Restaurantul Bucegi, dever mare şi cam atât

TIPĂREȘTE

În ziua aceea nu am mâncat acasă. Nu gătisem nimic pentru că apropiindu-se aniversarea zilei de naştere a nepoţelului cel mare, adică 11 ani, le-am promis că-i ducem la restaurant. Cadoul propriuzis a fost cele trei volume din Stăpânul inelelor pe care nepotul s-a aruncat imediat să citească şi să emită părerea că filmul pe care-l văzuse deja, era mai slab.

Ajunşi în centru, am avut de ales între trei restaurante nefiţoase dar care ştiam din proprie experienţă sau din auzite că sunt bune şi cu preţuri medii. La restaurantul Carpaţi - despre care am scris aici - am mâncat foarte bine şi serviciul a fost fără cusur dar nu avea terasă, ci doar câteva măsuţe înghesuite la capătul scării de intrare. La Irish avea terasă mare dar era aproape ocupată de câteva grupuri de copii veniţi să vadă Peleşul şi al căror zumzet se auzea de pe stradă.

Rămăsese restaurantul Bucegi la care nu fusesem niciodată şi pe care mi l-a recomandat fiica mea care a mâncat acolo o saramură de crap nemaipomenită. Drept să spun, după cinci zile în Dobrogea în care zilnic am cerut saramură de crap dar niciuna nu era ca la mama acasă, nu-mi mai trebuia!

Restaurantul Bucegi este amplasat pe bul. Carol, vis-a-vis de magazinul Billa. Este o clădire interbelică cu un etaj şi are în faţă o grădină- terasă destul de mare, veşnic plină cu clienţi. Am intrat şi cum părea că nu o să găsim locuri pe terasă, ne-am îndreptat spre salonul restaurantului. Acesta era cam întunecos din cauza ferestrelor prea mici în raport cu suprafaţa salonului dar şi a mobilierului de culoare închisă. Avea etaj la care ducea o scară masivă de lemn. Consumatori, nu prea erau nici la parter, nici la etaj.

Am revenit afară şi chiar când îmi făceam socoteala să mergem la Casa Noastră unde se mănâncă mulţumitor (la Arcade, nu, am fost anul trecut şi a lăsat de dorit), hop! s-a eliberat o masă asupra căreia ne-am aruncat cu viteză maximă depăşind alţi concurenţi.

Masa era de patru persoane dar chiar înainte de a se aduce sticlele de bere rece şi de apă minerală la temperatura camerei, mi-am dat seama că nu prea ar fi loc şi de farfurii şi de coş de pâine. Dacă chelnerul s-ar fi deranjat să toarne în pahare şi să nu lase sticlele pe masă s-ar mai fi creat ceva spaţiu.

De ce nu era loc? Pe masă pe lângă un stativ mare cu sare, piper, etc era un port şerveţele voluminos şi o scrumieră mare rotundă. Când s-a pus şi coşul de pâine pe masă şi s-au adus tacâmurile, m-am gândit că cel mai bine ar fi să ţinem farfuriile în poală.

Am consultat meniul care era destul de diversificat cu preţuri medii, ceeace ne-a convenit de minune. Am comandat: un platou mare haiducesc (27 lei) care conţinea mici, cârnaţi, creer pane, ficat la grătar, cartofi prăjiţi, muştar şi pe care l-am mâncat în doi: eu şi sărbătoritul, ambii supunându-ne de bună voie şi nesiliţi de nimeni la oarece restricţii culinare; o porţie mare de muschi de porc (26 lei) şi şi mai mare de cartofi prăjiţi cerută de cel mic care trebuie să mai pună cărnică pe el. O supă a la grec (8 lei) şi cinci mici (20 lei) şi doar atât pentru soţ. Două porţii de salată de sezon (10 lei). O porţie cu doi papanaşi mari (12 lei), cu dulceaţă de vişine, smântână şi topping pentru copii. Două beri Bergenbier fără alcool (14 lei) şi două ape minerale pentru copii (6 lei). A costat 138 lei, cu bacşiş 150. Nici nu s-ar fi putut mânca mai mult şi mai convenabil ca preţ.

Comanda ne-a fost luată imediat şi m-am gândit cât va trebui să aşteptăm până ne va veni rândul să fim serviţi în marea aceea de oameni? Nici n-au trecut cinci minute şi a venit supa soţului (era şi normal, doar nu o făceau atunci) şi după încă cinci, mâncarea noastră. Măi să fie! Când au făcut-o, când au porţionat-o? De cartofi prăjiţi mai înţeleg, că se cer non-stop şi se fac continuu la cazan, dar restul?

Începem să mâncăm. Soţul încearcă să taie în bucăţele muschiul din farfuria celui mic, îmi cere alt cuţit, apoi pe al teilea şi grăieşte ˝muşchiul ăsta e tare ca piatra˝. La platoul haiducesc: micii erau uscaţi, ficatul întărit, cârnăciorii buni, creerul pane era decerebrat, numai coaja de el. Salata cu roşii, ardei, castraveţi am asezonat-o eu că era total natur. Tot mestecând cu grijă şi cu atenţie la dinţi am găsit explicaţia: cunoscându-se statistic numărul şi preferinţele clienţilor, mâncarea inclusiv grătarele au fost preparate de dimineaţă, lăsate să se întărească şi reîncălzite.

Papanaşii au fost singurii delicioşi deşi coca era cam tare dar dulceaţa, smântâna le dădea o savoare grozavă.

Bomboana de pe tort a fost un pahar de apă. Cel mic nu avea pahar. I-am cerut chelnerului să-i aducă unul. Acesta l-a luat de pe masa de servit unde era o duzină de pahare. După ce copilul şi-a băut apa minerală, mi-a zis ˝Bunico, miroase!˝. Într-adevăr avea un uşor iz de vin stătut. Când m-am uitat spre măsuţă, tava dispăruse, chelnerul dusese paharele la spălat. Să fac scandal pentru că aveam ca probă materială mirosul din pahar? După ce a fost umplut cu apă minerală, în timp, până ce venea chelnerul, mirosul putea să dispară. N-aveam nicio şansă. M-am comportat ca majoritatea dintre noi, nu am reacţionat. De aia suntem cum suntem. Nu am vrut să-mi înşurubez gândul că poate din pahar băuse un om bolnav şi copilul ar fi putut să ia ceva. Am continuat să râdem şi să vorbim ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

Concluzia? După ce s-au consumat faptele, i-am întrebat pe copii:

- cum v-a plăcut?

- super, mi-au răspuns în duet.

Deşi fiica mea a spus că la Bucegi se mănâncă bine şi saramura de crap a fost nemaipomenită, deşi copiii au zis că a fost super, eu pe acolo nu mai calc.

---

VIZUALIZĂRI: 3401 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI