Odorheiu Secuiesc - un orășel liniștit, curat și dichisit

TIPĂREȘTE

Primul contact turistic cu Odorheiu Secuiesc l-am avut curând după ce ne-am instalat la Castle Garden Guesthouse. Deși era cam devreme pentru cină, obiectivul principal era să mâncăm totuși ceva serios pe ziua respectivă (la prânz ne amăgiserăm cu câte-o jumătate de langoș cu smântână și o fâșie de colac secuiesc). În drum spre restaurant însă, nu excludeam posibilitatea de a admira ceea ce ne-ar fi ieșit în cale.

Chiar la intersecția în unghi ascuțit pe care-l face străduța pensiunii noastre (Eőtvős József) cu artera principală a orașului (Bethlen Gábor) se înalță Biserica Unitariană, cu a ei superbă turlă albă, dantelată, terminată printr-o micuță cupolă cărămizie; n-aveam s-o găsim niciodată deschisă, a trebuit să ne mulțumim doar cu profilul său exterior.

Ne-am continuat plimbarea, direcția centru (în sens opus, în imediata apropiere, se află Spitalul Municipal; ferească Sfântul!), printre frumoase clădiri din alt veac, văruite în pasteluri blânde, împodobite cu mici briz-brizuri fermecătoare – feronerii, ancadramente, brâuri și mascaroni modelați în gips și-n piatră. Deja încântată de ceea ce vedeam, mă străduiam să-mi pun frână la pozat; aveam să revenim a doua zi, când lumina dimineții ne va fi mult mai prielnică!...

Ceea ce s-a și întâmplat. Am urmat același traseu, de data asta cu un mic popas la terasa de la Pomodoro, pentru un mic dejun copios. În imediata apropiere, strada Bethlen Gábor o cotește la dreapta (și străbate – din acest punct și până dincolo de podul ce traversează Târnava Mare – centrul orașului). Înainte de a-i urma temerara curbă, ne atrage atenția acest colțișor drăguț, delimitat de construcții minunate, împodobit cu flori multicolore; aruncăm o privire pe hartă și-i aflăm numele: Piața Márton Áron.

În mijloc se află un mic scuar cu câteva bănci pe margini, centrat de un monument închinat ostașilor maghiari ce au luptat în cele două războaie mondiale. Dacă privim spre stânga, zărim la oarece distanță, printre ramurile copacilor, turla maiestuoasă a bisericii romano-catolice, până la care par că trebuie urcate niște trepte (am zis c-o lăsăm pentru mai târziu, dar până la urmă aveam să uităm de ea). În față e o construcție alb-gălbuie cu 2 niveluri, toate pervazurile erau îngrijit decorate cu flori roșii. Ceva mai în spate, lângă ea, o alta, al cărui superb fronton trapezoidal, bogat împodobit, îl recunosc din pozele vizualizate anterior: Colegiul Reformat.

Pătrundem printr-un mic gang în curtea instituției (și se va dovedi o alegere inspirată, căci de a doua zi aveau să înceapă școlile, devenind interzis accesul turiștilor în acest teritoriu). Acum nu ne deranjează nimeni, putem să ne zgâim în voie la cele 3 busturi (personalități locale despre care n-am auzit nicicând) aliniate în dreapta intrării, în fața unui panou uriaș, lipit pe zid, cu înscrisuri în limba maghiară, din care înțeleg doar un număr: 500. Pesemne o fi despre vreo aniversare-comemorare-ceva... În fine... În fața liceului, nu departe, se mai află un ansamblu în fața căruia petrecem minute bune: o panoplie cu reproduceri după Cronica pictată de la Viena. Vă mai amintiți celebrul desen din cărțile noastre de istorie cu Bătălia de la Posada?! De acolo e! Precum îi spune numele, documentul a adunat 147 de gravuri colorate ce ilustrează istoria Ungariei medivale de la începuturi și până la regele Carol Robert, primul din dinastia angevină. Se pare că a fost „scrisă” la comanda regelui Ludovic I al Ungariei, în anul 1358.

... Foarte frumoasă clădirea, ce pare recent reabilitată; evident, nu putem vizita și interiorul. Acasă aflu că zbuciumata ei istorie pornește din 1670, când contele János Bethlen, cancelarul de atunci al Transilvaniei, pune piatra de temelie acestui edificiu; pentru mai multe informații, vă invit să vizitați portalul refkol.ro (maghiară/română).

Peste drum de colegiu se înalță Biserica Reformată, a cărei turlă se află învăluită în schele; oricum, nici pe aceasta n-o găsim deschisă, doar o pozăm și mergem mai departe. Curând ne întâmpină profilul cu adevărat imperial al Primăriei, dominând părculețul din față, plin de flori, fântâni și statui. În apropiere descoperim un panou informativ trilingv (română/maghiară/engleză), din care aflăm că superbul edificiu a fost ridicat în stil eclectic între anii 1895-1897, ca sediu al Comitetului Odorhei, în fosta Piață de Jos a orașului. Aflăm și despre Sala de Consfătuiri (care din 2003 poartă numele Sf. Ștefan), o încăpere bogat decorată cu picturi murale, ce poate găzdui (în vremuri nevirusate, normal) tot felul de evenimente: simpozioane, conferințe, concerte.

Perpendicular pe Primărie se întinde str. Kossuth Lajos, cu câteva mâncătorii bune (aveam să încercăm și noi vreo două), apoi sediul Poștei Române și biserica ortodoxă. Noi însă nu traversăm de data asta, ci ne continuăm plimbarea pe bulevardul principal. Dincolo de parcul Primăriei, ne atrag turlele gemene ale Bisericii Franciscane, despre care aflăm că e cea mai veche din Piață, fiind ridicată în 1730-34, atașată mânăstirii omonime. Ne bucurăm să găsim deschisă intrarea în biserică, dar bucuria noastră se dovedește a fi de scurtă durată când dăm cu ochii de grilajul ce blochează accesul în interior. Chiar și așa, putem admira totuși superbele decorațiuni baroce și mai ales tavanul superb pictat (în 1928, de către un artist mureșan).

Mai mergem puțin, lăsăm pe stânga silueta impersonală, comunistă, a Hotelului Târnava (dealtfel, nici nu pare funcțional). O ținem tot înainte, traversăm podul peste râu, decorat din loc în loc cu jardiniere cu mușcate roșii. Nu putem să nu remarcăm, cu încântare, că totul arată curat și îngrijit, blocurile și casele sunt în mare parte reabilitate (cele de pe partea dreaptă, cu vedere la râu, beneficiază de un minunat părculeț cu bănci și chiar 2-3 foișoare); se vede mâna de gospodar la fiecare pas...

Traversăm strada (tot înainte duce spre Sovata) și descoperim, imediat după pod, intrarea în Parcul Central, iar lângă ea, eleganta clădire a Teatrului Tomcsa Sándor Színház, cu fronton triunghiular sprijinit pe coloane. Ne afundăm pe aleile umbroase, ne bucurăm de potopul de verde proaspăt; parcul nu e mare, dar nici minuscul, e prietenos cu cei sedentari, dar și cu cei mai activi, dornici de alergat, mers cu rolele sau cu bicicleta. Tot aici, în parc, se află unul din cele mai bune restaurante din oraș, Jungle, pe care gazda noastră ni l-a recomandat și pe care aveam să-l testăm negreșit...

Parcul se termină cu un podeț de lemn pietonal (și el decorat cu frumoase flori roșii), care traversează Târnava Mare din nou, către un cartier liniștit de case. Stăm minute bune pe podeț să admirăm cele două maluri mângâiate de sălcii, precum și joaca rățuștelor printre bolovanii din apă...

Ne întoarcem spre pensiune, am cam bifat centrul Odorheiului, decidem să ne folosim de auto propriu pentru a vizita restul obiectivelor. În drum, poposim un pic la poarta vecinului nostru, Liceul Eőtvős József, construit printre ruinele vechii cetăți medievale Székely Támadt. De data asta nu suntem inspirați să intrăm, ne vom fi trezit abia în ultima zi, când nu ni s-a permis accesul, copiii fiind la școală. Nu-i nimic, și-așa am înțeles că nu-s prea multe de văzut, vom reveni după ce va fi restaurată (după cum am aflat că se va întâmpla, de la gazda noastră).

Următorul popas îl facem la Muzeul Haáz Rezső, situat la vreo 3 km de pensiunea noastră, pe str. Bethlen Gábor/Beclean 2-6 (în apropiere este un Kauffland). Remarcasem casa încă de la venire, din mersul mașinii – superbul fronton din lemn traforat și terasele împodobite cu flori roșii! Evident, nu se permite vizitarea decât purtând mască de protecție, iar prețul biletului este 5 lei; se pot face fotografii fără niciun cost suplimentar.

Muzeul are 2 secțiuni, doamna care ne-a întâmpinat ne îndrumă întâi în zona superioară, urmând apoi să coborâm la expoziția temporară de la parter. Avem ocazia de a admira o colecție de 23 de steaguri militare istorice din Transilvania, reunită sub numele „Dacă aș fi steag...” . Ne plimbăm printre drapelele ce atârnă din tavan, ne bucurăm de explozia de culoare, mai puțin mă interesează explicațiile bilingve despre care ce a reprezentat și pe cine. Rețin doar că unele se mai folosesc și în prezent după un anumit tipar, selectându-se dintre ele în funcție de ocazie. Poposesc ceva mai mult în dreptul steagului sub care a luptat Iancu de Hunedoara, ce conține 2 însemne heraldice: corbul negru de pe blazonul familiei și leul roșu, simbol al curajului.

Trecem mai departe, 2 sau 3 încăperi ne prezintă exhaustiv momente din istoria secuilor transilvăneni – afișe, desene, gravuri, arme, costume ostășești etc. Prea mult și prea complicat pentru bietul meu creieraș avid de relaxare... Ultima cameră conține câteva opere de artă modernă, printre care rețin un pescăruș „desenat” din tot felul de reziduuri: dopuri, capace, ba – în ton cu vremurile – chiar și o mască chirurgicală... Hm, emoții amestecate...

Colecția temporară de la demisol se numește „Limba maghiară păstrată în leagăn” și se dorește o incursiune în modul de viață al unei populații aparte, ceangăii din Moldova. Încă de la intrare suntem avertizați că „expoziția nu pune întrebări, nu caută răspunsuri, ci pur și simplu arată și prezintă oameni, peisaje, obiecte și tradiții” . Totul este interactiv și dinamic, îmi place!... Straiele tradiționale întinse la uscat într-o curte țărănească (într-un poster) continuă aievea pe o frânghie ce străbate una din încăperi în diagonală, obligându-te să te strecori printre ele; pe alocuri rulează filmulețe, astfel că ai senzația că vorbesc chiar portretele înșirate pe pereți, iar în camera gătită cu velințe vărgate, se aude în surdină incantația unei rugăciuni. În alta, a fost creată o paralelă interesantă între legănuțele de bebeluși (câteva atârnă din tavan) și covata din lemn în care se îmbăiază morții. Interesant; la fel, emoții amestecate...

(Sincer, nu prea m-am lămurit care-i treaba cu muzeul ăsta. Venind acasă, m-am pus a „săpa” pe internet și am descoperit ca adresă virtuală site-ul hrmuseum.ro, care descrie bogate colecții arheologice, de istorie naturală, etnografice etc. Ce să zic, nu prea seamănă cu ce am vizitat noi... Ce-i drept, chiar pe prima pagină, în chenar roșu, scrie că muzeul va fi închis publicului până pe 31 oct 2020. Om fi vizitat doar un surogat de muzeu?!)

În fine, clădirea e foarte frumoasă, merită atenția chiar și numai ea... În plus, gardul ce o împrejmuiește este decorat cu reproduceri după desenele profesorului de desen Haáz Rezső – cupluri îmbrăcate în frumoase costume tradiționale secuiești.

Ne-am urcat din nou în mașină și am setat pe GPS următorul obiectiv al zilei. Pe drumul spre Sovata, pe dreapta, la doar 2-3 km de ieșirea din Odorhei, se află un adevărat complex cu multe chestii de văzut și de făcut, totul înglobat într-un parc uriaș, cunoscut sub denumirea generică de Băile Szejke. Am văzut acolo o pensiune și un mic restaurant de unde se pot cumpăra langoși (și probabil și altele), am văzut (în depărtare) și ceva ce părea a fi un ștrand. Am citit că sunt și câteva izvoare cu ape curative, dar nu le-am văzut. Pe noi ne interesau 3 lucruri: Muzeul Apelor Minerale, expoziția tematică Mini Transilvania și Galeria Porților Secuiești.

Am început cu primul, fiind cel mai aproape de locul unde am găsit loc de parcare (greu! ; deh, duminica de dinaintea începerii școlilor, vreme superbă...). De reținut că nu-i deschis decât în sezonul cald, din mai până în septembrie, se poate vizita în toate zilele săptămânii, mai puțin luni, iar biletul de adult costă 5 lei (2,5 pentru elevi, studenți, pensionari). Pe aleea ce duce spre clădirea muzeului te întâmpină o uriașă buturugă contorsionată – ceea ce a mai rămas din „arborele lui Kannásné” ; e și o poveste drăguță scrisă alături pe un panou, cum că la umbra bogată a acestui copac (care nu se afla inițial pe locul de acum, ci pe marginea drumului ce ducea în Odorhei) obișnuiau să se odihnească demult femeile din satele vecine ce cărau la oraș voluminoase vase cu produse lactate.

Muzeul este organizat pe 2 niveluri, la etaj se urcă pe o scară interioară de lemn. Exponatele mi s-au părut diverse și interesante: o colecție impresionantă de roci și fosile (explicații trilingve ici-colo), alta de vederi și materiale scrise despre istoria apelor minerale în Austro-Ungaria și în Transilvania în mod particular, alta de vase folosite pentru transportul și consumatul apelor minerale etc.

O secțiune aparte îi este dedicată lui Balázs Orbán și biografiei sale aventuroase, cu călătorii fascinante în Orient, Egipt și Grecia, cu implicarea sa în Revoluția Pașoptistă, cu exilul în Londra și insula Jersey (unde s-a împrietenit cu fiii lui Victor Hugo), cu reîntoarcerea în patria natală, unde, după ani de peregrinări, a scris capodopera sa, „Descrierea Ținutului Secuiesc” , o adevărată monografie istorică, arheologică, geografică și etnografică.

„Cel mai mare secui” , așa cum a fost supranumit Balázs Orbán, își doarme somnul veșnic în apropierea acestui loc, în vârful pantei pe care sunt înșirate porțile secuiești, loc important de pelerinaj pentru secuii din zonă și nu numai (aveam să-l vedem și noi în curând).

Ne îndreptăm apoi spre atracția principală a zonei, parcul Mini Transilvania, operă a unei echipe locale, numită Legendarium. Ei au avut geniala idee de a realiza machete la scară redusă pentru peste 60 de clădiri emblematice din întreaga Transilvanie – castele, cetăți, conace, biserici etc, scopul fiind de a pune în evidență multiculturalitatea zonei. Parcul a fost inaugurat în 2017 și, după câte aveam să vedem, se extinde încă. Se poate vizita zilnic între orele 10-19 contra sumei de 10 lei/adult (8 lei pentru grupuri), 5 lei/copii, pensionari; micuții sub 3 ani intră gratis.

Obiectivul a fost descris recent cu lux de amănunte de colegul @tata123, așa că n-o să insist prea tare. O să amintesc doar că la intrare există o mică terasă acoperită și un spațiu de unde poți să-ți iei ceva de băut sau de ronțăit. De asemenea, dependenții de adrenalină pot cumpăra de aici plimbări cu buggy (mașini de teren) sau chiar un zbor cu balonul cu aer cald (nu m-am intersat de prețuri). Machetele sunt expuse pe mai multe terase ce comunică între ele și în dreptul fiecărui obiectiv se află un mic panou cu câteva informații (în română, maghiară și engleză).

Teoretic, toată lumea ar fi trebuit să poarte mască, chiar ni s-a atras atenția când am cumpărat biletele, dar puțini respectau asta, poate pe motiv că totul se desfășoară în aer liber. Și, precum veți vedea în poze, am cam nimerit ceva populație... În tot cazul, foarte fain, machetele excelent realizate, ne-a plăcut mult!

Ieșim din perimetrul parcului și continuăm în față, pe o alee prin pădure, care trece pe lângă Centrul Memorial Balázs Orbán și ne scoate fix la monumentul dedicat acestuia. De aici încep porțile secuiești dispuse în șir indian, prima e chiar poarta casei unde s-a născut marele secui, în satul Polonița, cioplită în lemn în 1888. Pentru cei care nu știu cum arată o poartă secuiască (o mai fi cineva?!), îmi fac datoria și spun că prezintă 2 intrări boltite, una mai mare (cât să încapă căruța), alta mai mică, pentru oameni, unite prin stâlpi laterali, totul acoperit cu o mică streașină. Și totul bogat ornamentat cu fel de fel de motive vegetale (laleaua ar fi specifică), animale, geometrice, cu simboluri creștine, chiar mici texte scrise; uneori lemnul e lăcuit, alteori lăsat natural, alteori desenele sunt vopsite în culori vii, predominând roșul și verdele. Mi-a plăcut cum se exprimă wiki: „Poarta secuiască tradițională este considerată actul fundamental de identitate al secuilor, gravat în lemn.”

În total sunt expuse 16 porți, una mai frumoasă ca alta. Jos de tot e un panou cu o mică descriere a fiecăreia, cu locul de unde provine, anul „nașterii” și, eventual, meșterul ce a realizat-o. Sunt și câțiva stâlpi funerari secuiești.

Ne îndreptăm spre mașină, ultimul obiectiv al zilei se află nu departe. După alți câțiva km, la intrarea în localitatea Bisericani o cotim dreapta, la recomandarea GPS-ului (n-am remarcat niciun indicator, parcă). Drumul – în curând neasfaltat, dar destul de ok – urcă vreme de 10-15 minute spre culmea dealului Gordon, pe care a fost ridicată o statuie din oțel zincat și tablă inoxidabilă, înaltă de 22 m, înfățișând un Iisus stilizat, cu brațele ușor întinse în lateral, ca și cum ar vrea să cuprindă în brațe lumea întreagă. Belvederea Inima lui Iisus este, după cum bănuiți, un loc magic, ce oferă priveliști nemaipomenite asupra împrejurimilor!... Din păcate, noi nimerim un pic de nor care estompează depărtările și mai nimerim un puhoi de lume, motiv pentru care decidem să nu mai urcăm pe treptele din interiorul statuii, până pe creștet.

În apropiere se află un punct de unde poți cumpăra ceva de băut (poate și de mâncat, nu rețin), cu o mică terasă. Îmi atrag atenția 2 indicatoare, care vor să spună că locul se află pe două trasee importante, unul eminamente turistic (Via Transilvania), altul cu conotație religioasă (Via Mariae sau Calea Fecioarei Maria, un drum de forma unei cruci gigante, ce leagă sanctuare închinate Maicii Domnului din mai multe țări: Austria, Ungaria, România, Slovacia, Croația, Bosnia-Herțegovina).

... Mi-a plăcut mult Odorheiul, l-am perceput ca pe un orășel liniștit, curat, dichisit, cu locuitori de treabă, cu care am interacționat fără mari probleme, în ciuda barierelor lingvistice (pe ici, pe colo). Prima zi i-am dedicat-o în totalitate, în celelalte doar câteva minute sporadice, de obicei pe drumul spre/dinspre restaurantul unde alegeam să mâncăm de seară. Deși e un oraș mic, n-am reușit să vedem chiar tot ce are de oferit (dar nici nu ne-am propus asta...). De exemplu, am ratat biserica romano-catolică și ruinele cetății, precum vă povestii. Mai există și un muzeu fotografic, interesant cred, căci prezintă o metodă unică. Mai există și micuța capelă fortificată de la ieșirea din sudul orașului, aflată în proces de restaurare la data vizitei noastre (am pozat-o doar de departe). Suficiente motive pentru a reveni cândva...

---

VIZUALIZĂRI: 4642 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI