Maramures in trei zile

TIPĂREȘTE

In a treia zi de Maramures, am plecat tot pe la opt de la pensiune, de data asta parasind Valea Izei si mergand spre Sighetul Marmatiei.

As vrea sa spun de la inceput ca am parcurs si in aceasta zi un drum foarte frumos, cu sosele foarte bune, case frumoase si ingrijite si zone care ne-au facut iarasi sa oprim fara voie ca sa le pozam.

Am sarit ca si obiectiv Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei -de la Sighet, nefiind pregatita sufleteste.

Prima oprire neprevazuta am facut-o la Sarasau, unde pe stanga, la sosea, ne-a atras atentia o constructie atipica, despre care am aflat de la un trecator ca este biserica Greco-catolica; banuaiam si noi ca ar fi biserica, dupa clopotele agatate pe doua coloane, mai inalte chiar decat constructia, aflate pe linia gardului.

Dincolo de gard, curtea mare era goala pana la cladirea de forma rotunda- ceea ce puteam vede noi din drum-fara un acoperis clasic, inaltat pe coama, ci plan deasupra, cu cate trei colonade verticale, dreptunghiulare, de fiecare parte a intrarii, strajuita deasupra de un arhanghel cu mainile intinse a chemare, deasupra caruia plana un vultur- totul sub o arcada ogivala.

Prima noastra destinatia pe ziua aceea era Sapanta, ajungand intai la Manastitrea Sapanta - Peri, despre care se spune ca e cea mai inalta constructie din lemn, 75 metri, din Europa.

Manastirea este cam la intrarea in Sapanta, intr-o padurice; Inca nu erau prea multi vizitatori cand am ajuns noi, dar la plecare, parcarea era déjà plina de masini, fie ale turistilor, fie ale localnicilor, pe care-I vazusem, cu oarecare mirare, coborand grabiti din masini, in tinuta lor déjà cunoscuta mie: barbatii cu haine de piele, de bratul carora se tineau femeile, suple, cizma inalta cu toc, fusta plisata, haina de piele stransa in talie si basma inaltata de coc, atarnand lung pe spate.

Aleea care inainteaza spre manastire are si ea balustrade din lemn lucrate dupa metoda veche de imbinare, cu cuie din lemn.

Cladirea in care se tin slujbele este prima din stanga aleii si inca nu este terminata, prima slujba fiind tinuta aici in anul 2003.

La etaj, corpul cladirii era gol, doar peretii din lemn, peste care se trasese instalatia electrica, fara ferestre.

Slujba se tinea la subsol, am intrat si noi si-am luat contact cu un interior foarte original, cu arhitectura de crama, datorata arcadelor stalpilor de sustinere dar si peretilor decorati in stil bizantin specific exteriorului, prin incastrarea de caramizi colorate diferit in zidarie, dar si a unor false ferestruici, care dadeau aspect de dantelarie in partea de sus, unde apareau, dar si la podea, unde micile arcade din zidarie ieseau in afara peretelui, creind un postament pe care erau asezate jilturi masive din lemn, fara picioare, lacuite si decorate cu incrustatii.

Catapeteasma era si ea tot din zidarie, fara a atinge plafonul, iar pe pereti nu erau picturi, ci doar pe lateral erau aplicate niste picturi pe un support atasat pe perete.

Urmatoarea oprire a fost la cimitirul din Sapanta, aflat si el tot in centrul satului, ca si in satele de pe Valea Izei (. pe cand la noi in sud cimitirele sant cat mai departe de sat, oricum, in afara lui, singura biserica ramanand in centrul satului)

Cimitirul, destul de mic, cu locurile de veci stranse unele langa altele, fara risipa de spatiu; la intrare, plata biletului, plus taxa foto;

erau ceva vizitatori care se plimbau printre cruci; am citit si noi cateva epitafuri, dar iti cam pierea cheful; era de apreciat ca un om simplu, Stan Ioan Patras, reusea ca in cateva cuvinte sa stranga cea mai reprezentativa parte a vietii celui decedat. Si cred ca era patriot inflacarat, registrul culorilor de pe cruci era rosu, galben si albastru; daca predominant, ca si fond, era albastrul, celelate doua culori apar fie ca impletituri, fie ca alte decoratiuni pe cruce.

Biserica din cimitir era in renovare si era incadrata de schele in intregime, atat in exterior, cat si in interior; cu toate astea, se tinea slujba si erau enoriasi. Am intrat si, in cele cateva minute cat am ramas inlauntru, am participat la cea mai impresionanta slujba pe care am vazut-o vreodata. Oameni simpli, in varsta, de langa mine, cantau cuvant cu cuvant slujba; barbatii nu erau separati de femei.

Gesturile preotului evocau sacralitate in felul cum ridica crucea cu ambele maini si o tinea deasupra multimii, in lentoarea miscarilor si in tonalitatea cantarilor.

La un moment dat, dupa cum era slujba, preotul isi face de lucru in altar iar slujba a fost cantata fara cusur si indelung de enoriasi, pana la momentul la care trebuia sa intervina preotul.

Doamne, ce oameni erau acestia?

Am iesit de acolo cu ochii in lacrimi venerandu-I, pe localnici si pe preot, pentru oamenii care erau; ei erau altfel decat ajunsesem eu sa cred ca sant in genere oamenii; credinta era modul lor de viata, era reperul lor, iar pentru preot, a tine slujba dupa canoanele religioase, fara abatere si fara graba era de asemeni de la sine inteles.

Pe peretii exteriori ai bisericii fusesera conturate déjà trei fresce si, dupa cum mi s-a parut, cred ca biserica se va incadra in peisajul colorat al cimitirului; Una dintre fresce reprezenta o familie din Sapanta in tinuta de iarna, iar cealalta, doi sapanteni in tinuta de vara, cu straiele maramuresene intens colorate.

Acoperisul bisericii fusese colorat si el.

Am zis sa vizitam si casa mesterului Stan Ioan Patras, aflata la cateva sute de metri de cimitir; am pozat-o de peste gard, am pozat si statuia mesterului dolofan, aflata in curte, spre gard, dar ne-am facut curaj si am intrat si in curte, unde am gasit usa casei inchisa, desi pe cerdac avea o pancarta cu inscriptia de muzeu. Am pozat si fatada casei, cu stalpii cerdacului pictati in aceleasi culori ca si cele din cimitir, cu chipuri pe fond albastru ,,reprezentand, dupa mine, cativa cantareti de muzica populara, dupa numele lor. Am strigat la casa de vizavi, aflata in aceeasi curte, despre care am aflat ca raspunde de muzeu, dar n-am primit raspuns si am plecat.

De la Sapanta am plecat spre Negresti Oas, prin Huta Certeze si, mai apoi, prin Certeze. Merita sa pomenesc drumul de la Sapanta pana la Huta Certeze, unde am traversat muntele printr-o padure zvelta de stejari. Ploua, ca in toate zilele cat am fost in Maramures, dar am coborat din masina in camasa ca sa pozez covorul de Frunze rosii de stejar cazute la pamant, suvoiaele care formasera ad-hoc un rau ce spala radacinile copacilor prinsi in cale sau paraiasele de apa care se scurgeau pe trunchiurile negre; copacii nu erau prea batrani, dar erau toti la fel, drepti si multi.

Ceva mai sus, pe acelasi drum, am oprit iara, pentru ca nu puteam sa nu pozez cum se vedeau stejarii negri printre ceata laptoasa care se lasase in varf.

La Certeze am oprit si noi, ca si alte masini, sa pozam o casa, cea mai ambitioasa de la sosea, cu arhitectura in stil baroc, care avea o curte cam cat toate parcurile adunate la un loc ale unui mic oras.

Ca sa-mi dau si eu cu parerea, cel putin pe dinafara, casele nu pareau de prost gust, ci doar casele unor oameni muncitori si ambitiosi. Unele aveau niste acoperisuri atipice, tot in doua ape, dar nu drepte si unite in varf cum se obisnuieste la noi, ci sub forma a doua semicercuri alipite frant, la un nivel mai jos unul fata de celalalt.

Foarte repede am ajuns la Negresti Oas, dorind sa vizitam Muzeul Tarii Oasului, pe care l-am gasit foarte repede, aproape de DN 19 prin care venisem dinspre Certeze.

N-am apucat decat sa fotografiem cele trei casute vopsite in albastru de la intrare, cu acoperis de stuf si picturi pe bucati din lemn agatate pe pereti, ca vine paznicul si ne spune ca in acele zile muzeul este inchis.

Nu stiu de ce gandeam eu ca, dimpotriva, in acele zile muzeul ar fi trebuit sa fie deschis, oamenii care muncesc avand si ei timp atunci sa vina in vizita.

Am plecat mai departe, de data asta aveam in plan un castel.

Voiam sa vizitam si Baia Mare, pe langa care treceam oricum ca sa ajungem la castelul Teleki de la Coltau (Kolto), dar am gandit ca poate castelul are program de vizitare si sa nu ramanem pe dinafara.

Ajungem la Coltau si ne minunam ca gasim acolo, intr-un sat, o ditamai clinica medicala si un consiliu local cu arhitectura de cabana turistica, colorata optimist in grena si alb. Imediat ajungem la castelul nostru, care avea insa lacatul pe poarta si un anunt cu numarul de telefon la care puteam sa sunam daca voiam sa vizitam. Sunam, doamna voia sa se asigure ca stim ce vizitam, fara sa ne jigneasca insa. Vazand hotararea noastra, ne spune ca ajunge in treizeci de minute si am avut ocazia sa constat ce oameni de cuvant sunt ungurii.

Cat am asteptat-o (venea de la Baia Mare), am pozat curtea castelului, cu copacii batrani in iarba scunda; dadeau bine in poze, dar in ansamblu era cam…. Cred ca ar fi fost altceva o curte mare, asa cum trebuie sa fi avut un castel, pe cand la Coltau curtea sa fi avut, in fata castelului, cam 150* 50 metri.

Ajunge si doamna, care ne spune pe sleau ca vizitatorii castelului sant aproape suta la suta maghiari, care vin si aduc coroane de flori la statuia poetului national Petofi Sandor din interior si canta cantece patriotice. Asa ca noi, doua romance, paream …

Dar a trebuit sa ne prezinte castelul, care nu era de fapt un castel, asa cum ne-a precizat si doamna, careia ii spusesesm ca veniseram sa vizitam in primul rand un castel si ca, daca aflam putina istorie, chiar si maghiara, asta nu avea decat sa ne aduca beneficii.

Ce sa spun, a fost dezamagitor castelul, care era de fapt o casa de vanatoare (si nu stiu de ce e consemnat in site-urile care prezinta obiective turistice ca si castel)

Se afla in stare de degradare avansata; peretii erau crapati si decojiti pe alocuri, iar undeva acoperisul lasase sa se scurga apa prin tavan, ingalbenind zidurile.

Camerele nu erau amenajate, erau doar niste camere complet goale si rezonante in saracia lor de mobilier, triste, asa nevaruite macar; doar una singura, dormitorul poetului, era mobilata cu mobila veche, de mare valoare.

Istoria era evocata prin copii de picturi pe pereti, Intr-o camera, dupa un paravan transparent, un manechin imbracat in rochie de epoca inchipuia proprietara domeniului.

De ce merseseram?

Pentru ca ma asteptam sa vad un castel, despre care citisem ca e mobilat (ca avea si un pian la care ar fi cantat si Liszt) si voiam sa vad locurile pe unde un barbat indragostit de o femeie s-a plimbat si a fost ispirat sa scrie, in acel loc, 29 de poezii.

Era un pian acolo, dar era jalnic, lemnul sau era mai degradat decat lemnul bancilor scolare din vremea mea si chiar ghidul nostru a pus la indoiala faptul ca Liszt ar fi cantat vreodata la el.

Balconul casei era impresionant, cumva jumatatea unui hexagon, avea o perspectiva generoasa asupra muntilor care se vedeau la orizont.

De ce nu era mobilata casa?

Pentru ca totul fusese furat, iar mobila din singura camera mobilata fusese recuperata de la autorul furtisagului prin solicitare directa!

Chiar daca deja se apropia inserarea, am hotarat sa mergem sa vizitam si centrul vechi al orasului Baia Mare.

Am ajuns usor in parcarea de langa turn si mi-a placut ca am putut sa ne platim locul de parcare printr-un SMS.

In apropierea Turnului lui Stefan, un barbat aflat parca din intamplare acolo (adica nu avea aerul rigid si impersonal al unui paznic) ne spune ca putem sa-l vizitam si ca apoi putem sa mergem in centrul vechi, aflat in apropiere, unde se afla amplasat si bradul de Craciun, format dintr-un singur copac natural si nu construit din zeci de braduti pe schelet metallic, ca In alte parti. Ii platim biletele, cate 10 lei de persoana, si intram in Turn.

Turnul lui Stefan este cea mai veche constructie din oras, datand de la 1446 si este ceea ce a mai ramas din vechea biserica Sf Stefan, demantelata in anul 1847, iar urme ale legaturii cu vechea constructie se pot vedea pe peretii turnului.

In interior, turnul a fost modern reabilitat, pastrandu-se cu succes aspectul medieval.

Pana la primul nivel se urca pe scarile din piatra in forma de melc, la baza carora sant ingropate luminatoare mici. La primul nivel, fotolii din piele, pereti renovati, cu aspect de veche caramida incastrata in zid si televizoare cu ecran plat. De acolo, scarile incep a fi din lemn, unele mai blande la urcus, altele mai de speriat. La fiecare nivel sant insa scaune pentru odihna si televizoare cu ecran plat (culminand la ultimul nivel cu un tv cu un ecran, cred, cu diagonala de doi metri).

Urcand, trecem pe langa clopote imense agatate in mijlocul turnului; tot pe mijloc, la un nivel, atarna o lustra formata din tije lungi de cativa metri fiecare si care se termina la niveluri diferite, avand in varf becuri, iar la un alt nivel superior, dincolo de un perete transparent, se afla mecanismul ceasului, despre care am inteles ca este foarte exact, care tacane cu zgomot la anumite intervale. La fiecare nivel se afla ferestruici, iesite ca niste umeri in afara spatiului central al turnului, ceea ce te face sa calci cu teama, de parca propria greutate ar putea sa rupa zidul pe care calci, cu aspect de vechi, si tu ai putea sa te pravalesti de la acea inaltime.

La ultimul nivel al turnului sant, cred, patru usi cu geamuri, usi prin care poti iesi in turn ca sa fotografiezi cladirile vechi si centrul istoric.

Ajungand jos, intrebam paznicul de ce este pe jos conturul acela galben, marginit de negru si el ne explica ca aceea e forma vechii biserici Sf Stefan, demolata (demantelata), ca ce e cu negru reprezinta fostele zidurile si ca parti din biserica se pot observa prin geamurile aflate acolo, la 30 cm deasupra nivelului pietii, la subsol, ceea ce noi n-am putut face, din pacate, fiind déjà amurg si geamurile respective, prin care trebuia sa vedem vestigiile, fiind aburite.

In aceeasi Piata a Cetatii erau expuse, pe verticala de data asta, in spatele unor geamuri’, vestigii ale altor doua biserici medievale, care fusesera scoase la iveala in urma unor sapaturi arheologice, anume biserica Sf Martin si biserica Sf Ecaterina.

Tot acolo , in Piata Cetatii, m-a impresionat placa de marmura neagra ce inconjura un copac din piata si pe care erau scrise, pe cele patru laturi, in Latina si romana, pe cate doua randuri, cuvintele:

“MUTUUS AMOR CIVIUM OPTIMUM EST CIVITATIS FIRMAMENTUM”, adica, in romana, “DRAGOSTEA DINTRE CETATENI ESTE SUPREMA TARIE A ORASULUI”.

Am mers apoi in centrul istoric, luminat cu lampadare de epoca, in care, foarte inspirat, pentru a da impresia de timpuri vechi, erau montate becuri cu lumina galbena.

Ne-au intrigat niste copacei de pe centru, cu frunzisul absolut intreg si neafectat de frig, fiind de o frumusete deosebita asa cum erau luminati din interior de lumina galbena a lampadarelor.

Am fotografiat si noi fantana arteziana, inactiva la ora aia, sub forma ei de replica a sigiliului medieval al orasului RIVULUS DOMINARUM – Baia Mare, nestiind atunci pe loc ce reprezinta.

Mi-a placut sa vad dedicarea paznicului de la Turn; ba aduna o creanga de pe spatiul care desemna conturul fostei biserici, ba dojenea niste copii care se dadeau pe geamurile prin care se puteau vede vestigiile, ba era cu pubela de gunoi s-o goleasca la ghena, drum in care-si cumpara un corn din care musca cu mare pofta. Indicatiile lui despre ce sa facem mi s-a parut ca le-am primit de la o gazda calda, ca si cum locurile de care se ocupa erau ale lui si parinteste ne spunea ce si cum despre fiecare. Foarte bine ales acel om!

Dupa aceasta, am plecat spre VaduI izei, unde am ajuns cam pe la 20 si cu asta am incheiat cea de a treia zi de vizita in Maramures.

---

VIZUALIZĂRI: 4893 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI