontaneitatea.

---

VIZUALIZĂRI: 2684 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI