O plimbare în Odorheiu Secuiesc

TIPĂREȘTE

Cum oare ai putea cunoaşte mai bine un oraş dacă nu respirându-i aerul, luând la pas, agale, fiecare stradă, privind oamenii şi ascultându-le vorba, privind faţadele clădirilor şi oprindu-te din când în când să desluşeşti inscripţii de pe ziduri?

N-am mai fost la Odorheiu Secuiesc. Întâlnirea AFA 2013 mi-a prilejuit nu doar cunoaşterea unor oameni cu care împărtăşesc aceeaşi pasiune, ci şi cunoaşterea - măcar în parte - a unuia dintre cele mai vechi oraşe din secuime.

Înainte de plecare, când toată lumea făcea planuri privind posibilele vizite în împrejurimi, cugetând, am înţeles că singura mea dorinţă este o plimbare prin oraş.

Aşadar, în cursul dimineţii de sâmbătă, pornind de la Hotel Septimia Wellness & Spa, printre case cu arhitectură tipică zonei, am înaintat pe Str. Orbán Balázs până la intersecţia cu Str. Tamási Áron. Înainte de podul peste Târnava Mare - râul care taie oraşul în două - am zărit turlele albe ale unei biserici. Biserica Ortodoxă construită în stil neobizantin, datează din 1920 şi este decorată la exterior doar cu chipuri de sfinţi meşteşugit amplasate într-un şir de nişe.

Puţin mai departe, chiar lângă pod, ne-a atras atenţia Casa de Cultură. În lateral, pe partea dinspre apa Târnavei Mari, străjuieşte bustul scriitorului şi caricaturistului local Tomcsa Sándor (1897-1963), iar în faţă, între trotuar şi scările de acces la Casa de Cultură, chipul foarte expresiv al grofului Széchenyi István (1791-1860).

După ce treci podul, nu mai ai mult şi ai ajuns în centru. Aici punctele de interes se înfăţişează unul după altul nelăsând aparatului foto nici o clipă de răgaz. Parcul Memorial realizat la iniţiativa Fundaţiei Pro Odorhei surprinde prin formă şi conţinut. Pe o suprafaţă ovală, pietruită, sub o construcţie fantezistă din lemn, se află busturile a 12 personalităţi culturale şi istorice reprezentative pentru secuime. Lângă Kós Károly, Bethlen István, Wesselényi Miklós, Bethlen Gábor, Fráter György, regele Szent László, prinţul Csaba, Hunyadi János, Báthori István, Rákóczi Ferenc, generalul Bem şi Nyirö József, un al 13-lea bust îl reprezintă pe anonimul secui pribeag. Mi-a plăcut că realizatorii au păstrat în memorie un gând frumos şi pentru omul de rând, dar nu am înţeles de ce toate busturile aveau legate la gât panglici în culorile Ungariei. Ştiam că secuii sunt o comunitate etnică cu conştiinţa unui neam aparte, cu distincte specificităţi etnografice şi de dialect.

La intersecţia cu Str. Cetăţii, o biserică semeaţă, cu două turnuri egale - Biserica Franciscană - zisă şi "a călugărilor", este biserica cea mai veche din centrul oraşului. Pe o tăbliţă rezemată de zid, dar care prin formă sugera că ar fi trebuit să fie înfiptă în pământ, aproape de gard, pentru a fi desluşită mai uşor, am citit: "Călugării franciscani s-au aşezat definitiv la Odorheiu Secuiesc în anul 1706. Construirea bisericii şi a mănăstirii de lângă ea a început în anul 1712 şi a durat până în anul 1779. Este construită în stil baroc. În mănăstire a funcţionat un timp îndelungat şcoala primară romano-catolică".

De la Biserica Franciscană, fie continuaţi spre centrul civic, fie - dacă vreţi să vedeţi relicvele Cetăţii Odorheiului - o luaţi la stânga, pe Str. Cetăţii. Noi am ales să mergem spre piaţa centrală care găzduieşte Primăria, Biserica Reformată şi câteva monumente, urmând ca la întoarcere să trecem pe la Cetate.

Primăria, fostul sediu al Comitatului Odorhei, a fost ridicată la sfârşitul sec. XIX. Se spune că centrul administrativ a fost întotdeauna în acest loc. Scaunul Odorheiului, unul dintre cele cinci scaune secuieşti care au existat din 1437 şi până la apariţia comitatelor (1876) funcţionând, de asemenea, aici. Prezenţa steagurilor şi a ceasului de pe faţada principală informează pe noul venit că se află în faţa unei clădiri publice.

Grupul statuar "Viaţa" a fost înălţat la 51 de ani de la izbucnirea revoluţiei maghiare din 1956. La baza unei cruci zvelte se disting chipurile lui Iisus şi Fecioarei Maria. Simbolistica acestei lucrări este, desigur, mai profundă. Privind, cunoscătorii istoriei Ţinutului Secuiesc sau specialiştii în artă pot înţelege mai multe.

Stâlpul Milenar susţinând un vultur cu aripile în zbor, decorat cu stema oraşului şi cu cea a fostului Comitat Odorhei, este flancat de doi lei. Ceea ce vedem noi astăzi este o realizare nouă, datând de numai cinci ani, care înlocuieşte primul stâlp (dezvelit în 1897, la împlinirea a 1000 de ani de la descălecat), distrus în 1919.

Tot aici se află o fântână decorată cu patru statui înfăţişând oameni la lucru.

Statuia lui Orbán Balázs aflată în imediata vecinătate a Bisericii Reformate, omagiază pe "cel mai mare dintre secui". Orbán Balázs (1829-1890) om politic, etnograf şi scriitor, a conceput - în şase volume - lucrarea "Descrierea Ţinutului Secuiesc".

Am trecut pe lângă Biserica Reformată care are înscris pe acoperiş anul finalizării construcţiei (1781), apoi pe lângă Colegiul Reformat (aflat peste drum) admirându-le, bineînţeles, doar pe din afară şi ne-am îndreptat spre târgul amenajat în Piaţa Márton Áron. De la monumentul Secuiul de Fier răzbăteau până la noi, amplificate de difuzoare, glasuri de copii cântând, însufleţind atmosfera. Monumentul realizat în bronz, dar care a păstrat vechea titulatură întru aducere aminte, înlocuieşte pe cel original şi este un omagiu adus eroilor căzuti la datorie în cele două războaie mondiale. Mi-am aruncat privirea pe lista cu nume greu de pronunţat încrustată pe soclu, apoi am tăiat piaţa printre tarabele cu produse locale, specifice târgurilor ocazionale şi am continuat spre biserica ce se profila în vârful dealului, la capătul unei scări cu multe trepte. La baza scărilor, în stânga, întâmpină bustul de bronz al episcopului romano-catolic Márton Áron (cel care a dat şi numele pieţei centrale), iar în partea dreaptă statuia albă a lui Iisus. Urcuşul pe scări nu este prea dificil. Dacă vântul n-ar fi fost din ce în ce mai tăios pe măsură ce urcam, am fi contemplat mai pe îndelete imaginea oraşului văzută de pe deal.

Biserica Romano-Catolică, un impozant edificiu de cult, capătă un plus de grandoare prin faptul că este amplasată la înălţime. În jur nu erau decât două femei care s-au făcut curând nevăzute strecurându-se prin poarta întredeschisă a cimitirului. Pe zidul solid, înscris pe o plăcuţă, am citit următorul text: "Biserica nouă de astăzi, în stil mai mult clasicist timpuriu decât baroc, a fost construită între anii 1787-1793 din materialul bisericii ridicată probabil în sec. XIV. Din punct de vedere artistic sunt valoroase altarele, statuile şi amvonul sculptate în lemn. Hoffmayer Simon din Cluj a fost probabil meşterul sculptor. Casa protopopească construită lângă biserică în 1651 a fost Mănăstirea Iezuiţilor". Biserica nu are decât un turn, dar interiorul cu cele trei altare, cu amvon şi statui, cu stâlpi de susţinere masivi, este impresionant.

Tot în vârful dealului, în imediata apropiere a bisericii, se află fostul Liceu Romano-catolic, în prezent Liceul Teoretic Tamási Áron. Este o clădire foarte frumoasă, cu decoruri diferite la ferestrele fiecărui etaj şi cu terminaţii fin executate la nivelul superior. Edificiul a fost ridicat pe la începutul sec. XIX. Între clădirea liceului şi biserică se pot vedea înşiruiţi câţiva stâlpi cu încrustaţii decorative care au fixată la bază câte o tăbliţă cu lista absolvenţilor. Un stâlp înseamnă o promoţie.

Am coborât din nou în piaţă. Cântecele copiilor încetaseră, iar cablurile staţiei de amplificare se strângeau. În timp ce studiam statuia Secuiului de Fier, acum eliberată de grupul micilor artişti, clopotele din turla bisericii şi-au început dangătul umplând văzduhul cu ecouri tânguioase.

Pentru că voiam să ajungem la Cetate, pe lângă Biroul de Informaţii Turistice, ne-am angajat pe Str. Tompa László, o arteră lăturalnică pe care se află şi Casa memorială Tompa László. În această clădire veche, cu faţada bogat ornamentată, în perioada 1920-1964 a locuit redactorul, traducătorul şi marele poet al secuimii Tompa László (1883-1964).

Recunosc, Cetatea Odorheiului nu este chiar ceea ce m-aş fi aşteptat să văd. Deasupra unor ziduri care nu păreau prea vechi, statuia ecvestră a unui oştean în costum de epocă voia parcă să ne spună că aici este ceea ce căutam, atâta doar că noi nu nimeream intrarea. Am dat ocol şi în cele din urmă cineva ne-a îndrumat spre poarta de acces în curtea unei şcoli, Grupul Şcolar Eötvös József, în faţa căruia tronează bustul scriitorului maghiar Eötvös József (1813-1871). Pentru că era sâmbătă, curtea şcolii era pustie. Portarul ne-a permis să intrăm şi ne-a spus că în spatele clădirii putem vedea cetatea, de fapt ruinele ei pentru că din Cetatea Odorheiului n-au mai rămas prea multe de văzut. Numit şi Szekely Tamadt, acest edificiu medieval apare în istoriografie şi sub denumirea de Cetatea Ciuntă datorită demolării parţiale. Dacă doriţi să aflaţi câte ceva din istoria zbuciumată a acestei fortificaţii datând din 1492, accesaţi http://monumenteharghita.weebly.com/odorhei.html Noi am văzut şi am fotografiat, în spatele şcolii, o porţiune de zid şi două rămăşiţe de turnuri circulare. Nu se intră nicăieri, nu se plăteşte nimic!

Cu Cetatea Ciuntă a Odorheiului, ne-am încheiat vizita în oraş. Pe Str. Cetăţii, am revenit în centru, lângă Biserica Franciscană, apoi ne-am întors la hotel.

Odorheiu Secuiesc, vizitat pentru prima oară, mi-a lăsat amintiri plăcute. Îngrijit, cu oameni amabili, oraşul a cărui istorie se întinde pe mai multe secole are clădiri vechi cu faţade frumoase, monumente şi biserici aparţinând mai multor culte.

Să locuiesc aici… nu cred că aş vrea, să fiu oaspete pentru o perioadă mai lungă… nu ştiu cum ar fi, dar pentru o vizită de două zile a fost minunat. Nu voi uita lumina roşie a răsăritului la Odorhei când cerul, acolo sus, în tării, parcă luase foc.

---

VIZUALIZĂRI: 3854 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI