Cetatea Ardud - istorie și legendă

TIPĂREȘTE

La Cetatea Ardud ar fi trebuit să ajungem în cea de-a doua zi a micului nostru circuit în Nordul Apusenilor, dar pentru că celelalte obiective ale zilei - Peștera Unguru Mare și Peștera Vadu Crișului ne solicitaseră până într-atât încât timpul alocat a fost depășit cu mult, adăugând și deplasarea până acolo, riscam să găsim obiectivul turistic închis.

Cetatea Ardud se poate vizita de Luni până Vineri în intervalul orar 8.00-16.00, iar Sâmbătă și Duminică în intervalul orar 10.00-18.00. De comun acord, s-a hotărât deplasarea la hotel - Hotel Perla - Satu Mare - rămânând ca în următoarea zi, printre obiectivele programate, să intercalăm și vizita la Cetatea Ardud.

Taxa de vizitare (3 lei/persoană) fusese deja colectată, așa încât o problemă era rezolvată. Și pentru că veni vorba de taxe de vizitare, pot da informații în plus, informații culese de pe panourile aflate la intarea în cetate: 3 lei/persoană - adulți, 2 lei/persoană - elevi și studenți. Grupurile organizate (minim 16 persoane) beneficiază de reducere 50%, iar pensionarii, persoanele cu dizabilități și veteranii de război au acces gratuit. Taxele sunt mai mult decât modice. Nu știu însă dacă vor rămâne așa și după finalizarea lucrărilor de refacere - amenajare care se derulează acum la Cetatea Ardud. Pentru fotografiat și pentru filmat profesional există niște tarife destul de măricele, dar amatorii - asemenea nouă - au avut liber la fotografiat cu orice fel de aparat, atât la exterior, cât și în interior.

Tot panourile de la intrare ne-au oferit și primele informații despre istoria locului: "Cetatea Ardud a fost construită în anul 1481 de Bartolomeu Drágffy, voievod al Transilvaniei. Planul cetății este poligonal, cu bastioane de colț. Cetatea a fost una din cele mai puternice cetăți senioriale din nordul Transilvaniei, dar a fost de mai multe ori asediată, distrusă și refăcută. În 1630 contele Károlyi Sándor construiește un castel pe locul vechii cetăți folosindu-se de pereții și fundația acesteia. În documentele istorice se menționează că Károlyi Sándor a fost "mâna dreaptă" a lui Rákóczi Francisc al II-lea. Din acesta se mai păstrează astăzi un turn, refăcut în 1896, în stil neogotic, ruinele altuia și un labirint de beciuri care se spune că aveau legătură cu Castelul din Carei, la care se putea ajunge călare". A se observa că anul 1630 înscris pe panou - an în care contele Károlyi Sándor a construit castelul - ar fi trebuit să fie 1730. Dar, ce mai contează un secol într-o istorie atât de îndelungată ca aceea a Cetății Ardud?

Din istoria locului

Pentru a se apăra de turci, Bartolomeu Drágffy (1447-1501), voievod al Transilvaniei, descendent al familiei nobiliare Drágffy de Béltek (o ramură a familiei voievodale a Dragoșeștilor), cel care l-a sprijinit în 1497 pe Ștefan cel Mare în luptele purtate împotriva regelui polon Ioan Albert, a înălțat la Ardud - în 1481 - o cetate din lemn și piatră, cu patru turnuri, cu ziduri foarte groase, înconjurată de șanțuri de apărare, o fortificație în care - în caz de asediu - se puteau retrage până la 1500 de oșteni. La vremea aceea, Cetatea Ardud a fost una dintre cele mai puternice fortificații din nordul Transilvaniei.

Asediată în mai multe rânduri, distrusă de turci, cetatea ruinată ajunge în posesia contelui Károlyi Sándor care - pe la 1730 - pe fundația și pereții care au mai dăinuit, a ridicat o nouă construcție, cu aspect de castel cu zid fortificat având la colțuri bastioane cu nișe de tragere pentru tunuri. În epoca modernă, fără a mai avea rol de apărare, castelul-fortăreață nu a mai fost întreținut. În cele din urmă abandonat, castelul devine sanatoriu, cazino, iar în perioada comunistă muzeu, casă de cultură, bibliotecă și sediu al pompierilor.

În zilele noastre Cetatea Ardud este în grija primăriei care - cu fonduri europene - a demarat lucrări de renovare şi refacere. Cu tot șantierul în lucru, la Cetatea Ardud se poate vizita turnul principal care adăpostește un interesant muzeu care prezintă istoria locului.

Vizita noastră la Cetatea Ardud

De la Satu Mare unde fuseserăm cazați la Hotel Perla, am ajuns rapid la Ardud. Pe E81, cam 20 km despart cele două localități. La marginea orășelului, pe un deal, turnul cetății se vede din depărtare. Autocarul ne-a lăsat la baza dealului urmând ca noi să străbatem ultimii aprox. 50 m în urcuș, pietonal.

La intrare am fost întâmpinați de bustul celui care a pus bazele acestei cetăți - voievodul transilvănean Bartolomeu Drágffy - o lucrare în bronz a sculptorului monumentalist Radu Ciobanu.

Pe soclul din cărămidă aparentă este fixat blazonul familiei nobiliare a ctitorului - doi șerpi încolăciți, având fiecare pe cap câte o coroană. De altfel, această emblemă este vizibilă peste tot în cetate - afară, pe steaguri fluturând, pe panouri informative, pe zidurile exterioare și bineînțeles în interior, în Sala blazoanelor.

În stânga un turn încă falnic, în dreapta un altul ceva mai scund, iar între ele, peste ruine, pe lângă ziduri reconstruite, din cărămidă, accesăm podețul de lemn care trece peste fostele șanțuri de apărare. Ne oprim la nivelul cel mai ridicat al cetății, acolo unde a fost amenajat un fel de amfiteatru cu banci de lemn - jumătăți de trunchiuri groase de arbori. Dincolo de acestea, după toate aparențele la extremitatea cetății, lângă o rămășiță de zid, o echipă de muncitori lucra la refacerea-reamenajarea obiectivului.

Aici ne-a preluat ghidul local, o persoană doldora de povești și de legende, care ne-a ținut în soare destul de mult vorbindu-ne despre istoria cetății și despre personalitățile care s-au perindat pe acolo de-a lungul timpului, după care ne-a invitat în muzeul din turnul principal.

Am pătruns în turn pe scara solidă alături de care - pe zid - se poate vedea "Privilegiul regal de construcție pentru Cetatea Ardud", apoi prin ușa de la primul nivel, deasupra căreia se află blazonul familiei nobiliare a ctitorului - cei doi șerpi încolăciți. Turnul este circular, cu creneluri și prezintă în partea opusă intrării actuale rămășițele unei arhitecturi frumoasă cândva. Pe o tăbliță fixată în zid citim că "Aici și-au unit destinele poetul Petöfi Sándor și Szendrey Júlia".

Scara circulară din interior conduce spre Sala cavalerilor și Sala blazoanelor aflate la etaje diferite, ajungând în cele din urmă la nivelul superior de unde se poate admira întreaga zonă și orășelul Ardud întins de-a lungul șoselei.

Cele două săli principale oferă o scurtă incursiune în istoria locului și a familiilor nobiliare importante ale vremii, cu blazoanele lor, expunând o colecție de arme, armuri și vestimentație medievală, fotografii cu imagini ale cetății începând cu anul 1730 și până în prezent, hărți vechi, genealogia voievozilor din sec. XIV, precum și mai multe mari panouri informative pe care, din păcate, nu am avut timp să le citim în întregime: "Câteva aspecte din evoluția istorică a cetății și domeniului Ardud (dr. Livia Ardelean) ", "Răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711) ", "Karolyi Alexandru și Ardudul" și chiar despre "Pețitorii nepoatei lui Ștefan cel Mare în 1517 și despre căsătoria lui Alexandru cu fiica lui Bartolomeu Drágffy (lector universitar Dr. Marius Diaconescu, Facultatea de Istorie București) ".

Am menționat anterior că de numele Cetăţii Ardud se leagă şi un important eveniment din viaţa poetului maghiar Petöfi Sándor, care s-a căsătorit aici, la 8 septembrie 1847, cu Júlia Szendrey, fiica intendentului cetăţii. Un mic lăcaș, lângă o fereastră, este dedicat celor doi îndrăgostiți și operei literare a poetului.

După ce am revenit la parter, unul câte unul, am coborât pe o scară circulară, metalică, până la pivniță. Nu am văzut decât începutul legendarei galerii care duce - conform tradiției orale - până la Castelul Karolyi din Carei. Nu am văzut nici o fantomă, dar am ascultat cu interes frumoasa legendă legată de Cetatea Ardud.

Ați observat, desigur, că mai toate cetățile medievale au cel puțin o legendă pe care ghizii nu uită să o povestească turiștilor. Cetatea Ardud nu face excepție, iar legenda sa - țesută în jurul figurii istorice a lui Francisc Rákóczi al II-lea - atrage atenția vizitatorilor.

Legenda cetăţii bântuite

Se spune că, fiind de mirare modul în care curuţii îi învingeau întotdeauna pe austrieci, aceştia din urmă au trimis familiei principelui un tânăr și chipeș ofiţer cu misiunea de a-i seduce fiica și a le afla secretul. Prinţesa Vilma, îndrăgostită peste măsură de tânărul ofițer, îi destăinuie acestuia existența galeriei subterane salvatoare. Apăsată de remușcări, fata a povestit tatălui acest fapt. Principele Francisc Rákóczi al II-lea a reușit să se salveze, dar nu și-a iertat niciodată fiica aruncând asupra ei cele mai grele blesteme. Se spune că Vilma trăiește și astăzi bântuind prin galeriile cetății, fantoma sa înfățișând când un șarpe, când o broască și când o tânără fată plângând. Ea nu va putea scăpa de blestem decât atunci când un tânăr va avea curajul să sărute de trei ori șarpele, de trei ori broasca și de tot atâtea ori pe fata înlăcrimată.

Dar, pentru că fantezia populară, scornitoare de astfel de povești, nu are limite, lucrurile nu se opresc aici! Dacă a reușit să treacă de primele încercări, tânărul salvator își va urma prințesa în pivniță, în tot acest timp el neavând voie să privească în urmă. Greșeala l-ar costa transformarea sa într-o stană de piatră. Tot legenda spune că până când nu-i va fi dezlegat blestemul, prințesa nu are voie să se pieptene şi nu se poate spăla decât o dată pe an, în noaptea de Înviere. De asemenea, tânăra fată nu se va putea mărita până când nu-şi va coase singură cămaşa de nuntă, într-un an neputând face mai mult de şapte împunsături. Cu asemenea grele și complicate blesteme, nu e de mirare faptul că și în zilele noastre fantoma prințesei mai bântuie prin pivnițele cetății așteptându-și pețitorul.

Credeți sau nu, aceasta este legenda!

Rețineți însă faptul că Cetatea Ardud - una dintre cele mai puternice fortificaţii ale Transilvaniei medievale - cu istoria sa îndelungată, condimentată cu legenda prințesei blestemate, este simbolul orașului și chiar merită vizitată.

---

VIZUALIZĂRI: 1201 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI