40-20-40 - Cascada Cailor – Borşa - Maramureş

TIPĂREȘTE

Cascada Cailor este una dintre cele mai înalte cascade din România, fiind situată în Munţii Rodnei. Suntem pe drumul dinspre Sighetul Marmaţiei şi ne deplasăm spre Borşa. Trecem prin cele două oraşe Vişeu, de Sus şi cel de Jos, după care urmează Moisei şi Borşa. Intrăm în Borşa şi dacă până aici drumul a fost rău, ce-i în Borşa întrece orice imaginaţie. Drumul este plin de gropi, valuri, hopuri şi în plus se lucrează, din aproape 300 în 300 de metri traficul desfăşurându-se pe un singur fir, fără semafoare de dirijare a circulaţiei, maşinile trecând la mica înţelegere. Şi asta în România – ziceam de mică înţelegere, vă daţi seama ce-i acolo! Cam în 40 de minute traversăm oraşul Borşa. La aproximativ 4 km de ieşirea din oraş, mergând pe un drum care şerpuieşte printre munţii împăduriţi, pe dreapta apare Complexul Borşa.

Coborâm de pe drumul „asfaltat”, la dreapta, şi urmăm şoseaua, în stare destul de bună, ţinând stânga până la clădirea de unde se ia telescaunul. Pentru a ajunge la cascadă drumul se parcurge în două etape: prima etapă se urcă cu telescaunul cam 20 de minute după care drumul trebuie parcurs pe jos cam 30-40 de minute.

Clădirea telescaunului este amplasată între mai multe hoteluri şi este uşor de recunoscut deoarece este singura vopsită în verde deschis. Lăsăm maşina în parcare şi cumpărăm biletele pentru telescaun. Lângă casa de bilete este un mic bar de unde se pot cumpăra diferite băuturi, răcoritoare sau „încălzitoare”.

Pentru un adult biletul, pentru o urcare, costă 10 RON. Ai posibilitatea să cumperi bilet doar pentru urcare sau, a doua variantă, şi pentru urcare şi pentru coborâre, caz în care biletul costă 20 RON. Pentru copii biletul este la jumătate de preţ.

Trecem în lateralul clădirii şi acolo un angajat ne ajută să urcăm pe telescaun, după ce aşează o pătură pe lemnul scaunului de urcare. Drăguţ! Urcăm muntele, cu viteză relativ mică, fără să simţim vântul. Asta nu e prea bine, bănuiesc, după ce efectuez câteva calcule matematice simple dar rapide, pentru că la coborâre vântul ne va sufla din faţă destul de tare.

Pe dreapta este o culme muntoasă iar în spatele nostru se vede panorama văii din care tocmai urcăm. Muntele pe care urcăm cu telescaunul este plin de pomi dar pe traseul telescaunului, sub acesta, locul a fost defrişat rezultând o pajişte alpină, mai mult lungă decât lată, flancată de copaci. Jos, pe partea stângă, se vede o stână iar pe dreapta, liniştite şi melancolice, pasc o cireadă de vaci. Pe cum urcăm peisajul este tot mai frumos iar pe la stâlpul cu numărul 15 al telescaunului, vedem, sub noi pe versantul înverzit al muntelui, o turmă de oi şi capre care coboară la vale. Doi berbecuţi se iau la „harţă”, lucru care ne amuză.

Ajungem sus iar pe ultimul stâlp scrie cifra 25. Deci sunt 25 de stâlpi. Un angajat ne ajută să coborâm de pe telescaun, coborârea fiind uşor dureroasă deoarece picioarele sunt semi-amorţite. Aici este rece, unii turişti au scurte şi pulovere groase. Lucru foarte înţelept. Noi suntem cu bluze de trening. Pornim voiniceşte, pentru a ne încălzi, pe singurul drum existent care pleacă dinspre clădirea telescaunului, o potecă de pământ, pe alocuri înnoroită deoarece pe ea curge un pârâu mic, atunci când plouă, mai multe bălţi noroioase „înfrumuseţând” drumul şi obligându-ne la a căsca ochii și a sări peste ele aemeni caprelor de munte, altfel ne alegem, pe lângă frigul ce trece prin haine, şi cu picioarele ude.

Aici, lângă punctul terminus al telefericului, copacii lipsesc şi suntem în câmp deschis, vântul suflând destul de tare. În stânga este o stână, care pare părăsită iar pe dreapta o clădire a salvamontului. Cam după 200 de metri de mers, pe dreapta, este un panou indicator şi încă unul, informativ, care ne prezintă fauna zonei. Citind pe panoul informativ, aflăm că frumoasa cascadă se află în Rezervaţia Piatra Rea, pe versantul predominant nordic al Munţilor Rodnei, poate mai precis, chiar pe muntele a cărui nume stă la obârşia numelui rezervaţiei: Muntele Piatra Rea.

Poteca se ramifică şi amândouă traseele formate „intră” în pădure. Unul din trasee porneşte în sus pe munte şi urmându-l se ajunge relativ uşor, cam în 30 de minute, la Platoul Stiol. De la platou, dacă se doreşte a se ajunge la cascadă, drumul este destul de dificil fiind recomandat doar celor experimentaţi. A doua potecă, porneşte uşor în coborâre şi duce direct la cascadă, după un drum de aproximativ 30 – 40 de minute, depinde de viteza grupului care se deplasează, care viteză depinde de vârstă, sănătate, componenţă, echipament, etc. Aici sunt prea multe variabile iar matematica mea este prea elementară pentru astfel de calcule elaborate. Pur şi simplu îmi dă cu virgulă!

Continuăm pe poteca ce merge uşor în jos, spre cascadă, aceasta fiind mai lată, aproape ca un drum, pe care încape o maşină. În pădure este mai plăcut deoarece vântul este oprit de copaci. Începem să urcăm, cam 200 de metri, după care traseul coboară, destul de abrupt. Acuma este bine, dar aceleaşi calcule matematice îmi spun că la întoarcere...

Pe stânga şi pe dreapta, printre pomii înalţi şi verzi, sunt foarte mulţi copaci doborâţi, unii de vânt alţii de topoare sau drujbe. Vedem şi câţiva copaci de parcă ar fi fost arşi. Oare de fulgere? În dreapta este o vale foarte adâncă prin care curge pârâul ce formează, mai sus, cascada. După vale este un alt masiv muntos, mai înalt decât cel pe versantul căruia ne deplasăm.

Norii sunt desul de jos şi trec prin vale duşi de un vânt care suflă destul de tare înspre în susul pârâului. Unii din nori, purtaţi de curenţii de aer, au intrat în pădure, umplând spaţiul dintre copaci şi frunze asemenea unei viituri de apă. Privind pădurea a cărui copaci sunt învăluiţi, aproape sufocaţi, de norii fini de aburi umezi şi reci, avem senzaţia de mistic, de poveste. Parcă suntem în pădurea din filmul Fraţii Grimm – cine l-a văzut. Rădăcini de copaci, ieşite din pământul care formează malurile laterale şi înalte ale drumului, semănând cu nişte creaturi hidoase gata să ne urmărească şi ne înhaţe, completează misticul peisaj. Liniştea este asurzitoare iar, la un moment dat, drumul începe să fie „tăiat” în două, dureros de adânc asemenea unei răni lăsate de tăişul unui topor, pe lungime, de un şuvoi de apă. Ne ascuţim toate simţurile pentru a auzi cumva căderea de apă a cascadei. Degeaba! Mai este de mers!

Mărim pasul. Coborâm de o bună bucată de vreme, iar drumul, în continuare, face o curbă strânsă la dreapta şi trece peste un şuvoi de apă care coboară de undeva, de sus, dintre copaci. Mai mergem cam 200 de metri şi la un moment dat auzim voci de oameni şi căderea de apă a cascadei care se şi vede, undeva în dreapta. Am, ajuns!

Cascada este într-adevăr spectaculoasă. Căderea de apă porneşte de undeva din vârful muntelui iar pentru că creasta muntelui este învăluită în ceaţa fină a norilor, ai impresia că apa cade din ei. Se vede că este secetă, deoarece firul de apă, ce cade de sus, este foarte subţire. Dar frumos! Apa cade în mai multe trepte, trei fiind la număr cele mai importante, pe o porţiune stâncoasă a muntelui, în stânga şi în dreapta căderii de apă crescând vegetaţie alpină şi copaci. Parcă cineva ar fi desenat-o cu un creion magic peste un munte împădurit şi înverzit.

Înălţimea cascadei este de aproximativ 100 de metri iar cele trei trepte principale, de cădere, sunt de 40m, 20m, 40m, chiar şi aceste măsuri, asemenea dimensiunilor etalate de perfectele manechine 90-60-90, demonstrând că avem înaintea ochilor o creaţie a naturii ce se doreşte a se apropia de perfecţiunea frumuseţii.

Ca orice cascadă care se respectă şi care are statutul de „cea mai cea” are şi ea o… adică mai multe legende. Toate sunt frumoase şi au farmecul şi misterul lor, astfel că merită toate menţionate, lăsând la latitudinea cititorului să acorde crezare celeia care-l va convinge mai mult.

Prima legendă spune că pe Muntele Piatra Rea păşunile erau foarte multe iar iarba grasă şi deasă îndestula animalele care o păşteau. Moroşenii, a căror fală se măsoară printre altele şi în frumuseţea cailor pe care-i au în gospodărie, îşi duceau frumoasele copitate la păscut pe înverzitele şi grasele pajişti. Dar, acolo unde este hrană din belşug sunt şi prădători iar unul dintre cei care dădeau târcoale, cailor veniţi la păşunat, era un urs mare şi fioros care, din când în când, se mai înfrupta cu câte un cal ce păştea liniştit. Este greu de aflat de ce moroşenii au lăsat ursul să le prade caii, neluând nici o măsură pentru a-l opri din această criminală activitate. Nimeni n-a şti! Cert este că ursul, nestingherit de nimeni, şi-a continuat treaba lui de urs carnivor, înfruptându-se cu frumoasele erbivore.

Într-o noapte, neagră precum smoala din groapa Iadului, ursul a poftit iarăşi la cărniţă de cal şi a dat năvală, fără milă, într-o herghelie de cai care înnopta undeva pe lângă peretele stâncos pe care se prăvale astăzi apa. Caii speriaţi au luat-o la fugă şi întuneric fiind, mulţi au căzut în prăpastie, găsindu-şi, în mod tragic, sfârşitul. Se spune că vreo 20 de cai ar fi trecut atunci în nefiinţă. După acea zi, tulburător de nefericită, localnicii au botezat căderea de apă cu numele de Cascada Cailor, muntele cu numele de Muntele Cailor, pârâul a devenit Pârâul Cailor iar locul de unde porneşte apa a primit numele de Podul Cailor.

A doua legendă, cu un indice mai mic de credibilitate, spune că, în vremuri de demult, pe când ţinuturile moroşenilor erau râvnite de neamuri cotropitoare, gen turci, tătari, etc., o herghelie de cai, urmărită fiind de o ceată de inamici care doreau să pună mâna pe ei deoarece erau straşnic de frumoşi, împresurați fără de scăpare, s-a aruncat de pe stânca cea înaltă în prăpastia adâncă pentru a nu cădea în mâinile străinilor, lucru ştiut că ataşamentul cailor faţă de stăpânii lor, pe acele vremuri, era neasemuit zilelor noastre. Din lacrimile moroşenilor care și-au plâns frumoșii cai, se spune, că s-a format apa ce se prăvale la vale de pe stânca uriaşă iar în anii care au urmat, la o anumită dată a calendarului, moroşenii veneau cu familiile la stânca cea înaltă şi jeleau pierderea tovarăşilor dragi, aruncând, într-un ritual de ei ştiut, cu flori în apele pârâului. Celor care se aflau pe-acolo le povesteau cum a fost cu cotropitorii, tătari, turci, unguri, îi „băgau pe toţi la grămadă”, şi cât de viteji şi devotaţi au fost caii lor mult iubiţi. De la această legendă se spune că s-ar trage numele cascadei.

A treia legendă, a cărei indice de credibilitate este şi mai mic, spune că pe acele meleaguri, s-ar fi întors, de pe lumea cealaltă, o herghelie de cai, greu de spus dacă „în carne şi oase” sau numai spiritul lor asemenea unor fantome, care înainte şi-ar fi găsit tragicul sfârşit în adânca râpă. Modul în care au murit acei cai-fantomă a rămas ascuns până în zilele noastre şi probabil va rămâne ascuns în continuare, pentru multă vreme de-acum în acolo. Ce s-a întâmplat cu ei, unde s-au dus, ce-au făcut, este greu de precizat, izvoarele istorice, despre această poveste, rămânând secate până în zilele noastre.

Cam astea ar fi cele trei legende care au dus la botezul locului cu un nume care are legătură cu cai, de remarcat fiind că în toate, bietele animale, şi-au găsit sfârşitul tragic căzând în nemiloasa prăpastie, fie gonite de un urs răufăcător, fie hăituite de o naţiune care ne-a vrut răul nouă ca neam, fie din motive de nimeni ştiute. Bun! Să mergem mai departe!

Pentru a ajunge la baza cascadei se merge pe o potecă ce trece printr-o vale adâncă, foarte stâncoasă şi plină de copaci căzuţi. Poteca este acoperită cu ceva pulbere de piatră măcinată şi pietriş fin, ce formează un fel de pastă umedă foarte aderentă. Trebuie păşit cu atenţie doar pe compoziţia mai sus amintită, orice pas pus pe pământul slinos, pietre umede sau rădăcini de copaci este alunecos şi periculos. Există amenajat şi un podeţ de lemn şi câteva scări pentru a înlesni drumul până la baza cascadei dar cu toate acestea este foarte dificil de ajuns.

Apa cascadei, după cădere, ajunge la bază într-o mică groapă, în care este un copac, deosebit de frumos, care pare pietrificat. Foarte interesant! Versantul pe care cade apa este foarte abrupt, aproape vertical, dar totuşi, pentru cei temerari, există posibilitatea de a urca pe munte, prin stânga acesteia, dar doar câţiva metri, pentru o fotografie mai spectaculoasă.

Apa prăvălită din cascadă curge mai departe la vale, printre pietre, pe un teren destul de accidentat, greu accesibil. Urmând cursul pârâului ajungi în vale la Complexul Borşa, cam după 1 oră şi jumătate de mers, trecând prin vechea carieră, fără a mai fi nevoie a merge, pe jos, înapoi la telescaun. Totuşi trebuie să fii echipat corespunzător pentru o astfel de „peripeţie”.

Zăbovim mult timp admirând frumoasa cădere de apă, mai ales că norii s-au risipit şi au lăsat loc soarelui, creându-ne astfel posibilitatea de a vedea şi partea de sus a cascadei. Locul este împânzit de turişti care se întrec în a realiza fotografii cât mai spectaculoase, căţărându-se cât mai sus şi în locuri cât mai inedite, unele chiar periculoase, după care, cei cățărați, îi privesc cu o mândrie prostească pe ceilalţi care se pozează în locurile mai accesibile. Printre cei care se aruncă inconştient în competiţia realizării fotografiilor „inedite” sunt şi câţiva părinţi care, atunci când te apropii de ei, îi auzi cum scrâşnesc, cu voce joasă dar aspră, admonestări de genul „Stai acolo! ”, la adresa propriilor odrasle pe care le-au urcat pe o piatră sau stâncă şi care odrasle, speriate, cu glasuri plângăcioase, vor să fie date jos deoarece le este frică, spre disperarea părinţilor care ar dori ca aceștia să zâmbească, să „iasă” bine în fotografia cu care se vor mândri la colegii de serviciu, la neamuri sau la prieteni.

Pornim înapoi spre telescaun, de data aceasta drumul fiind în urcare. Pădurea s-a „limpezit”, misterul s-a mai diluat dar în schimb ne deplasăm mult mai încet şi cu multe pauze datorită pantei foarte abrupte. Cam în 300 de metri începem să transpirăm, dăm jos bluzele de trening şi rămânem în tricouri. Este neplăcut, doar când tricoul ud şi rece se atinge de pielea fierbinte a spatelui, atunci senzaţia fiind asemeni unui pumnal care ne înjunghie, în rest este bine deoarece suntem foarte încălziţi.

După un urcuş care părea că nu se mai termină, epuizaţi, transpiraţi şi roşii în obraji, ajungem în sfârşit la telescaun. Citim pe o uşă, de la intrarea în cabina telescaunului, că este şi un bar care se numeşte „Bar telescaun”. Intrăm înăuntru dar vedem doar o grămadă de mese şi bănci, barul fiind în curs de amenajare. Stăm cam 10 minute pentru a ne mai usca tricourile ude şi a ne trage sufletul. Apreciem, chiar şi doar pentru atâta, rolul barului. Ieşim şi ne deplasăm spre locul de unde se ia telescaunul pentru coborâre. Lângă clădire vedem două lăzi cu bere şi sucuri, pe care le vinde angajatul de la telescaun. Deci aici este barul! Tot e bine, decât nimic!

Angajatul ne ajută să urcăm pe telescaun, după ce-l acoperă cu o pătură pe care ne aşezăm cu speranţa că ne va ţine, cât de cât, de cald. Coborârea este mult mai neplăcută decât urcarea deoarece noi suntem transpiraţi iar vântul suflă rece dinspre vale, ascendent, din faţă. În schimb, datorită faptului că soarele s-a mai milostivit de noi şi a împrăştiat ceaţa şi norii, peisajul, ce se deschide sub ochii noştri, este de o frumuseţe deosebită. Se pare că suntem mai sus decât majoritatea crestelor muntoase care se desfăşoară, în faţa şi în partea dreaptă a noastră, doar în partea stângă, culmea muntoasă, ne priveşte falnic cumva de sus. Casele, care se văd în jos, sunt toate adunate spre mijlocul văii ce şerpuieşte printre munţi, de parcă aceştia şi-au scuturat spinările, golite de păduri cu pomi răsfiraţi asemenea unor pistrui întunecaţi pe spatele puternic, aruncându-le în jos, spre pârâu, nedorind să le poarte în cârcă precum nişte poveri.

Poteca tăiată, în brazii tineri ce umplu versatul pe care coboară telescaunul, se vede, de această dată mult mai frumoasă, capătul ei pierzându-se în vale. Umbrele mari, aruncate de norii întinşi pe tot cerul peste munţii falnici, închid culorile pastelate cu care natura, suprema creatoare şi artistă, a împodobit frumuseţile din acest colţ de ţară. Peste crestele împădurite ale munţilor plini de pajişti, în depărtare, se vede frumoasa Bucovina.

Ajungem jos dârdâind de frig şi fugim spre barul telescaunului, unde ne încălzim cu un ceai, o cafea şi o ciocolată fierbinte. În bar se fumează, deşi este interzis, aşa că zăbovim doar cât să ne consumăm băuturile cumpărate şi plecăm la maşină.

Pe cum coborâm cu mașina spre drumul principal, cu milă mă gândesc la sărmanii cai și tragicul lor sfârșit iar câteva versuri dintr-o poezie foarte tristă, cu un cal, scrisă de George Coșbuc, mă zgândăre fără să-mi dea pace.

Lucruri de luat aminte:

- Pantofi de mers pe munte sau pantofi sport;

- Îmbrăcăminte lejeră şi recomandat ar fi jachetă din material wind-proof;

- Haine groase, căciulă şi haine de schimb, bluză şi maieu;

- Apă de băut;

- Eventual un termos cu ceai cald;

- Telescaunul este pus în funcţiune doar dacă sunt 15 turişti sau mai mult;

- Ultima cursă a telescaunului este la ora 17.00. După aceea, cei rămaşi sus, vor trebui să coboare pe jos la baza muntelui. Atenţie, în acest caz, să vă programaţi timpul astfel încât să coborâţi cât afară mai este încă lumină;

- Dacă doriţi să coborâţi pe jos de la cascadă, informaţi-vă, de pe internet, când apune soarele în ziua respectivă şi încercaţi să ajungeţi la baza muntelui cu o jumătate de oră înainte de ora la care apune soarele.

---

VIZUALIZĂRI: 24812 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI