Muzeul Cinegetic Charlottenburg (II)

TIPĂREȘTE

Pasiunea vânatului și a pescuitului ne vine de departe și de demult – așa de departe și așa de demult încât, cugetând, simt un aspru fior – Mihail Sadoveanu.

La circa 40 km distanță de orașul Timișoara, în direcția Lipova, se află un sit rural declarat monument istoric, un obiectiv turistic inedit – satul rotund Charlottenburg. Așezarea este înființată la 1771 de mai multe familii de șvabi, coloniști de origine germană veniți în timpul „colonizării tereziene”. Satul a ajuns în atenția călătorilor de azi prin forma sa circulară, construcția ridicându-se după planuri bine stabilite, respectate până astăzi.

Într-o zi noroasă de toamnă, după o ploaie sâcâietoare, am ajuns pe aleea circulară din Șarlota-Charlottenburg. M-am plimbat de-a lungul acestei artere pe o distanță de circa 600 m privind cu atenție casele mai vechi, școala de sfârșit de secol al XIX-lea și biserica romano-catolică (vezi impresii). Cel mai important punct turistic al așezării este Muzeul Cinegetic Charlottenburg, informație pe care am aflat-o nu cu mult timp înainte de a pleca din Timișoara către acest sat bănățean.

Informații utile. Instituția muzeală a apărut în anul 2014 atunci când Parcul de vânătoare Șarlota a aniversat 110 ani de existență neîntreruptă. Aflat în subordinea Regiei Naționale a Pădurilor – Direcția Silvică Timiș, muzeul se dorește a fi un loc de educație cinegetică, ecologică și silvică. Colecțiile reunesc trofee de vânătoare (cerb lopătar, cerb comun, mistreț, urs, muflon), animale și păsări naturalizate, fotografii. Programul de vizitare este de miercuri până duminică în intervalul orar 09.00-18.00, doamna muzeograf Mihaela B. asigurând cu pasiune și responsabilitate ghidajul necesar. Prețul unui bilet de acces este de 10 lei/adult și 2 lei/elevi, studenți, pensionari; pentru doritori există o taxă foto/video de 10 lei (am primit bonuri fiscale pentru ambele sume achitate).

Istorie, pe scurt. Baronul Georg Simion din familia Sina de Hodos et Kizdia, proprietar al moșiei Charlottenburg și ctitor al bisericii din sat oferă moștenire în a doua jumătate a veacului al XIX-lea pământurile așezării și pădurea Șarlota fiicei sale Anastasia. Aceasta se căsătorește cu contele vienez Siegfried von Wimpffen, un pasionat vânător care construiește în localitate în anul 1890 un conac de vânătoare – sediu al muzeului de azi.

Contele austriac organizează în 1902 o parte din Pădurea Șarlota drept parc de vânătoare și îl populează cu exemplare de cerb comun aduse din Boemia, Germania și Austria. Ulterior suprafața împrejmuită a parcului de vânătoare ajunge la peste 1000 de hectare și sunt aduși cerbi lopătari din Serbia, apoi din Cehia. Administrația parcului a funcționat inițial în satul Mașloc.

În 1920 proprietățile contelui trec în proprietatea statului român, iar parcul devine Rezervație de vânătoare a Casei Regale a României. În epoca comunistă parcul devine un obiectiv valoros cinegetic și pentru protecția cerbului lopătar, în 1979 înregistrându-se puțin peste 100 de exemplare. În prezent Parcul de vânătoare ființează sub titulatura oficială de Complexul de vânătoare Șarlota.

Vizita în Muzeul Cinegetic

Intrăm în curtea conacului de vânătoare construit la sfârșitul secolului al XIX-lea de pasionatul conte austriac și o găsim pe doamna muzeograf adăpostind florile din ceardac pe perioada iernii. Clădirea principală și anexele au fost renovate, spațiul curții reamenajat – un foișor spațios din lemn oferă posibilitatea desfășurării unor activități în aer liber, alei de piatră, arbuști decorativi, bănci și un gazon verde se „împletesc” în curte.

Sunt invitat mai întâi în beciul conacului de vânătoare, o structură solidă din cărămidă în care se păstrează ancadramentele formate din grinzi masive de lemn. Cele trei spații sunt amenajate în scop educativ sub denumirea „Descoperă Pădurea”, un adevărat centru de formare ecologică destinat cu precădere copiilor și tinerilor. Doamna muzeograf îmi prezintă cu mândrie o serie de lucrări (desene, planșe, montaje) create mai ales din produsele pădurii de către elevi, mulți provenind de la școli speciale. Într-una din încăperi este amenajat un fel de atelier educativ în care copiii vin în contact direct cu diferite obiecte care au legătură cu viața în pădure: blănuri, colți de animale, insecte etc. Activitățile formatoare se bucură de succes în rândul elevilor, dovadă numărul mare de asemenea acțiuni desfășurate la Charlottenburg.

Urcăm în pridvorul casei de vânătoare unde trebuie să încalț protecții de polietilenă peste perechea de încălțăminte pe care o port. Interioarele sunt albe, nu există uși, se păstrează doar ușorii din grinzi masive. Traseul vizitei este unul circular, pornindu-se din partea stângă. Un hol scurt conține fotografii tematice pe pereți, după care prima încăpere ne oferă câteva elemente din istoria parcului de vânătoare, o hartă a acestuia și mai multe păsări naturalizate: fazani, potârnichi, uliu.

A doua sală ne aduce în fața unor mamifere de talie mare, blănurile de urs ocupând o mare parte din spațiul de expunere. Întinse în toată splendoarea lor, conservate și fixate cu tehnici speciale blănurile sunt premiate la expoziții și dețin un punctaj mare. O parte din trofeele expuse în muzeu sunt vânate de fostul președinte Nicolae Ceaușescu. În această sală mai vedem blănuri de lup (chiar și un animal naturalizat din această specie), blănuri de râs, un cap de mistreț naturalizat.

Cum se evaluează un trofeu? Trofeele de vânătoare sunt analizate de o comisie de specialitate și primesc un punctaj C. I. C. (The International Council for Game and Wildlife Conservation). Aceste puncte reprezintă convertirea în cifre caracteristicilor principale ale trofeului și animalului vânat De exemplu, în cazul cerbului lopătar: integralitatea coarnelor, culoarea, numărul și forma ramurilor, regularitate și frumusețe. Trofeul e format din coarne, craniu cu maxilarul superior și caninii, care se montează pe o placă de lemn.

Salonul principal este dedicat vedetei expoziției și a parcului de vânătoare: cerbul lopătar. Exponatele sunt aduse în cea mai mare parte de la Muzeul cinegetic Posada și unele se califică pentru medalii de bronz (8), argint (11) și aur (3). Pentru exemplificare în sală sunt și animale naturalizate în mărime naturală: o ciută de cerb lopătar și vițelul ei și un mascul de cerb lopătar.

Coarnele așezate pe pereți sunt impresionante, nici nu îți vine să crezi că lopătarii le schimbă în fiecare lună aprilie a anului următor. Doamna muzeograf mi-a povestit despre viața cerbului lopătar și despre elementele care compun coarnele: ramura ochiului, ramura mijlocie și lopata (cu cât lopata e mai lungă și mai lată trofeul e mai valoros). Animal ierbivor, masculul ajunge la o lungime de 130-160 cm, o înălțime de maxim 110 cm și o greutate de 70 kg în medie. Ciuta e un pic mai mică ca dimensiuni și greutate, fiind numită și „lopătăriță”.

În această sală centrală mai vedem câteva frumoase picturi de caricaturistul Ștefan Popa Popas – o ciută, un urs, un cocoș de munte. De asemenea, într-o vitrină e amplasată o blană de dihor, un trofeu craniu de pisică sălbatică, mai multe lucrări monografice, documente vechi și medalii.

A treia cameră ne prezintă o colecție de trofee de cerb comun, coroanele sunt impresionante. Atribut al masculilor coarnele, care se schimbă anual, ajung la apogeu la vârsta de 12-14 ani. Cerbul carpatin are următoarele componente ale coarnelor (fiecare corn fiind numit „prăjină”): ramura ochiului, ramura ghețurilor, ramura mijlocie, ramura lupului (mai rar) și coroana (trebuie să depășească numărul de 3 ramuri/raze). Tot în această sală vedem un fazan naturalizat și o farfurie decorativă de mari dimensiuni care a aparținut contelui austriac, întemeiatorul parcului de vânătoare.

Ultima încăpere a expoziției permanente conține exemplare de muflon (un mascul și o oaie) și câteva coarne-trofeu. Muflonul e o specie de oaie sălbatică, originară din insulele Corsica și Sardinia, dar paleontologia ne sugerează o răspândire în întreaga Eurasia. Existent în vremuri străvechi pe plaiuri românești, muflonul dispare pentru multe sute de ani pentru a fi din nou colonizat începând cu mijlocul veacului al XIX-lea. În Complexul de vânătoare Șarlota au fost aduse în 2004 câteva zeci de exemplare, în ultimii ani înregistrându-se circa 150 de animale din această specie. Coarnele sunt încovoiate, apar de regulă doar la masculi și se dezvoltă în primii 5 ani de viață.

Tot în această sală sunt expuse trofee colți de mistreț, cele două perechi de colți (din care o pereche colți-armă) de la fiecare exemplar fiind montate pe panoplii de lemn. Vedem în mărime naturală și alte animale și păsări naturalizate: un purcel mistreț, o vidră de râu, un bursuc, fazani. Ajungem în punctul de plecare în circuit traversând alt hol scurt pe pereții căruia sunt așezate fotografii, mai vechi sau mai noi, cu scene de vânătoare din Pădurea Șarlota. Într-o nișă din holul central este un urs brun nauralizat în poziția ridicat pe labele din spate.

Concluzii. Am petrecut o oră în Muzeul cinegetic fără să îmi dau seama cum a trecut timpul, acumulând informații noi și privind exponate deosebite. Am apreciat valoroasele trofee de vânătoare, dar mai ales activitățile educative din domeniul biodiversității și a protecției mediului înconjurător. Am zărit zeci de modele de fluturași tipăriți pentru copii: pe o parte imaginea animalului/păsării/insectei/plantei, pe cealaltă parte informații scurte despre acestea. Am primit de la doamna muzeograf o monografie dedicată parcului de vânătoare Șarlota și mai multe pliante. Recomand vizitarea acestui muzeu, importantă sursă de informare de specialitate și centru educativ, o instituție culturală unicat în această parte de țară.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 1465 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI