La Costinesti m-am reindragostit de marea mea de acasa

TIPĂREȘTE

Nota: Am scris aceste randuri mai mult ca un eseu inchinat marii mele de acasa, Marea Neagra. Am asezat impresiile la rubrica despre Costinesti, intrucat am scris cate ceva si despre aceasta statiune vazuta de mine la sfarsit de septembrie. Dar daca aceste impresii nu-si au aici locul, va rog sa le puneti la rubrica “Filozofari turistice”. Va multumesc.

Toamna la mare... ah, ce poate fi mai frumos, mai special, mai odihnitor si mai relaxant decat cateva zile la malul marii toamna... Cand totul este pustiu, lasat parca in parasire... iar marea singura isi dezveleste in toata splendoarea sa acea liniste, doar a ei, cu a valurilor ei mangaiere lina sau mai zgomotoasa. Pentru unii poate parea plictisitor, urat sau mai stiu eu cum... Dar nu si pentru mine... Mie mi-a placut aceasta “plictiseala”, aceasta “liniste” anormala a vuietului marii, impletite cu o mare si binefacatoare relaxare la sfarsit de septembrie...

Aici, la Costinesti, m-am reindragostit... Da... Ah, ce sentiment minunat este sa iubesti din nou... locuri sau oameni... sau pe toate la un loc... Nu conteaza ce este, atata timp cat iti umplu sufletul de o atat de mare fericire ca simti pur si simplu ca pleznesti...

Nu imi este rusine sa marturisesc ca eu nu am fost niciodata la Costinesti pana in vara asta, in iunie, si asta doar pentru o dupa-amiaza si pana a doua zi dimineata. O tare buna si draga prietena (stie ea cine...) m-a ajutat sa fiu impreuna cu colegii ei de facultate la o aplicatie in Dobrogea…si asa am ajuns pentru cateva ore si in Costinesti... pentru o zbenguiala in valurile Negrutei mele... Dar ce ore... si ce zbenguiala... Si alte distractii si bucurii dar si alte placeri nebanuite…

De-a lungul timpului, am mai trecut prin Costinesti, denumita si statiunea tineretului, fie cu trenul sau cu masina, dar niciodata nu am stat aici ca sa-i simt cu adevarat pulsul ei tineresc dintotdeauna, cu al sau avant “marinaresc”... De la primul contact din iunie, foarte “galagios”, aglomerat si intesat de nebunia caracteristica litoralului nostru, am indragit statiunea. Mi-a placut anturajul, efervescenta caracteristica locului, cu tot alaiul vesel si strengaresc al studentilor de toate varstele si nu numai... si tot atunci mi s-a mai intamplat ceva minunat... In acele zile de inceput de vara nebuna si fierbinte, marea fusese ca in fiecare an din acea perioada, “suprasolicitata” si cu siguranta atunci isi pierduse mult din farmecul, culoarea ei naturala dar si din curatenia tarmului si a apelor sale cu care ne-a intampinat acum la sfarsit de septembrie...

Am venit aici la Costinesti, datorita unui mini-premiu castigat pe AFA, cu cazare la vila Casa Ancora, despre care am scris aici: click aici. Vremea a tinut cu noi, soarele bland, cald si primitor, ne-a invaluit in fiecare zi cu bunatatea lui si am reusit sa facem si plaja dar si baie; tarmul din Costinesti, in golfulete mai largi sau mai stramte, ne-a primit cu bratele sale deschise, pe nisipul nu prea fin, plin de scoici dar si destul de murdar si acum, dupa plecarea cetelor vesele si tineresti din vara. Printre grauntele mai fine sau mai grunjoase, am vazut mii de chistocuri de tigari “trase” cu mare foc de nesatulii inconstienti ai unei morti lente. Dar am gasit si multe peturi, sticle de plastic sau din tabla, zaceau inerte si strambe printre dunele alb-galburii ale nisipului de la marea noastra romaneasca... Am gasit asemenea “perle”ale Marii Negre, (am scris asa pt. ca se gaseau acolo, nu pt. ca marea insasi le-ar fi produs…saracuta, cum o bagam pe ea mereu la mijloc, neavand de fapt nicio vina pt. nesimtirirea prea multora dintre noi…) si printre stabilopozii ce marginesc digul... Dar si pe langa terasele si restaurantele ramase acum pustii... Acele gunoaie ”vibrau” de placere ca sunt lasate libere, la drumul mare. Si au zacut zile intregi in aceleasi locuri, pentru ca le-am “admirat” de fiecare data cand ne-am plimbat pe faleza pustie... si chiar le-am tras in poza...

Oameni de-a lungul tarmului nisipos, atat cat sa-i numeri pe degete... noi si vreo cativa turisti sau ce-or fi fost ei... unii stand ca si noi la plaja sau in apa, altii veniti cu un 4x4 pana in buza nisipului, doar sa admire putin timp nesfarsirea albastra a marii si a cerului de septembrie si apoi sa plece... O barca mai acatarii si-a facut ceva de lucru, iesind in fiecare zi in larg, probabil la ceva pescuit... cam greu cu valurile mari si periculoase ale Negrutei...

Totul a fost perfect pentru noi, care venisem pentru reincarcarea bateriilor dupa o vara de haladuit prin vacante... Acum aici eram la “refacere”, cum i-am spus si gazdei noastre de la Casa Ancora unde si acolo ne-am remontat intr-o mare si binevenita relaxare...

Pe tarmul nisipos, pescarusii in gasca, ce mai erau locatarii nestramutati ale acestor teritorii acum golite de marea imensa de turisti ce vin vara aici cu miile. Ne-a distrat la maxim o liota de acesti frumosi credinciosi ai tarmurilor marii... ei, pescarusii. I-am gasit de vreo doua ori stand cu totii in formatie, toti indreptati in aceeasi directie... parca cloceau ei ceva... Stateau nemiscati, jos, in bataia nemiloasa dar nu racoroasa, a vantului cald inca, de septembrie. Si numai la apropierea noastra discreta, speriati totusi, fara sa ne dorim asta, si-au intins aripile lor frematatoare si au stricat acel model asimetric facut de ei pe intinderea nisipului... Unii si-au inceput stridentul cantec in zborul lor perfect spre intinderea azurie a apei iar altii, mai cutezatori, si-au intins aripile spre zarile albastre sau incetosate de patura de nori ce se asterneau doar amenintatori... caci nu a plouat decat intr-o seara...

Iar marea, frumoasa si splendida mea Negruta cea minunata si involburata, in zilele calduroase, m-a racorit cu valurile ei inspumate, bucurandu-ma si tot balacindu-ma de zor in ea. Chiar daca fiica-mea a zis ca este cam rece, mie mi s-a parut calda si atragatoare, “profitand” de ea cat mi-a permis. Am avut si ultimele 2 zile mai “zgarcite”, cu soarele mai timid si cu nori mai tupeisti, dar asta nu ne-a tinut sa facem plimbari lungi si atat de frumoase si placute pe malul marii.

Si asa am redescoperit-o pe ea, pe Negruta mea cum imi place mie sa o “rasfat”, atat de minunata si surprinzator de curata, fata de cum o stiam eu cand hoardele de turisti o cotropesc vara de vara. Si uite asa, am stat ore intregi pe plaja pustie, pe nisipul mai racoros decat in zilele fierbinti ale lunilor de vara si am tot privit-o. Am privit-o luuuug de tot... fara sa ma satur... Am privit-o adanc, in ochii ei cenusii spre verde, scrutand zarea albastra, cautand locul unde se desparte de infinitul nemarginit. Acolo unde inaltul cerului se pravaleste deodata, unindu-se pentru totdeauna intr-un sarut prelung si patimas cu marea. Si tacuta, muta, pierduta in aceasta frumusete ancestrala, am ascultat nemiscata, inganarea vantului, ce isi canta rapsodiile lui de toamna prin pletele involburate si neastamparate ale Negrutei mele. Iar ea, schimbatoare cum o stiu, isi transforma culorile de la nuantele de albastru sideral spre verdele straveziu... Si canta si ea impreuna cu vantul, aceeasi melodie de cand lumea, acel cantec nemuritor al valurilor... ca un perpetuum zbucium al lumii adunat acolo, la ea.

Ah... atat de frumoasa si seducatoare era marea mea atunci. Pe loc, am simtit fiorul unei noi si mari iubiri... dar de fapt erau doar simturi demult lasate in uitare... Acum ma dezmorteam dintr-o imensa incatusare a sufletului, dintr-o uitare ce tinuse parca o vesnicie. Eu si marea mea Negruta de acasa, pe care o pusesem undeva, intr-un sertar al uitarii, pierduta si amestecata printre multe amintiri frumoase. Iar acum, la Costinesti, am redeschis acel sertar si de aici mi-au sclipit si reinviat in inima atatea amintiri placute, demult apuse... sau altele mai recente, din vara. Cu toatele m-au rascolit adanc, precum marea mea neagra pe furtuna... Acolo, stand jos pe nisip si privind-o cum danseaza frenetic printre propriile sale valuri spumoase si atat de atragatoare, am simtit ca undeva, intr-un infinit incremenit de marele timp, ma contopesc si eu cu ea... cu marea mea de acasa si devenim o singura fiinta. Si totul m-a rascolit intr-o imensa placere si am stiut ca ma reindragostesc pentru totdeauna de Negruta mea stramoseasca, de marea care ma primise la ea inca de cand eram o copila. Apoi adolescenta si tanara fiind, mai apoi mama cu copii, veneam mereu la ea, pana acum cativa ani... Dar timpurile s-au schimbat si odata cu ele si marea mea si asa am descoperit alte mari din departari…Nu doar pentru faptul ca aici totul devenea din ce in ce mai scump si mai greu de suportat fata de posibilitatile mele. Dar descoperisem alte si alte locuri speciale, mai fermecatoare, mai atractive din multe puncte de vedere... alte locuri cu o mare limpede ca de cristal sau un Paradis verde sau o insula de smarald cu nisip atat de fin si de curat... sau o plaja inedita din pietricele de marmura alba... si cate si mai cate alte minuni ale maretei Naturi. Descoperisem si alti oameni mai primitori, mai zambitori... si multe, multe alte lucruri care imi faceau o vacanta de vis... Si atunci marea mea de acasa, Negruta mea, a cam fost data uitarii...

Dar acum, in acest sfarsit de septembrie, am redescoperit-o. Si m-am minunat cat de frumoasa, de superba poate fi marea mea acum, cand totul este altfel decat vara, cand totul este invaluit de liniste, de o pace nesfarsita a locului, cand marea, nisipul, cerul si soarele cu razele lui calde si binefacatoare sau cu norii cenusii, iti sunt prietenii cei mai credinciosi si apropiati. Atunci cand stateam acolo printre aceste minuni, m-am simtit ca apartin cu adevarat acestui loc dintotdeauna. Am inteles ca AICI, la marea mea, eu sunt “ancorata” pe vecie, chiar daca pasii si dorintele mele ma indruma si ma insotesc an de an si in alte locuri, la alte mari, spre alte zari... De acum stiu precis ca si aici, acasa, ma va chema si ma va astepta mereu surazatoare si plina de surprize, marea mea de acasa, aceeasi Negruta mea cea mofturoasa dar iubitoare si fermecatoare ca nimeni alta...

Doamne... am stat si am filmat-o, cu vuietul ei, chemarea aceea nebuna a valurilor ei eterne... ca atunci cand voi fi departe de ea, sa o vad si sa o ascult. Si asa sa-mi alin dorul de ea.

Am descoperit Costinestiul la sfarsit de septembrie curat, linistit, aproape pustiu... Am vazut putini localnici haladuind pe strazile sale. Si imi inchipuiam cam cum se prezinta acest loc in plin sezon... M-am bucurat si am simtit o mare relaxare interioara, o mare bucurie rezultata dintr-o grozava realizare a mea, ca ma aflam atunci acolo, in ultimele zile ale unui septembrie calduros si tihnit. Am gasit terasele si restaurantele inchise, doar ceva mai departe mai “supravietuia” poate greu, greu, un restaurant al unui hotel Stefano, parca. Am intrat si noi intr-o zi sa ne interesam cam ce ar avea de mancare si atunci nu era niciun bucatar “pe baricade”, doar vreo 2-3 barbati ce-si inghesuiau de zor niste beri sub nas cu directia precisa spre calea gatului…Am vorbit cu un pustan ce s-a ridicat mai timid de la o masa si ne-a spus ca servesc doar masa de pranz si ca feluri de mancare au doar pizza si ceva preparate din pui. La prima strigare, mi-am zis sa mancam si noi odata acolo, dar gandindu-ma mai bine am renuntat, din motive de “securitate gastronomica”... intelegeti, sper... Si ne-am suplimentat aprovizionarea cu produse proaspete de la o patiserie si cofetarie, cu niste placinte dobrogene adevarate, cu multa branza inauntru, nu ca merdenelele noastre, unde sufla vantul libertatii “crizate” prin foitaj... Dar ne-am infruptat si cu prajituri la fel de bune si de proaspete, dar si cu inghetata... Ce mai, festin taman bun de... ingrasare... la mare...

Intr-o seara linistita am vrut sa-mi duc fata la golful francezului, unde eu fusesem prima oara impreuna cu studentii, in iunie. Dar am plecat cam tarziu, se inserase si mare lucru nu prea am reusit sa avansam si sa vedem. Mai eram si singure pe acolo…Doar ceva poze am facut caci deja noaptea isi asternuse mantia ei cea neagra cu stelele care sclipeau atat de minunat si de multe deasupra noastra…Ne-am propus sa revenim aici in alta zi, pe lumina…Deocamdata atunci, in acele clipe, ne-am asezat pe nisipul rece al serii si ne-am ridicat capetele spre cer, stand asa mult si bine, nesatule de a privi si admirand o alta mare, cea de deasupra noastra; marea cerului de noapte, impodobita cu atatea sclipiri de nestemate argintii, ce se jucau si palpaiau de zor printre privirile noastre. Ce frumos este cerul de noapte senina de la mare…M-am simtit “captiva” undeva la mijloc, intre aceste doua lumi-minuni ale Naturii: marea albastra de ape invalurite de la picioarele mele si marea albastra de stele infinite, deasupra capului. Si am avut sentimentul ca eu nu mai exist ca fiinta, ci ca sunt ba o unduire calma de val al unei mari adormite, ba o stea pierduta acolo, undeva, in nemarginirea cerului de noapte…

Joi dimineata ne-a intampinat o vreme relativ frumoasa, inca destul de calduroasa, cu un cer ce-si etala paleta lui de mare pictor, intr-un pastel de culori in nuante albastre, cu pete alburii si mai cenusii ce se jucau cu razele soarelui, facandu-l sa se ascunda jucaus printre puful moale de nori... Cu o seara inainte daduse o mare dar scurta rapaiala si ne-am fi asteptat la mai multa racoare, dar nu a fost chiar asa de speriat…O vreme atat de buna…Am plecat iarasi intr-o lunga plimbare spre golful francezului. In drum, foarte aproape de mare, chiar pe plaja, am gasit o constructie mai deosebita din beton, cum am denumit-o eu, o poarta spre marea infinita. Si ce idee mi s-a aprins pe scafarlie? ! Am gasit locul perfect pentru o sedinta foto; si astfel, uite-ne pe noi, doua pupezele in rol de mari “fotomodeliste”…Am “speculat” la maxim acel loc mai special dar si aparatul foto si-a facut pe deplin datoria…saracutul de el ce incins a tot fost zilele acelea…Ne-am distrat copios dar am si “muncit” pe rupte si au iesit niste poze de toata frumusetea…

Pe drum spre golful francezului, pe plaja inca de nisip, am zarit ceva; curioase fiind, tragandu-ne normal, nu? ! din samanta ancestrala a Evei, ne-a facut sa ne apropiem tot mai mult. Si ce ne-a fost dat sa vedem? ! Uhhh!!! Pe plaja zacea un “ceva” tare curios, un cadavru cu o coloana vertebrala intacta... puteai sa-i numeri foarte bine vertebrele…cu coastele imprastiate si toate organele ascunse partial in corpul mutilat, dar pline cu nisip... ceva greu de descris in cuvinte... L-am filmat din toate unghiurile, i-am facut si poze, l-am privit mult timp indeaproape si tot nu l-am identificat, fiind practic taiat si adus de valurile furtunii din noaptea precedenta si esuat pe o parte acolo, pe nisip. In cele din urma, seara, prezentand filmul si gazdelor, am concluzionat ca cel mai posibil ar putea fi cadavrul unui sarman pui de delfin ucis in cine stie ce imprejurari... Voi atasa o poza sa-l vedeti si voi... Curios, ca la vreo 2-3 m de acesta, pe o patura groasa de scoici, am zarit si un craniu urias probabil al unei pasari... sau mai stiu eu ce... Nu putea fi capsorul bietului delfin, tigva aceasta fiind mult prea mare comparativ cu corpul presupusului delfin. In plus, acel craniu era “lustruit” bine de tot…Nu mai scriu nimic…veti vedea (cine doreste) in poze…

In cele din urma, intristate dar si foarte contrariate de cele vazute - tot felul de sentimente ne incercau atunci…- am ajuns si la golful francezului. Dar marea mea mirare; nu mai era la fel de cum il vazusem in iunie. Marea, hotomanca, deja furase destul din stancile rosiatice si denivelate. Atunci in iunie, mi-a placut foarte mult acea zona. Parca eram pe o alta planeta, cu scoarta aceea a stancilor roasa de ape, in culori de la negru pana la rosiatic deschis, in straturi taiate iar pe alocuri smulse parca de niste colti uriasi... Acum, am ramas oarece dezamagita. Ii povestisem fetei mele de aceasta parte mai ascunsa si mai misterioasa a Costinestiului. Si dorisem sa i-o arat si ei. Iar acum acest loc l-am gasit micsorat, ros de valurile necrutatoare ale marii... Deci aproape inecat... Doar mormanul acela mai inalt, de pamant rosiatic mai este acolo, dar foarte aproape il pandeste si pe el marea... Si m-am gandit ce repede s-au transformat toate acestea in doar cateva luni. In ritmul acesta, in curand aici va canta si stapani doar marea intregul tarm...

Ei…dar a venit si ziua plecarii de la Costinesti... o despartire grea... Dar am promis tuturor, atat gazdelor dar si Negrutei mele mult iubite, sa fac tot posibilul de a reveni aici cat de curand... poate in fiecare septembrie…

Si v-am povestit si eu toate acestea, pentru ca, precum multi, multi altii, si eu AmFostAcolo!!!

Cu mult drag pentru voi,

Ileana

PS voi atasa si poze, mai spre seara... ca sunt multe si imi este atat e greu de ales... Iar timpul nu prea ma lasa. Sper sa fiu inteleasa. Va multumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 5094 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI