Dune in Maramures - Olarit Sacel

TIPĂREȘTE

Localitatea Săcel este în judeţul Maramureş şi se ajunge acolo plecând din Sighetul Marmaţiei spre Baia Mare iar din Vadul Izei virezi stânga spre Săcel şi până la destinație mai ai de mers cam 50 de km. Acolo, în Săcel, este un atelier de olărit, unde, contra cost, un meşter olar îţi arată cum se creează o oală sau orice alt obiect din lut şi în plus ai posibilitatea să cumperi „direct de la sursă” produse ceramice tradiţionale, fără adaos comercial sau TVA.

Pentru a ajunge la casa olarului, după ce ai intrat în Săcel şi ai lăsat sediul primăriei pe stânga, cam la 100 de metri distanţă, virezi pe o străduţă îngustă şi pietruită, la dreapta. Urmezi indicatoarele, care te duc pe drumul „principal”, drum pietruit şi plin de gropi iar după cam 400 de metri, pe dreapta vei vedea un indicator care te anunţă că acolo este casa olarului iar deasupra acoperişului casei este o tablă pe care scrie „Ceramică Săcel”.

Am ajuns acolo într-o zi de august, cu un cer plumburiu din care cădea o ploaie mocănească de parcă am fi fost în luna lui octombrie. Din casa meşterului tocmai ieşea o echipă de filmare, doi bărbaţi şi o femeie, încărcaţi cu echipamente foto şi cu plase conţinând mici obiecte de ceramică. În urma lor ieşi o bătrânică şi un tânăr adolescent, îmbrăcat cu o pereche de blugi, o cămașă și un sfetăr fără mâneci, toate murdare de lut uscat. Pe cap purta o căciulă de lână, tricotată, iar în picioare avea niște pantofi negri cu partea din spate decupată.

Bătrâna era trecută bine în vârstă, îmbrăcată asemenea femeilor de la ţară, cu o bluză şi o fustă largă, colorate cu model, în cap avea un batic şi deşi se pare că avea un mic defect la un ochi, arunca priviri agere şi iscoditoare, fiind parcă tot timpul în căutare de ceva, iar după ce stăteai mai multă vreme în preajma ei aveai senzaţia că eşti supravegheat insistent. Peste băiat trecuseră cel mult 20 de primăveri, era înăltuţ şi uscăţiv, cu ochi negri ca tăciunele care aruncau priviri timide, iar sprâncenele groase şi unite, deasupra nasului, îi accentuau uitătura. Am dat bineţe celor doi şi am fost poftiţi în casă, de către tânăr, intrând direct în atelierul de lucru.

Camera de creaţie, simplă, cu două mese şi câteva scaune, avea două ferestre pe care intra generoasă lumina, şi era vopsită în verde deschis, pe alocuri vopseaua fiind scorojită lăsând să se vadă tencuiala din pământ ce îmbrăca, probabil, o structură de lemn din care era confecţionată casa. Pe dreapta, erau mai multe roţi de olărit, unele rudimentare altele acţionate de motoare electrice, unele funcţionale, altele defecte. O grămadă de poliţe erau fixate, asemenea unor rafturi, în partea stângă a camerei iar pe ele erau o multitudine de obiecte artizanale, terminate, mai mari sau mai mici, mai deosebite sau mai comune. Cel mai mult mi-a atras atenţia un bocanc din lut, aşezat pe pardoseală, lângă rafturi, foarte frumos realizat şi câteva sticle cu dop, îmbrăcate parcă în scoarţă de copac, aşezate pe raftul cel mai de sus, printre mai multe ulcioare.

În continuarea poliţelor, spre fereastră, atârnate de cuie fixate în perete, erau mai multe amulete şi obiecte realizate din lut, linguri, amfore sau pipe. Din loc în loc, pe toţi pereţii camerei, erau postate icoane de mici dimensiuni, realizarea lor trădând un artist copil.

În capătul camerei, sub fereastră, era o roată de olărit acţionată de un motor electric cu reducţie construită chiar de tânărul meşter. Deasupra capului, în loc de planşeul tavanului, erau puse o grămadă de scânduri, plasate de-a lungul acestuia, asemenea unor grinzi, pe care „se odihneau” o sumedenie de alte oale şi olcuţe. Printre scânduri se vedea direct acoperişul casei, construit din plăci de azbociment. Unele dintre obiectele plasate pe scândurile tavanului erau terminate şi finisate, altele se pare că erau doar puse la uscat. Fără să întrebăm nimic, meşterul a început să ne povestească cum se produc olcuţele, de la pregătirea lutului până la faza finală. L-am ascultat cu atenţie, fără să-l întrerupem, pentru că povestea cu atâta suflet şi pasiune încât, citindu-i expresia feţei, părea că aude și el pentru prima dată povestea ulcelelor fiind fascinat de ceea ce povesteşte. Foarte frumos! Adevărata pasiune! Chiar fascinant!

„Tu le-ai fabricat pe toate? ” l-am întrebat, când am observat, cu regret, că s-a oprit din povestit. „Da, eu”, a răspuns timid. „De unde ai învăţat? ” am întrebat. „De la tata, iară tata de la bunicul. Dar acuma tata este plecat cu fratele meu în Germania, la muncă. Am rămas doar eu cu bunica”, mi-a răspuns. „Hai că ai de dat la animale! ” se auzi glasul subţire şi iritant al bătrânei, care în tot acesta timp a stat într-o parte urmărindu-şi cu atenţie nepotul. Fără să-i acorde atenţie, de parcă vorbele bătrânei au trecut pe lângă el ca vântul, tânărul continuă: „Dar nu prea am timp să mă ocup de olărit, pentru că trebuie să mă grijesc de treburile casei” îmi spuse iar pe faţa-i, discretă şi privind în jos, am sesizat o umbră de tristeţe. „Pot să te fotografiez? ” am întrebat. „Cei dinaintea voastră au plătit” zise mucalit bătrâna. „OK, am spus iritat. Cât costă? ” „Da, sigur că da, se poate, mi-a spus ruşinat băiatul, numai că acuma sunt murdar pentru că am avut o demonstraţie pentru cei dinaintea voastră. Şi bunica se referea doar dacă vă prezint o demonstraţie cum se fabrică olcuţele, nu la fotografii. Nu costă nimic. ”. „ Nu-i nimic, am zis, eşti bine aşa şi să ştii că plătesc” „Nu este cazul, v-am spus, doar pentru demonstraţie se plăteşte! ” mi-a repetat, uşor apăsat, tânărul, aruncându-i o privire fugară și mustrătoare, bunicii.

Am fotografiat interiorul, câteva cadre, şi m-am întors spre panoul cu realizările tânărului. „Dacă doriţi, vă arăt şi cuptorul în care se usucă obiectele din lut. Este jos şi este vechi de peste 400 de ani”. Am scăpat un „uau” involuntar după care am coborât pe o scară, în spirală, care pleca din atelierul de lucru şi am ajuns într-o încăpere, de sub atelier, care era plină de asemenea de obiecte artizanale iar locul din mijlocul camerei era ocupat, aproape în întregime, de un cuptor uriaş, de formă inedită, din pământ. Imaginea cuptorului am asociat-o imediat cu cea a unui vierme gigantic cu gura deschisă, poate cu a unui Shai-Hulud din celebrele Dune sau cu cea a unui ochi de uriaş, depinde de imaginație. Oricum, avea o formă greu de definit, de sferoid neregulat, în partea frontală având o gaură mare, rotundă, probabil pe unde se introduceau obiectele ce urmau a fi uscate iar în partea din spate avea o mică uşă pe unde se gestiona focul. După cum arăta se pare că era construit din lut asemănător cu cel din care se fabrică micile obiecte artizanale. Înăuntru, în el, erau puse trei olcuțe, una peste alta și era și foarte mult praf de culoare roșie prin care se vedeau împrăștiate multe cioburi, probabil a creațiilor din lut care au avut o soartă nefericită. În timp ce-l fotografiez mă gândesc: ”Chiar 400 de ani? Pare mai nou. Poate modelul este vechi de 400 de ani. Așa mai merge, pentru că altfel înseamnă că proprietarii au construit casa peste cuptor. Sau l-au adus de altundeva? Oricum materialul din care este construit, atât cât mă pricep, pare ”mai tânăr”. Dar fie și de 400 de ani, dacă așa zice olarul... ”.

Pe partea stângă, lângă perete, erau mai mulţi saci de nailon plini cu lut iar deasupra lor, atârnate în cuie, mai multe obiecte folosite în gospodărie, un joagăr, o coasă, un compas uriaş de măsurat terenul iar mai înspre fereastră, o săniuţă din lemn. Sub săniuţă erau mai multe lăzi cu obiecte artizanale, mici şi neterminate. Atârnate de grinzile camerei odihneau zeci de oale şi olcuţe, terminate şi frumos pictate.

Mi-a explicat că cel mai bine ar fi să lucreze vara pentru că obiectele se usucă mai repede deoarece temperatura exterioară este mai ridicată şi trebuie să facă foc mic, pe când iarna, deşi are timp este mai greu cu uscatul obiectelor, această etapă luându-i mult timp şi necesitând o cantitate mare de lemne.

„Ai încercat să le dai la vânzare la intermediari” l-am întrebat. „Am încercat şi asta dar nu se merită, pentru că eu le dau cu 5 RON iar ei pun preţ de 15 RON şi nu se vând. Mi le aduc înapoi, unele ciobite, altele sparte... ” spuse dezamăgit. „De ce nu pleci şi tu în Germania, acolo poate ai mai mult noroc cu olăritul? ” l-am întrebat. „Aş încerca dar este mai greu cu lutul din care le fabric pentru că şi aici îl scot numai dintr-un anumit loc de la 9 -10 metri adâncime, dintr-un puţ. Lutul trebuie să ţină apa... altfel... Şi acolo, unde să găsesc lut ca aici? ” mi-a răspuns iarăşi dezamăgit.

Am plătit obiectele alese – 37 RON – şi am ieşit afară. Tânărul meşter m-a condus până la poartă şi a rămas în uşă uitându-se după noi. I-am simţit privirea, timidă, cum ne fixează. Am mai tras câteva clişee foto din maşină deoarece afară ploua, după care am plecat.

Cu o umbră mare de tristeţe, inexplicabilă şi greu de descris, în gând. Oare de ce?

---

VIZUALIZĂRI: 6732 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI