Excursie cu barca pe Dunăre la Galați - o aniversare 'altfel'

TIPĂREȘTE

Știți cum se-întâmplă-n viață cu locul unde alegi să-ți trăiești viața: alegi, dar de fapt nu prea ai de ales. Dacă se nimerește să dai cumva din lac în puț, zici că nu-i nimic, reziști până termini facultatea (să zicem) și pe urmă ești liber să te muți pe alte meleaguri mai... spectaculoase. Dar nu te muți și anii trec. Între timp, ți-ai aranjat un cuibușor, ai un serviciu bunicel, copii/părinți, ți-ai făcut câțiva prieteni de nădejde... Și realizezi că acasă e acolo unde sunt toate astea, indiferent de spectacol. Și, dacă ai mintea și inima deschise, începi să găsești spectacolul în locul în care te-au aruncat „ale vieții valuri” , pentru că – nu-i așa?! – în toate există măcar un grăunte de frumos. Și înveți să iubești acel loc, deși la început n-ai dat prea mulți bani pe el. Probabil că asta e una din lecțiile cele mai importante pe care un om trebuie să le învețe în viață.

Am ales să trăiesc în Galați. Se pot spune multe despre Galați, și bune și rele. Dar asta e o discuție prea serioasă și mie mi-e prea lene să fiu serioasă pe căldura asta... Și ce pică la țanc pe căldura asta?! Ați ghicit: o plimbare pe Dunăre!

Dacă ai fi venit în Galați – tu, prieten drag de departe – vara trecută și ți-ai fi dorit cu ardoare o plimbare pe Dunăre, aș fi fost nevoită să ridic din umeri și să-ți sugerez a-ți pune pofta-n cui! Și nu, n-ar fi fost din cauza pandemiei. N-ai fi avut parte nici acum 2 veri, nici acum 10. De fapt, de când m-am mutat în Galați (cam o dată cu Revoluția), n-am auzit să existe ceva organizat în acest sens. Ah, da, de foit încolo și încoace m-am foit de câteva ori, dar au fost evenimente private, nu simple excursii de plăcere. Sau – da – o dată am fost invitată (remember, @Zoa?) de @Alina53 & Co la plimbare cu bărcuța lor...

De râsul curcilor, nu?! Ditamai orașul lăbărțat pe vreo câțiva kilometri buni de țărm de Dunăre, să nu poți beneficia tu, om de rând, de o astfel de formă banală de agrement!... Sau să n-ai un ștrand public! (Hai, că tocmai citii pe undeva că zilele astea s-ar inaugura Parcul Acvatic; nu-mi fac totuși mari speranțe, s-a mai inaugurat de câteva ori în ultimii ani...) Culmea e că acum 100 de ani existau curse regulate ce legau orașul nostru de alte localități înșirate pe salba bătrânului fluviu (Brăila, Tulcea, Sulina) și că acestea au funcționat fără întrerupere chiar și pe perioada celor 2 războaie mondiale, și chiar și în vremuri de tristă amintire. Există un ONG în Galați care, de ani buni, tot pisează autoritățile locale întru reintroducerea acestor curse de agrement, dar fără prea mare succes. Ba chiar a organizat el însuși, în vreo 2-3 rânduri, astfel de mici excursii, care au avut mare succes printre participanți.

În fine, precum ne-am obișnuit deja, până să se urnească Statul, se mișcă privații. Și iată că la începutul acestei veri au apărut – nu una, ci două!! firme a căror ofertă încearcă să acopere fix această dorită nișă! Pe una dintre ele am descoperit-o pe fb, înregistrând tangențial ce și cum (căci nu aveam un gând anume în viitorul apropiat): excursii mai lungi sau mai scurte, de la câteva ore în aval sau amonte de oraș, până la călătorii de 2 zile spre inima deltei, cu mese incluse și tot tacâmul. Musai gașcă de 5-11 persoane.

Pe cealaltă a descoperit-o Tati, fix acum o săptămână. De fapt, a descoperit că-l cunoaște destul de bine pe nenea căpitanul! (Da, e un oraș destul de mic, la tot pasul îți descoperi cunoștințe.) Și l-a sunat, să se convingă. Și să afle detalii, că așa e el, curios. Și, din vorbă-n vorbă, ce idee îi veni lui Tati? Ce-ar fi să-și sărbătorească el pe barcă apropiata împlinire a celor... x anișori?! Și se făcură vorbele necesare.

De obicei sărbătorim la cârciumă cu gașca de prieteni, ceea ce nu e întotdeauna simplu, căci trebuie să se alinieze astrele și amicii noștri să-și sincronizeze agendele. De data asta a fost mult mai simplu. Barca-i mică, maxim 8 oameni, ideal 6. Noi 2, copiii (Paul și Diana) și primii fini care-or răspunde prezent la apel. În al paișpelea ceas, pentru că Diana n-a mai putut veni, ne căzură ochii pe Laura, studentă în practică la cabinet. „Vii?” „Vin!”

Traseul a fost și el stabilit în avans, desigur. Ștefan ne-ar fi dus în amonte, spre Portul Mineralier, până la vărsarea Prutului și Insula Cailor, dar exact același traseu l-am parcurs acum o lună și ceva, în excursia organizată de ONG-ul menționat. Așa că am ales sensul opus, spre Brăila. Să ne pozăm sub podul în construcție și să prindem apusul pe Dunăre; cam asta își dorea Tati de la ziua lui. Fiind o zi lucrătoare și, în plus, caniculară, s-a fixat ca oră de plecare ora 18.

Și iată-ne, cu 10 minute înainte de ora 18, cu brațele încărcate de cutii de pizza de la Tonino (nu v-am povestit de Tonino?! trebuie musai s-o fac într-o zi!), cu geanta frigorifică plină de licori, pășind pe pontonul micului port de agrement de lângă bac. (E o poveste întreagă și cu portulețul ăsta... Din păcate, o poveste tristă. Pe scurt, o investiție umflată cu pompa, de aproximativ 1 milion de euro – bani europeni, ce Dumnezeu?! – luată efectiv de ape la prima furtună mai puternică. În prezent, locul arată jalnic, cu o punte pe alocuri ondulată sau înclinată; o adevărată aventură s-o străbați...)

Suntem echipați cu veste de salvare și invitați să pășim în barcă. Nu ne instalăm bine, că motorul începe a toarce ușor și ambarcațiunea se desprinde de țărm. Iu-huu! Suntem deja în mijlocul Dunării (care aici, la Galați, se pare că are lățimea maximă), plutind cu viteză în direcția sud. Turnul de Televiziune se face tot mai subțire în urma noastră, depășim un șir de barje încărcate cu minereu (sau ce-o fi) ancorate, iar pe malul drept o pădure de macarale ce-și profilează siluetele suple pe cerul albastru. E un contrast izbitor între peisajul țărmului gălățean (industrial) și cel opus, dobrogean, cu liziera pădurii ce coboară până-n luciul apei...

Nu departe, tot pe dreapta, recunoaștem clădirea rotundă pe care toată lumea o știe drept Priza Dunării (stație de epurare a apelor reziduale), unde cândva se afla unul dintre cele mai fancy complexuri turistice din oraș; în prezent, aflat în paragină, desigur... (Mai să crezi că o mână magică, de vrăjitoare rea, ar preface în scrum tot ce atinge prin aceste locuri...)

N-avem timp a ne necăji, plutim mai departe. În față ni se arată insula Veriga – lunguță și îngustă, în totalitate acoperită de pădure; doar în capătul sudic sunt câteva colibe de pescari. N-o depășim încă. Ștefan de-turează motorul și barca frânează brusc, în liniștea deplină ce ne înconjoară... Uau! – se aude în cor. Ce frumusețe, nici n-ai zice că te afli la mai puțin de 10 kilometri de tumultul urbei! Verde viu de-o parte și de alta canalului îngust, un parfum nedefinit de ierburi plutind în aer, libelule zburând razant peste luciul abia tremurător al fluviului...

Ștefan declară că vom staționa câteva minute și nouă ne convine, putem să ne înfigem în pizzele alea. În timpul ăsta, el – țuști în apă, dă ocol bărcii, apoi revine. Dunărea nu-i bună pentru scaldă din cauza curenților puternici, dar aici, în canal, apa pare ceva mai prietenoasă; zice Ștefan. În fine, noi avem treabă cu pizza, cu „la mulți ani” , de-astea... Preferăm să ne răcorim pe dinăuntru și, în acest scop, geanta frigorifică și-a îndeplinit cu brio funcția pentru care a fost creată.

Plecăm mai departe, de data asta cu viteză mult redusă, deja se zărește silueta podului ce va lega cele 2 maluri ale Dunării (în sfârșit!). Podul ăsta e ca un copil mult-dorit, n-am pierdut nicio ocazie să urmărim cum s-au ridicat stâlpii de susținere, cum s-au ancorat cablurile masive de oțel, cum se lucrează la drumurile de legătură. Tati, cel puțin, ca inginer care se află, e fascinat! Până și eu, profană, sunt oarecum... Când se va termina (2013, mi se pare), „Golden Gate de România” va fi a treilea pod ca lungime din Europa (1974,3 m), cu o deschidere centrală de 1120 m, o lățime de 31,7 m și un gabarit pe verticală de 38 m de la nivelul de inundații maxim. Înălțimea pilonilor este de 192 m. Valoare estimată a investiției – aprox. 500 milioane euro.

Pozăm pilonii în stânga și în dreapta, macaralele de sus cu zoom, cablurile ce se arcuiesc într-o paranteză uriașă. Trecem ușor pe dedesubt, una din dorințele lui Tati e realitate! Ne pozăm între noi, să ne tot amintim de ziua asta minunată.

Înaintăm, după câteva minute ajungem în zona unde operează bacul de Brăila (bine-cunoscut nouă din multele excursii terestre precedente). Spre partea dobrogeană, se desprinde brațul Măcin Dunărea Veche, care se va reuni cu brațul principal al Dunării abia în dreptul localității Giurgeni, închizând între ele Insula Mare a Brăilei.

Imediat pe dreapta începe portul Brăila și intrăm cu barca într-un fel de bazin uriaș. Pe țărm ne întâmpină vechile silozuri proiectate de Anghel Saligny în 1887-1891, din beton armat, o adevărată premieră pentru România acelor vremuri. Clădirea sobră (cu elemente de eleganță) își arată totuși anii. În interior, pe secțiune, aflăm că arată ca un stup de albine, cu compartimente hexagonale în care se depozitează cerealele (da, e perfect funcțională și azi) și că sub pământ se află un volum egal cu cel de la suprafață. În stânga sunt bărcile poliției de frontieră și un spațiu destinat reparării navelor.

Când să ieșim din nou în „drumul” principal, cine ne taie calea (e adevărat, la oarece distanță)?! O gașcă de rățuște!... Se pare că aveau și ele ceva de sărbătorit... Iar un pic mai încolo, printre lăstărișuri, o egretă albă, cocoțată într-un picior. Ne bucurăm de întâlnire!

Defilăm prin fața Brăilei, în primă parte ne întâmpină cu tot felul de nave înșirate pe țărm, mi se pare fascinant să le privesc, chiar dacă nu înțeleg întrutotul care la ce-i bună. În dreptul falezei, Ștefan decide să ne îndepărtăm, acum suntem mai aproape de țărmul sălbatic; pe Plaja Lipovenească încă sunt câțiva oameni încălzindu-se la soare, un băiețel se bucură, zgomotos, de apa mică de la mal... Identificăm încă un bac, nici n-am știut că mai există unul în zona asta; ce-i drept, circulă aproape gol. Mă uit pe hartă și văd că duce spre niște drumuri obscure, mai jos de Măcin. O fi pentru pescari, că localități nu văd prin apropiere.

Încă puțin mai mergem, până în dreptul flotilei militare. Ați știut că Brăila deține cea mai importantă bază militară fluvială din țară?! Nici eu. Zeci de nave gri-kaki, mi se par identice toate, dar poate n-or fi. Le doresc să rămână pe veci în hibernare în portul brăilean, să n-aibă niciodată de lucru.

Din acest punct, ne întoarcem, de altfel soarele dă semne de oboseală, cerul se înroșește ușor. Nimerim într-o zonă cu valuri ca la mare. Mă uit împrejur cu uimire, n-a trecut nicio barcă, de unde asemenea valuri? Ștefan, care are sonar instalat, spune că ne aflăm deasupra unei adevărate gropi, fundul apei e la 30 m sub noi. Nu-s atât de deșteaptă, dar cred că există o legătură. În fine...

La întoarcere, ne apropiem mi mult de faleza Brăilei, cu frumoasele ei clădiri. O recunoaștem pe cea albă, cu arcade neo românești, mereu am crezut că adăpostește sediul căpităniei portului, dar Ștefan ne povestește că de fapt ar fi proprietate privată. Un adevărat palat; cum trebuie să te cheme să poți să cumperi așa ceva?!

Recunoaștem și Moara Violatos, monument istoric sponsorizat de negustorul grec Vilatos, proiectat de același Anghel Saligny și inaugurat în 1898; cea mai modernă moară cu aburi din sud-estul Europei. În prezent e aproape o ruină, dar o ruină ce domină faleza brăileană; ne amintim de moara din Trikala, mult mai mică, în care s-a amenajat unul dintre cele mai interesante muzee și ne rugăm să se petreacă o minune și cu maiestosul nostru edificiu, care să-i redea gloria de altădată...

Admirăm cafenele și restaurante, dar și câteva căsuțe așezate pe țărm, ce par a fi locuite. Ne bucurăm, eu și Tati, să reîntâlnim nava istorică Borcea, gazda noastră din excursia de acum 2 luni...

Soarele coboară tot mai mult, lumina scade, umbrele se întind. Libelule, muște, fluturi, surprinzător de puțini țânțari. Bărci pescărești întorcându-se agale, un tablou atemporal. Și liniște, atâta liniște... Surprindem globul de foc chiar între cei doi piloni ai podului în construcție, ne jucăm cu distanțele, cu culorile, ne minunăm, ne bucurăm... Tati a primit și al doilea cadou de ziua lui, e fericit și noi alături de el!

Excursia noastră se apropie de final, Ștefan mărește din nou viteza, luminile orașului natal apar curând la orizont și se tot apropie. Defilăm pe lângă draga noastră faleză, întoarcem în trombă în dreptul Palatului Navigației, plutim, frânăm aproape de micul port din care am plecat. Din câteva manevre, barca este din nou poziționată la ponton (deși înțeleg că locul de înnoptare este în altă parte). Ne luăm rămas bun de la Ștefan și de la bărcuță, sperăm să ne revedem în curând, între timp ne-au venit atâtea idei!...

... Ce am vrut să zic cu această poveste?! Da, să-mi trăiască Tati, dar nu doar asta... Am vrut să zic că – încet, timid – Galațiul meu ales începe să se trezească. Că, așa cum am mai spus-o, stăm pe un munte uriaș de diamante neșlefuite și că, în ciuda unor autorități lipsite de viziune și închistate în șabloane vechi și uzate, există oameni cu mintea și inima deschise, care fac să se miște lucrurile. Și oamenii aceștia vor inspira, încet-încet, alți oameni inimoși, și tot așa... Că, dacă vă hotărâți să vizitați Galațiul într-o zi (sau 2-3), om găsi noi ce să facem pe aici!

NB. Dacă web mă lasă, spun și cum se cheamă firma lui Ștefan. Dacă nu, o găsiți ușor pe fb; în fond, sunt doar 2. Deocamdată.

---

VIZUALIZĂRI: 3305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI