Restaurantul Insuliţa (Tulcea)

TIPĂREȘTE

În colţul de Nord-Vest al oraşului se află Lacul Ciuperca, despărţit de Dunăre doar de vreo 200 m de teren (pe care se află faleza, gara, calea ferată şi o stradă). Cam prin dreptul gării, pe lac, este o insulă, iar pe aceasta s-a amenajat un complex format dintr-un mic hotel (cu câteva animăluţe, mai mult păsăret, închise în câteva cuşti) şi un mare resturant, Insuliţa pe numele lui, cu câteva saloane dar şi multe terase de jur-împrejur, chiar şi un foişor.

Tot pe malul acestui lac mai este şi un ştrand cu câteva tobogane gen ‘waterpark’, iar pe suprafaţa sa au fost amenajate şi două fântâni arteziene, luminate foarte frumos pe timpul nopţii. Una dintre ele are un jet de apă înalt de câteva zeci de metri!

Sâmbătă seara, după periplul descris aici şi aici, gazdele noastre au ales să luăm masa într-un cadru mai natural, în aer liber, ca să scăpăm de căldura zilei fără să mai poluăm cu aerul condiţionat.

Am lăsat aşadar maşina în parcare (foarte generoasă! ) şi am trecut puntea ce separă “Complexul” de mal. (Asta cred că are şi rol de descurajare a excesului de alcool, că dacă nu te opreşti la timp, poţi - Doamne fereşte! să cazi în apă la plecare)...

După o scurtă prospectare a tuturor locurilor posibile, ne-am aşezat în sfârşit la o masă de pe latura dinspre Dunăre a terasei. Deşi localul nu era foarte plin, nici pustiu nu se poate spune că ar fi fost; cam 70% grad de ocupare al meselor, aş spune. Lucru bun din câteva puncte de vedere, dar dezastruos din altul: bun pentru că sigur mâncarea era proaspătă, rău pentru că din lipsă de personal şi multe comenzi, a trebuit să aşteptăm parcă o veşnicie comanda.

Ce doresc totuşi să remarc şi să trec la categoria PLUS: amabilitatea personalului (am fost avertizaţi încă înainte să facem vreo comandă că timpul de procesare va fi unul foarte mare - cu alte cuvinte, dacă am fi dorit doar să mâncăm ceva la repezeală, nu acela era locul potrivit), scaunele deosebit de confortabile care au anulat aproape în totalitate necazul aşteptării (lucru foarte rar întâlnit la multe restaurante chiar mai “cu ştaif”, de parcă ţi s-ar spune de când te aşezi la masă: “Băi! vezi să nu stai prea mult la noi, că ne scade profitu’!”) şi modul cum am fost serviţi. Am primit aproape imediat berile şi vinul cu apă milenară, reci exact atât cât le trebuia ca să alunece cu viteza optimă pe gâturile noastre uscate de arşiţa zilei, iar când a fost nevoie, stocul a fost imediat reîmprospătat; iar când au fost gata şi mâncărurile, am fost serviîţi toţi odată, inclusiv cu salatele şi pâinica necesare. Nu am luat nimic deosebit, doar ceva legume le grătar, în special ceafă de porc şi vreo 10 mititei. Plus o porţie de ciorbă de burtă.

La desert, nişte papanaşi care deşi nu erau cu dulceaţa de casă a “firmei Maria”, mi-au reamintit de cei mâncaţi la Rânca, făcuţi de doamna Ani.

Preţurile - normale (am câteva poze făcute cu mobilul, la lumină... fără, deci vedeţi cât puteţi!), O ambianţa plăcută. Fiind sâmbătă seara, era şi o masă organizată unde se sărbătorea ceva; a fost muzică pentru ei, dar plăcut îmbinată cea uşoară cu cea populară (chiar si machedonească) şi la un nivel suportabil. Au dansat şi cei care nu participau la acea agapă şi nu a fost nicio problemă.

Aş mai merge acolo...

---

VIZUALIZĂRI: 6986 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI