Mănăstirea Gura Motrului – o picătură de istorie voievodală

TIPĂREȘTE

De obicei, plecând din punctul A străbatem în viteză șoseaua care ne duce în punctul B fără a fi foarte atenți la peisajele și obiectivele care se „ascund” pe stânga sau pe dreapta. Dacă ne abatem doar câțiva kilometri de la drumul principal vom descoperi locuri interesante, istorii fabuloase, construcții inedite, zone pitorești. Trebuie doar să ne informăm din timp și să avem acea clipă de Timp la dispoziție. Am descoperit astfel România autentică, România care te impresionează, România care te face să râzi, să te bucuri, dar și cea care te întristează, te rănește. Bun și Rău, un dualism existent dintotdeauna – depinde doar de noi în ce parte înclină balanța.

Ne întoarcem dinspre Băile Herculane, o stațiune „rănită” + am fost și „la capătul lumii”: Baziaș (vezi impresii) = două locuri care înclină balanța în favoarea Răului. Dar iată că apare și un obiectiv nou-nouț, interesant, modern, instructiv: Muzeul Orșova (vezi impresii), care reușește cumva să mai îndrepte balanța. Greu, dar se poate...

În Drobeta Turnu Severin au început să se mai miște lucrurile: cetatea medievală a Severinului a fost refăcută (nu discut aici condițiile), castrul roman a beneficiat de lucrări de amenajare, amfiteatrul a fost adus la lumină, să sperăm că și piciorul podului lui Apolodor din Damasc va fi valorificat așa cum trebuie. Depășim insula Șimian pe care zărim urmele cetății mutate parțial de pe insula Ada-Kaleh – un loc care înclină din nou balanța. La Strehaia vedem zidurile mănăstirii „Sf. Treime” – o cetate mănăstirească refăcută de domnul Matei Basarab; am vizitat biserica și ruinele curții domnești cu mai mulți ani în urmă, sunt bine puse în valoare.

Până să ajungem la Filiași, în pădurea care desparte Dealurile Jiețului de Podișul Strehaiei, se deschide un drum la stânga, semnalizat corespunzător: Mănăstirea Gura Motrului. După nici un kilometru parcurs printre arborii care dau semne de trezire la viață ajungem în valea râului Motru, la câteva sute de metri distanță de vărsarea acestuia în Jiu. Satul Gura Motrului este cocoțat pe o terasă deasupra râului și la ceasurile amiezii totul pare amorțit. Privim la casele cu arhitectură veche, la „Școala primară mixtă general Dumitru Purcaru” edificată în 1940, la conacul de vis-a-vis aparținând probabil aceleeași familii. La câteva sute de metri de la ieșirea din sat, pe o mică costișă, aflăm ansamblul mănăstiresc fortificat.

După vântul turbat care vălurise atât de periculos Dunărea cu o zi înainte, acum soarele încălzea generos aerul și un miros de primăvară plutea în aer. Cetatea, la propriu și la figurat, e deschisă. Zidurile de incintă care altădată constituiau pavăză în calea dușmanilor au acum un aspect pașnic, masivul turn clopotniță cu poartă ghintuită îți arată calea spre curtea cufundată în liniște. Intrăm în tunelul străjuit de vechile porți de la 1712, îmbrăcate în plăci de fier de către starețul Kir Ștefan în vremuri tulburi, așa cum glăsuiește inscripția chirilică scrijelită în metal.

Ieșim la lumină, în fața noastră se află mănăstirea a cărei legendă îl indică pe Sfântul Nicodim de la Tismana drept ctitor inițial, legendă aflată și de călătorul Paul de Alep care a vizitat la 1655 biserica mănăstirii (o clădire măreață și aleasă cu trei turle). Știri clare ne spun că marele logofăt Harvat, un dregător de origine croată, posibil colaborator al domnului Neagoe Basarab la „Învățături”, zidește și înzestrează mănăstirea cu moșii înainte de anul 1519. În veacurile ce au urmat casa domnitoare și boierii de rang mare și-au pus amprenta asupra mănăstirii de la confluența apelor Motrului cu Jiul. Marele vornic Preda Brâncoveanu reface integral biserica la 1653, domnul Matei Basarab dă o nouă viață cetății monahale reconstruind zidurile și clădirile, Constantin Brâncoveanu plătește la 1702 zugravi iscusiți pentru a învălui în culoare zidurile bisericii, iar Barbu Știrbei restaurează ansamblul la jumătatea secolului al XIX-lea.

Amprenta domnească reiese clar din silueta zveltă a lăcașului de cult, stilul arhitectural bine conturat, stăreția elegantă și zidurile întărite cu contraforți. Ne oprim în fața pridvorului deschis admirând portalul în acoladă. Alt ancadrament frumos de piatră înconjoară ușa de acces în biserică și ne încântă cu prezența stemei Țării Românești, deasupra căreia se află pisania. În biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” e liniște, zidurile de peste 1 m grosime izolându-ne de lumea de afară. Pe lângă programul iconografic clasic privim figurile domnești ale ctitorilor și ale soțiilor lor.

După clipe de liniște, istorie și spiritualitate, facem câțiva pași prin curte, pe lângă stăreția cu pridvor și pivniță răcoroasă, pe lângă fântână și ziduri de cărămidă. La soare, în curte, se află o bancă; un domn citește o revistă, iar o fetiță se odihnește întinsă pe bancă cu capul pe genunchii omului. Liniștea e deplină, Natura e singura care întrerupe din când în când această ordine cu sunetele ei. Trecem din nou prin gangul ce străpunge turnul-clopotniță, pe lângă poarta întărită care încă își etalează urmele gloanțelor pandurilor lui Tudor Vladimirescu care îi asediau pe boierii greci la 1821 și facem câțiva pași prin împrejurimi. Vedem imaginea de ansamblu a complexului monahal fortificat, loc în care istoria, religia și cultura se contopesc într-un mod discret. Aici e locul unde arhimandritul Eufrosin Poteca, deschizător de școală, a răspândit idei și învățătură (astra.iasi.roedu.net/pdf/nr74p18-19.pdf).

Am plecat de la mănăstirea Gura Motrului învăluiți de o stare de bine, bucuroși că am descoperit un loc deosebit asupra căruia modernismul nu și-a pus amprenta mai deloc. Ne-am oprit jumătate de oră în pădurea din apropierea râului Motru pentru a „gusta” imaginea primăverii: gingașe flori care străpung stratul de frunze ruginii.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 718 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI