Drama muzeelor mici - Muzeul din Buhuși

TIPĂREȘTE

Introducere (nu e obligatorie). Nici nu știu cum să încep acest articol, inițial mă gândeam la un titlu în genul „Drama muzeelor de provincie”, dar mi-am dat seama că această sintagmă nu se aplică doar muzeelor din afara Capitalei și a reședințelor de județ (gândiți-vă doar la Muzeul Național de Istorie a României). Muzee mari sau mici, toate se luptă să atragă vizitatori și să promoveze istoria, cultura și arta. Problemele pe care le întâmpină instituțiile muzeale se pot sintetiza astfel: spații insuficiente, fonduri financiare nesatisfăcătoare, lipsa personalului și impactul scăzut asupra publicului.

În ultimii ani am fost încântat de o mulțime de muzee mici (ca să dau doar două exemple: Muzeul „Crama 1777” – vezi impresii sau Muzeul etnografic „Prof. I. Năstase” din cula Racoviță – vezi impresii) în care clădirea istorică a fost armonios integrată cu exponatele prezentate. Am vizitat și multe locuri în care ruina s-a instalat ireversibil, clădiri, reședințe nobiliare sau biserici fiind lăsate să se piardă în negura vremurilor, prin voința oamenilor care nu se implică. Struțo-cămilă mi se pare și situația muzeelor sătești, acestea fiind în majoritatea timpului închise și fără a avea o persoană desemnată să se ocupe de colecția muzeală. Nu înțeleg de ce nu se procedează ca la bisericile fortificate din Transilvania: un număr de telefon afișat la loc vizibil și o persoană responsabilă care să locuiască în apropiere.

Vizitatorii sunt pionii principali în acest puzzle al valorificării patrimoniului istoric, cultural și spiritual prin intermediul unei instituții muzeale. Un muzeu nu poate exista fără vizitatori, ar fi doar un loc fără viață, un depozit al unui patrimoniu uitat. Publicul caută relaxare, dezvoltare personală, distracție și activități inedite care să îl detașeze de stresul cotidian.

Barometrul de consum cultural din 2017 indică la nivel național o preferință pentru muzeele de istorie (12%), urmate de cele de artă, etnografie și științele naturii (cu câte 5%). În anul 2016 în cele 400 de muzee din România au intrat circa 10.700.000 milioane de vizitatori, din care mai puțin de jumătate plătitori de bilet întreg, restul fiind plătitori de bilet redus sau au beneficiat de vizite gratuite (de ex. Noaptea Muzeelor). Profilul socio-demografic al vizitatorilor, potrivit studiului, ar fi: „persoane cu vârsta de 18-29 ani sau 50-64 ani, cu nivel de educație mediu sau ridicat, cu un venit pe gospodărie peste salariul mediu net și care locuiesc preponderent în Regiunile de Dezvoltare București-Ilfov sau Nord-Est”. Să ținem cont că în 2005, cu peste 10 ani în urmă, barometrul cultural ne arată cel mai scăzut interes față de muzee, comparativ cu alte obiective de patrimoniu; astfel muzeele au fost preferate de doar 5 % din respondenți, față de cetăți (peste 26%), situri arheologice (16%) și biserici (14%). Statistică și iar statistică; realitatea de pe teren e însă de multe ori dureroasă.

Din nou, prolog. La sfârșitul lunii ianuarie am ajuns în județul Neamț, drumul purtându-mă și prin orașul Buhuși. Întrucât timpul îmi oferea o „fereastră” de 30-45 minute am decis să mă abat de la drumul național și să vizitez Muzeul de Istorie despre care aflasem minime informații de pe Internet și către care observasem cu câțiva ani în urmă indicatoare turistice.

Alegerea mi-a provocat o mare dezamăgire, dar există și o rază de lumină, o urmă de speranță. Să încep cu această stare bună de lucruri: clădirea nu a fost retrocedată și (încă) și-a păstrat funcțiunea de instituție muzeală.

Fragmente de istorie. Așezarea de pe malul râului Bistrița are secole de istorie în spate, actualul nume fiind preluat de la familia boierească Buhuș, stăpânitoare a multor moșii în zonă. Toader Buhuș deținea dregătoria de sluger, persoana care se ocupă cu aprovizionarea cu alimente, în special carne (pe moșia sa sunt atestați 3 casapi). În 1819 boierul obține hrisov domnesc pentru înființarea unui târg pe moșia Bodești, târg care va prelua numele familiei: Buhuși. Târgul nou înființat era un adevărat centru de schimb comercial fiind amplasat pe un drum cunoscut, la limita dintre zona montană și cea de șes. Boierul a semnat contracte pe 10 ani cu negustori care își construiesc dughene în noul târg.

Treptat târgușorul capătă și valențe meșteșugărești, apoi industriale, prin înființarea de „fabrici” de lumânări, de olărit, velnițe, mori, „fabrici” de ulei, fierăstraie. În prima jumătate a secolului al XIX-lea existau la Buhuși peste 40 de meșteșugari și negustori. La 1853 Mihail Kogălniceanu pune bazele unei fabrici de postav lângă Târgu Neamț; în 1876 colonelul Eugen Alcaz concesionează fabrica, apoi cumpără afacerea și mută activitatea în 1885 la Buhuși. Fabrica avea mașini industriale moderne pentru acea epocă, o mașină cu aburi, atelier de reparații și peste 120 de angajați. Fabrica va asigura postavul necesar armatei și, treptat, va deveni una din cele mai mari țesătorii din sud-estul Europei (stofebuhusi.ro/istoric).

Informații utile. Muzeul e situat pe coastă (cu acces din DJ), pe strada Bradului nr. 16 și aparține administrativ de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău. Programul de funcționare este de luni până vineri între orele 08.00-16.00, iar tariful este de 4 lei/adult și 1 leu/elevi, studenți. Există și o taxă foto de 10 lei, dar care practic nu își are rostul aici. Locuri de parcare amenajate nu prea sunt, se pot utiliza spațiile de parcare aparținând blocurilor din jur.

Vizita la muzeu

Depășim poarta monumentală, datând din secolul al XIX-lea, încadrată drept monument istoric și descoperim terenul de circa 2 ha aferent ansamblului boieresc. În curte se află mai multe clădiri-anexă în paragină, precum și o serie de compartimente dărâmate, urme ale fostei grădini zoo care a funcționat aici până prin anii 2000 și ceva.

Urmăm cărarea prin zăpadă și ajungem în fața conacului boieresc, construit probabil în veacul al XVIII-lea. Clădirea este situată chiar pe buza pantei de 60 grade care coboară spre terasa inferioară a râului Bistrița, astfel că în față vedem primul nivel (parterul), dar în partea opusă se mai află un nivel mai coborât. Intrarea principală e ridicată sub forma unui portal de templu grecesc, cu fronton și coloane. În spate se observă un decroș cu un bovindou circular, de unde se putea admira întreaga vale. În laterala stângă conacul are atașată o construcție anexă: un coridor care se încheie cu un turn circular (seamănă cu anexele sanitare întâlnite la cula lui Tudor Vladimirescu din Cerneți ori la cula Cornoiu din Curtișoara). Spațiul interior este împărțit astfel: un mic hol, o sală centrală încheiată cu acel bovindou, încadrată în stânga-dreapta de câte două încăperi, plus anexa menționată mai sus. La nivelul interior spațiul e împărțit identic; există și o pivniță insalubră, neîngrijită.

Ușa muzeului e încuiată, există o sonerie pentru a ți se deschide; pe geam este afișat programul de funcționare și taxele de vizitare (rămase la nivelul anilor 2015/2016; nici nu s-ar putea percepe mai mult). Am sunat, a sosit imediat cineva și a deschis ușa; am primit bilet și am achiziționat și un mic pliant (1,5 lei). Înăuntru era mai frig ca afară!

În primele două săli se află câteva vitrine cu exponate și mai multe panouri cu informații (hărți, reproduceri foto, facsimile documente) dedicate descoperirilor arheologice din preajma orașului și istoriei medievale. Vedem câteva fragmente de oase paleolitice (osuarul de la Buda) și imagini din așezarea paleolitică de la Lespezi. Ne atrag atenția și cele câteva vase cucutiene de mari dimensiuni, exemplare de ceramică dacică, precum și piese metalice din epoca dacică. Pe unul din panouri putem urmări arborele genealogic al familiei boierești Buhuș, dar și copiile documentelor de înființare a târgului din 1819 și 1823. Câteva piese din fier datând din epoca medievală sunt expuse într-o vitrină alături de fragmente de pocale și două plăci ceramice decorative.

Epoca modernă și Primul Război Mondial sunt prezentate în sala mare a conacului, prin câteva exponate răzlețe: obiecte bisericești și casnice de metal, câteva pistoale și săbii, documente, fotografii și extrase din presa vremii. Asta e tot!

Am întrebat de partea de expoziție dedicată meșteșugului țesutului despre care citisem în materialele de pe Internet. Nu mai există! La un moment dat muzeul chiar a purtat denumirea de Muzeul Țesutului și Postăvăritului, oferind posibilitatea vizitatorului să admire piese din industria casnică a țesutului și chiar exponate care reprezentau industria postăvăritului, precum și o serie de costume populare bucovinene. Nu știu unde a „dispărut” această parte a expoziției, dar având în vedere specificul industrial al orașului cred că ar trebui reînviată.

Biserica „Sf. Înviere”. Ansamblul conacului este completat de o biserică de curte, așa cum se uzita în vremurile de altădată. Lăcașul de cult fost ctitorită de Toader și Ana Buhuș, construcția înălțându-se între anii 1812-1815. Am observat biserica destul de mare din curtea conacului, e situată la circa 50 m distanță în mijlocul unui cimitir, dar nu am avut timp să intru. Am citit că în interior se remarcă o icoană deosebită aflată în stânga iconostasului: Sf. Toader și Sf. Ana, o transpunere a celor doi ctitori într-o compoziție creștină inedită.

Concluzii. Una rece, alta caldă! Așa s-ar putea caracteriza vizita la Muzeul de istorie din Buhuși. Și parcă „cea rece” (starea colecției expoziționale și amenajările din curte) e mai întinsă decât „cea caldă” (supraviețuirea muzeului în conac). Păcat că o asemenea istorie nu poate fi valorificată printr-o expoziție cum trebuie. Probabil că doar un proiect cu fonduri europene poate scoate din letarghie acest muzeu.

Să auzim de bine!

---

VIZUALIZĂRI: 586 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI