Satele Deltei – tradiție și singurătate

TIPĂREȘTE

Excursia întreprinsă anul trecut pe tărâmul fermecat al apelor din Delta Dunării (vezi impresii) a constituit o experiență plăcută pe care dorim să o mai repetăm în anii viitori. Pe lângă călătoriile cu barca în lumea stufului și a păsărilor am luat contact și cu oamenii Deltei și satele lor. Învăluite de ape, ascunzând povești vesele și triste, unele foarte turistice, altele tradiționale, emanând o senzație de uitare „la capătul lumii” localitățile și comunitățile deltaice reprezintă un obiect interesant de studiu.

În călătoria de 4 zile pe calea apelor am avut prilejul să iau contact cu mai multe tipuri de locuire în Delta Dunării. În primul rând sunt satele mari cu populație stabilă, apoi adăposturile pescărești semipermanente și în final pensiunile mai izolate apărute după 1990, dar și mănăstirea Stipoc (vezi impresii).

Satul Mila 23. Situată pe malul brațului Dunărea Veche această localitate este exclusiv pietonală, pe circa trei kilometri lungime înșirându-se case și mici grădini. Dezvoltarea turismului din Delta Dunării a condus la transformarea satului de pescari într-o adevărată bornă turistică deltaică. S-au deschis numeroase pensiuni, casele s-au transformat, infrastructura a fost îmbunătățită, au apărut mai multe magazine. M-am plimbat de două ori pe cele trei alei principale ale satului, nucleul său fiind întins pe circa 500 m în jurul „centrului civic” și a portului. Aleea de lângă apă, un fel de „faleză”, e punctul de atracție în fiecare seară, atât turiști, cât și localnici mișunând pe la magazine ori pensiuni.

Nu sunt multe lucruri de văzut în Mila 23: Muzeul Lotcii – un loc în care se află câteva panouri informative în stare de degradare și câteva lotci vechi și mai distruse, biserica creștină de rit vechi „Sf. Ioan Gură de Aur” (1983), căminul cultural cu o miniexpoziție în vitrinele sale și aleile pline de flori. Eu am căutat case vechi lipovenești, tradiționale, dar în Mila 23 au rămas foarte puține exemplare – am zărit câteva frontoane cu traforaje și doar vreo 2 case vechi cu acoperiș și gard din stuf.

Plimbarea prin sat constituie însă o experiență plăcută în care intri în interacțiune cu acești oameni prinși în mijlocul apelor. Cei mai drăguți sunt copiii care se bucură de copilărie în stilul clasic, opțiunile fiind reduse. Mulți prichindei fac parte din ansamblurile populare existente în sat, se plimbă cu rolele ori bicicleta pe ulițele scurte, aleargă, performează jocuri clasice. Într-una din curți zărim un om în vârstă – nea Vasea – prototipul binecunoscut al lipoveanului cu barbă albă, înveșmântat în cămașă albă.

Zilele petrecute în Mila 23 s-au scurs rapid, nu am simțit faptul că suntem rupți de restul lumii, barca fiind unicul mijloc de transport și legătură fizică cu restul României, în afara televiziunii, Internetului și telefoniei. Mai multe despre sat puteți citi aici: vezi impresii.

Satul Letea. Această așezare mi-a plăcut mai mult decât Mila 23 deși pare mai izolată și mai depopulată; poate tocmai aceste lucruri au contribuit la păstrarea gospodăriilor tradiționale într-o proporție mare. Am sosit în sat urmând calea apelor, pe măsură ce barca se apropia de așezarea de pe grindul Letea pe maluri au apărut malurile din nisip, caracteristică geologică a acestui areal geografic.

Administrativ satul Letea face parte din comuna C. A. Rosetti, dar se individualizează prin prezența covârșitoare a haholilor – cazaci zaporojeni. Aceștia au sosit în două valuri în secolul al XVIII-lea din zona Niprului, împingând înspre alte zone pe lipoveni. Curios e faptul că satele comunei au fiecare populație deosebită: dacă la Letea sunt haholi, la Sfiștofca trăiesc lipoveni, iar în C. A. Rosetti o parte a populației e originară din Moldova.

Pitorescul așezării e dat de casele tradiționale din lemn și lut, învelite cu stuf și vopsite preponderent în diferite nuanțe de albastru. De cum pășești pe mal nisipul îți învăluie piciorul și îl vei simți mai abitir pe cele două ulițe principale perpendiculare și pe aleile de legătură. Deși programul excursiei era bine pus la punct, am avut puțin timp la dispoziție după masa de prânz savurată la un punct de gastronomie locală („La Viorica”: vezi impresii) pentru o scurtă plimbare prin sat.

Arhitectura tradițională ne atrage ca un magnet, casele colorate și împodobite cu flori constituind piesa de rezistență a satului de pe grind. Locuințele respectă în general o planimetrie standard: două camere despărțite de o tindă și prispă pe fațada principală. Una din camere era utilizată în mod curent de familie, iar cealaltă încăpere era pentru oaspeți și lucrurile „de bune”; uneori de casă era alipită o anexă cu intrare separată având rol de bucătărie sau magazie. Materialele de bază utilizate la construcția caselor vechi sunt „eco”: lut și balegă, lemn și stuf.

Pe lângă culoarea albastră folosită la vopsirea elementelor de lemn, un farmec aparte îl au decorațiile de lemn traforate prezente pe frontoane. Traforajul e prezent pe lateralele casei, sub acoperiș, precum și pe fronton: ramele ferestrelor mici ale podului, terminația din vârful triunghiului – la populațiile slave fiind prezente elemente solare (razele soarelui) și acvatice (sirene, sturioni). De multe ori stâlpii prispei sunt decorați prin crestare.

Satul e unul care piere încet, populația e îmbătrânită, circa 40 % din cele 200 de gospodării sunt părăsite. Tinerii care mai trăiesc în Letea sunt angrenați în domeniul turistic, servicii de transport spre Pădurea Letea (motorizat sau hipo), ghidaj turistic sau alimentație publică prin acele puncte gastronomice locale.

Acum o povestioară impresionantă: tatăl prietenului cu care am mers în Deltă a fost medic în această zonă ani de zile pe vremea regimului comunist. Deși era medic specialist a îndeplinit funcția de medic generalist pentru multe sate deltaice; era o epocă când aceste așezări izolate erau bine aprovizionate și exista dispensar permanent. În timpul plimbării noastre am intrat inevitabil în vorbă cu o bătrână care stătea la o poartă, după câteva minute alăturându-se și fratele bătrânei. Impresionant a fost momentul în care fiul îi întreabă dacă localnicii își mai aduc aminte de tatăl său, Doctorul „… ”. Deși au trecut zeci de ani de atunci constatăm cu exaltare că bătrânii își aduc aminte de doctorul care i-a îngrijit și chiar ne povestesc câteva întâmplări din acea vreme. Domnul Doctor a asistat chiar la nașterea primei perechi de gemeni din Deltă, lucru consemnat de presa vremii. Un moment impresionant care demonstrează că oamenii nu îi uită niciodată pe cei care le fac bine.

Satul C. A. Rosetti. În drum spre Pădurea Letea am tranzitat așezarea reședință de comună care poartă numele omului politic fervent susținător al Unirii Principatelor Române. Am zărit mai multe gospodării, unele în paragină, case destul de sărăcăcioase și turlele bisericii din sat.

Satul Periprava. Șoferul camionului amenajat pentru „safari pe nisip” în Letea ne-a arătat la un moment dat în zare un punct: „Acolo e Periprava”. Nu am văzut mare lucru dar în minte mi-au năvălit imagini și texte despre colonia de muncă forțată din timpul regimului comunist (historia.ro/sectiune/gene ... onarului-ficior).

Adăposturile pescarilor. Într-o știre de presă de acum trei ani se menționează existența în Delta Dunării a circa 700 de adăposturi pescărești. Scopul ridicării acestor „colibe” („kuren”) era reducerea distanței între casă și zonele de pescuit, având în vedere deplasarea în trecut cu bărci cu vâsle. Pescarii construiau din stuf, nuiele și lut adăposturi temporare pentru ei, uneltele de pescuit și prada capturată. În ultimul deceniu au apărut construcții mai mari, pescarii amenajând adevărate gospodării cu animale domestice și bucătării rustice pe peticele de pământ mai înalte, fapt ce a dus la nemulțumirea autorităților.

Pe lângă asemenea grupuri de adăposturi pescărești au apărut și amatorii de turism la cort în mijlocul naturii. În 2019 sportivul Ivan Patzaichin prin Asociația sa a demarat un proiect pilot de montare a unor instalații de purificare a apei din Dunăre în cadrul adăposturilor pescărești (adevarul.ro/locale/tulcea ... 9930/index.html).

În cursul plimbărilor cu barca am trecut pe lângă numeroase adăposturi temporare pescărești, câteva din ele amenajate destul de „turistic”. De exemplu, în locul numit „La Scăunele” am zărit chiar o terasă învelită cu stuf și împodobită cu mușcate colorate.

Foișoare de observație. Turnurile metalice terminate cu „căsuțe” de lemn ne-au atras atenția pe mai multe canale deltaice. Este vorba de foișoarele utilizate pentru observarea păsărilor; unele sunt în stare bună, altele stau să cadă. Mă intrigă starea precară de conservare a unor observatoare, în condițiile în care în ultimii ani a crescut numărul de turiști dornici de birdwatching.

În 2008 consilierii județeni tulceni aprobau realizarea studiului de fezabilitate pentru construcția a 10 foișoare de observare turistică. Cu o dimensiune de 42 metri pătrați fiecare foișor va avea rețea de alimentare cu energie electrică, rețea de proțectie împotriva trăsnetelor, instalație electrică, patru binocluri cu fise și ascensor semideschis, cu acționare electrică și manuală (ziare.com/tulcea/delta-du ... -dunarii-418924). Nu am văzut așa ceva deși au trecut 10 ani de atunci!

Concluzii. Noi, turiștii, nu percepem în cele câteva zile petrecute în aceste sate izolarea și singurătatea acestor oameni, în ciuda tehnologiilor moderne. Ne bucurăm de peisaje, de nuferi și păsări, de arhitectura tradițională și mâncărurile delicioase pe bază de pește. Dacă ajungeți în Deltă, alocați câteva zeci de minute exploatării așezărilor sătești prin care treceți, veți descoperi lucruri uimitoare. Viața e însă grea în Delta Dunării!

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 1443 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI