Mănăstirea Vodița – prima între ctitoriri

TIPĂREȘTE

Biserica dărâmată e cea dintâi ctitorire făcută de Sf. Nicodim pe pământul românesc, și deci cea dintâi dintre mănăstirile noastre, Vodița. Întemeiatorul alese bine acest loc ascuns și îmbelșugat în frumuseță, de unde avea în orice clipă înaintea sa țara de naștere – scria istoricul Nicolae Iorga în cartea sa de călătorii prin țară.

Chiar și astăzi din întâia biserică ctitorită de arhimandritul Nicodim (samanatorul.ro/editura/20 ... _la_Tismana.pdf) pe pământuri românești se mai văd doar porțiuni din zidurile bisericii, clădite din bolovani de râu și rânduri de cărămidă. Biserica de lemn construită după reînființarea mănăstirii și clădirile masive ale călugărilor pot fi observate din drumul european. Un indicator de monument istoric, o cruce mare metalică și o troiță de lemn ne arată locul unde trebuie să ne abatem către urmele vechii mănăstiri.

Între Drobeta Turnu Severin și Orșova, urmând cursul europeanului E81 (DN 6) chiar pe malul fluviului albastru, la km 357 se desprinde un drum asfaltat, îngust, care se termină după 1,5 km chiar în fața mănăstirii de azi. Pe versantul din dreapta a fost amplasat un mic monument, o placă de marmură, dedicat fostului cimitir Vârciorova (eroi din cele două conflagrații mondiale, oameni uciși în timpul regimului comunist pe când treceau Dunărea înot, etc.)

În a doua jumătate a veacului al XIV-lea, monahul Nicodim și un mic grup de călugări traversează Dunărea și se stabilesc pe valea râului Vodița, la adăpost de evenimentele epocii zbuciumate în care trăiau. Cu sprijinul financiar al domnului Țării Românești Vladislav I Vlaicu se ridică un lăcaș de cult în formă triconc simplă, plan arhitectural de origine athonită răspândit la noi prin această ctitorire de la Vodița. În 1374 domnul Vlaicu Vodă menționa scriptic pentru prima dată lăcașul de cult închinat Sfântului Antonie. Înzestrată cu venituri și danii domnești, mănăstirea Vodița va trece prin două refaceri, dar la începutul secolului al XVIII-lea valul războiului ruso-otoman aducând distrugerea definitivă.

Am parcat autoturismul într-un spațiu larg în fața bisericii de lemn, nu se zărește țipenie de om, doar câțiva câini ne înconjoară imediat mașina. Cobor cu grijă fără mișcări bruște care ar putea să îi stârnească în vreun fel, au lătrat o perioadă, probabil vroiau doar ceva de mâncare. Am luat un băț de trekking și am pornit peste un pod de beton către ruinele care se încăpățânează să reziste. Natura se trezise deja la viață în ciuda celor câteva petice de zăpadă păstrate în zonele umbroase ale costișei.

Cercetările arheologice de la Vodița au scos la iveală urmele a două lăcașuri creștine, unul mai simplu, mai mic ca dimensiuni ridicat de Sf. Nicodim (Vodița I) și altul mai impunător, ale cărui urme au rămas în picioare până azi (Vodița II). O arcadă din piatră de râu, pigmentată de roșul cărămizilor, stă într-un echilibru precar. Putem observa planul triconc cu cele trei abside, un bloc de piatră marchează altarul, pronaosul are formă dreptunghiulară. La câțiva pași distanță sunt vizibile fundațiile clădirilor mănăstirești de altădată, probabil chilii ori stăreție.

Prea mult timp nu poți petrece în preajma ruinelor, nu există nici măcar un panou informativ cu ceva text și schițe. Importanța locului e ascunsă sub ruine, doar cu o documentare prealabilă mai poți ghici rolul acestui lăcaș de cult și al ctitorului său în istoria românească. Exact aceleași ruine m-au întâmpinat acum 3 ani în defileul Jiului, la Mănăstirea Vișina (vezi impresii), posibilă ctitorie a Sf. Nicodim. În stare mai bună se află Mănăstirea Topolnița (vezi impresii) și Mănăstirea Gura Motrului (vezi impresii), a căror înființare e atribuită de tradiție aceluiași Nicodim de la Tismana.

Astfel, am vizitat … biserica celei dintâi mănăstiri oltene a lui Nicodim, monahul originar din pestrița lume sârbo-grecească a părților centrale ale Peninsulei Balcanice, aflat în legături cu mari feudali sârbi, cu importanți oameni ai bisericii din Serbia, venit din Craina sârbească, prin Vidinul bulgar, în Banatul de Severin, întemeiator de așezăminte de propagandă confesională ortodoxă, antieretică, de reculegere și muncă în spirit isihast, cu norme de viață împrumutate direct Muntelui Athos, după modelul tuturor figurilor proeminente ale călugărimii contemporane din Balcani, în cazul său, îndeosebi după modelul lui Isaia de la Hilandar, răspânditorul triconcului complex, de tip athonit, în Serbia și traducătorul în limba slavă al lui Pseudo-Dionisie cel de speculațiile căruia am văzut deja că starețul de la Vodița și Tismana nu părea deloc a fi străin – scria Răzvan Theodorescu în lucrarea „Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV) ” din 1974.

Dacă drumurile vă poartă pe malul bătrânului Danubius și Cronos vă oferă câteva clipe de răgaz, vă puteți abate 30 de minute către ruinele celei mai vechi mănăstiri oltenești, întâia ctitorită de Sf. Nicodim pe malul românesc.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 651 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI