„Memorialul Durerii”, în varianta muzeu

TIPĂREȘTE

În afara „Bisericilor de lemn”, un al doilea lucru care m-a făcut să mă înscriu în excursia din Maramureș a fost vizita la „Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței”, de la Sighetul Marmației. Știam de existența acestuia de mai mulți ani, însă, distanța față de București m-a împiedicat să ajung acolo până în acest an. Nu am știut, până la cumpărarea broșurii, la intrarea în muzeu, că Memorialul are un reprezentant în București, pe strada Jean-Louis Calderon nr. 66, deschis la data de 9 mai 2013, cu numele „Memoria ca formă de justiție”. În mod sigur, cândva, în viitorul apropiat, voi ajunge și la acesta.

Memorialul din Sighet este amenajat în fosta închisoare a orașului. Aceasta a fost construită în anul 1897, în același stil cu închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud sau Gherla. Inițial a fost o închisoare de drept comun, dar, în timpul Primului Război Mondial a fost folosită și pentru încarcerarea deținuților politici: revoluționari polonezi, preoți de toate religiile, dezertori din armata maghiară. În perioada 1948 – 1950 au fost închiși aici reprezentanți ai rezistenței maramureșene, iar, între mai 1950 și iulie 1955, devine închisoare de maximă siguranță. În această perioadă au fost aduși aici peste 200 de foști miniștrii, parlamentari, militari, preoți, persoane care se opuneau regimului comunist. 54 dintre acestea au murit, fiind înmormântate în locuri, încă, necunoscute. După 1955, închisoarea redevine una de drept comun, iar din 1975, este desființată. Ulterior, clădirea este folosită accidental drept depozit.

În 1993, soții Ana Blandiana și Romulus Rusan încep, cu sprijinul Consiliului Europei, transformarea închisorii în muzeu. Pentru aceasta au fost necesari 20 de ani de muncă intensă și efort material, din partea „Fundației Academia Civică” și ale „Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului”. Acesta s-a ocupat de colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum și de organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului și istoricii din România și din străinătate, publicarea de cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei. Începând cu 20 iunie 1997, muzeul poate fi vizitat, iar până în 2012 se lucrează la transformarea „Cimitirului Săracilor” acum parte componentă a muzeului.

Muzeul este organizat pe săli, fiecare cu o tematică sau o cronologie a represiunilor sau a rezistenței anticomuniste. Fiecare sală este organizată într-una din fostele celule de detenție. Numai câteva celule au rămas ca atare, având și acestea tematica lor specifică.

Intrarea în muzeu se face din strada Corneliu Coposu, prin colțul nordic al clădirii. Prima sală în care ne oprim este „Sala Hărților”. Aici, ascultăm, preț de câteva minute, o prezentare a doamnei Ana Blandiana, privind istoria anilor de represiuni comuniste, necesitatea acestui muzeu, istoria apariției acestuia, modul său de organizare. Pe o hartă cât un perete a României, sunt marcate, cu cruci negre, locurile de detenție, de muncă forțată, de deportare, locurile unde au avut loc lupte sau execuții și gropile comune, azile psihiatrice sau de reeducare. Îmi este imposibil să le număr. Alte câteva hărți, mai mici, sunt specializate pe tipurile de pedepse aplicate, iar o serie de fotografii prezintă imagini din închisorile comuniste.

Trecem, apoi, prin o lungă galerie cu pereții tapetați cu mii de fotografii. Este „Galeria foștilor deținuți și deportați politici”, ale căror fotografii au fost găsite și afișate aici.

Ajungând pe culoarul dintre celule, prima „sală” pe partea dreaptă este dedicată „Alegerilor din 1946”. Sunt expuse aici o mulțime de documente ce ilustrează campania electorală, în forță, dusă de comuniști, precum și dovezi ale falsificării numărării voturilor.

Următoarea este una din puținele celule menținute ca atare. Este „Celula în care a murit Iuliu Maniu”. Celula arată, probabil, așa cum arăta și în 1953, (dar fără zugrăveala actuală): un pat metalic destul de uzat, o uniformă de deținut și un blid de aluminiu. În plus este portretul marelui om politic. Nu am curaj să intru. Rămân în ușă și păstrez un moment de reculegere.

Urmează un moment de istorie de care nu am avut cunoștință până acum: „Asaltul comunist asupra Maramureșului”. Începând cu toamna anului 1944, până în primăvara anului următor, au existat tot felul de încercări de a alipi Maramureșul la Ucraina, respectiv la U. R. S. S. Statul român, slăbit de război, nu a găsit metodele de a se împotrivi. Noroc cu localnicii. După ce intelectualitatea satelor dă semnalul revoltei, țărănimea formează o adevărată armată, estimată de unii martori la 10.000 de suflete. Cu furci, topoare, pistoale, mitraliere, ba chiar și tunuri, toți cu tricolorul în mână, au împresurat, în 5 martie, Sighetul, pe atunci capitala județului, obligând autoritățile sovietice instalate aici să accepte retrocedarea provinciei către România. În aceeași sală este prezentat și un „Studiu de caz: Ilie Lazăr”. Unul din artizanii Marii Uniri de la 1918, fruntaș al Partidului Național Țărănesc, parlamentar în mai multe legislaturi, este considerat cel mai important om politic al Maramureșului. Arestat de mai multe ori, inclusiv de regimurile anterioare anului 1944, ultima dată în urma înscenării de la Tămădău, este eliberat la 9 mai 1964, după 17 ani de detenție.

Una din sălile mari de la parter prezintă „Represiunea împotriva Bisericii”. Un întreg perete, acoperit cu fotografii și documente, prezintă represiunea împotriva Bisericii Ortodoxe. Unii dintre înalții ierarhi, după ce au fost înlocuiți, au murit în condiții suspecte, sau au fost arestați. Se estimează numărul preoților arestați la peste 2000, acuzați de „răspândirea misticismului” și „predică împotriva materialismului dialectic”. În 1959 au fost reduse cu două treimi numărul mănăstirilor și al călugărilor, pe motiv că ascundeau „partizani anticomuniști și elemente reacționare”. Pentru aceasta, uneori, s-a folosit și forța armată. Peretele opus ilustrează, tot prin fotografii și documente, represiunea împotriva Bisericii Greco – Catolice, interzisă complet de comuniști, și a Bisericii Romano – Catolică, oarecum tolerată, dar supusă acelorași represalii ca și cea ortodoxă. Un colț aparte este destinat Monseniorului Vladimir Ghika, decedat în închisoare, ca urmare a torturii și bătăilor, la 16 mai 1954. A fost beatificat de Biserica Catolică, în 2013.

„Colectivizarea – Rezistență și Represiune” este tematica unei alte săli, ce prezintă cronologia și metodele folosite pentru trecerea bunurilor țăranilor în proprietatea statului. Totodată este prezentată și rezistența și revoltele acestora, soldate cu peste 80.000 de arestări și nenumărați morți și răniți. Revolta de la Vadu Roșca, regiunea Galați, soldată cu nouă morți, a fost reprimată sub conducerea directă a lui Nicolae Ceaușescu.

Una din cele mai teribile forme de recluziune practicată împotriva deținuților anticomuniști, a fost „Munca forțată”, căreia îi este rezervată, și ei, o sală. Cel mai cunoscut șantier utilizat în acest scop a fost la „Canalul Dunăre – Marea Neagră”, început în martie 1959, dar întrerupt în 1953. Au existat 14 „colonii de muncă” pe toată lungimea șantierului. Cele mai prudente estimări apreciază, numai pentru anul 1959, la circa 40.000 de deținuți prezenți pe acest șantier. La aceștia se adaugă alți circa 20.000 de „lucrători voluntari”. Numărul oficial al morților este de 844, dar, se pare, alți peste 1000 nu au fost înregistrați.

Un moment foarte tulbure, care nu mi-a fost lămurit în cursul vizitei, a fost închiderea șantierului. De ce a fost închis? , Nu era capabilă economia țării să susțină lucrările, sau nu mai era Iugoslavia un potențial pericol, la care Armata Roșie să poată ajunge în cel mai scurt timp, sau dispariția lui Stalin a mai relaxat nițel teroarea? Din câte știu eu, Securitatea a înscenat o serie de sabotaje, de care au fost acuzați salariați ai șantierului, care, apoi, au fost și condamnați. Unii dintre ei, condamnați chiar la moarte, au și fost executați. În acele condiții, și tatăl meu, care nu avea nimic de-a face cu politica acelor vremuri, s-a ales cu doi ani de muncă silită, în mina de plumb de la Cavnic. Nu a vrut niciodată să ne povestească ceva despre acest episod, deși, numai după câțiva ani, și tatăl lui „a dispărut” câțiva ani de acasă, deoarece a refuzat să se înscrie în C. A. P.

De pe panourile sălii nu lipsește nici „colonia” de la Cavnic, nici cea din Delta, nici cea din Bălțile Dunării sau Bărăgan. Este menționată chiar și evadarea de la Cavnic, cea foarte bine descrisă de Ioan Ioanid, principal autor al acesteia, în cartea sa.

Cel mai surprinzător exponat al sălii este o motocicletă aflată chiar în mijloc. Aceasta a fost construită în „Fabrica” de la Aiud, la comanda Direcției Generale a Penitenciarelor, de către trei ingineri cu specialitate în aeronautică, ajutați de alți 40 de deținuți, din piese de avion americane. Motocicleta este originală, este funcțională, și a fost donată muzeului de unul din autorii ei.

La parter mai sunt și alte săli, la care numai numele este suficient ca să transmită mesajul dorit. Menționez între acestea „Monarhie versus comunism”, sau „Distrugerea partidelor politice”, sau „1948 – Sovietizarea României”, sau „Securitatea între 1948 și 1989”. Cer scuze că nu le dezvolt pe toate, dar ar trebui să lungesc articolul mult prea mult.

La etaj, prima sală întâlnită este dedicată „Articolului 209 – cod penal”. Considerat „gaura neagră” a justiției comuniste, prin ambiguitatea definirii „uneltirii contra ordinii socialiste”, sau a „uneltirii contra ordinii de stat”, a permis ca, pentru cel mai mic gest de împotrivire, să se ajungă la ani grei de închisoare sau chiar condamnări la moarte. Sunt prezentate aici 64 studii de caz, alese pentru a acoperi toată gama de motive, indiferent de vârstă, sex, profesie, apartenență politică. Se estimează că cel puțin o treime din totalul condamnărilor politice au fost pronunțate în baza acestui articol.

Următoarea sală prezintă „Deportarea în Bărăgan”. În noaptea de17/18 iunie 1951, circa 44.000 de persoane din zona de graniță cu Iugoslavia au fost luate din casele lor, și urcate în niște trenuri de marfă, sub pază militară. După 10 – 14 zile de drum au fost, practic, lăsați în mijlocul câmpului, să se descurce fiecare cum poate. Au luat astfel ființă 18 noi localități. Majoritatea au fost reținuți aici până în 1956, dar o parte au rămas pe loc pentru totdeauna. Numărul celor decedați în această perioadă depășește 1.700. Expoziția prezintă fotografii, documente și obiecte din gospodăriile ce au luat astfel ființă.

O altă sală, pe care o consider importantă, se referă la „Rezistența anticomunistă din munți”. O mare hartă a României, pe care sunt marcate zonele în care au activat grupările anticomuniste, arată amploarea fenomenului. Rezistenta împotriva impunerii comunismului a început să se manifeste imediat după ocuparea țării de către Armata Roșie. Erau arestați, anchetați, judecați și condamnați nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului, a epurărilor din armată, a colectivizării sau a introducerii în școli a comunismului, ci și rudele lor, frații, părinții, surorile, care îi ajutau. În fața acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizați au luat drumul munților, organizați în formațiuni sau grupuri de partizani. Grupurile erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici), țărani, foști ofițeri, avocați, medici, studenți, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate categoriile sociale și de diferite orientări politice. Armamentul defensiv era format din puști, revolvere și pistoale-mitralieră, ramase din timpul războiului, dar aceste grupuri se confruntau întotdeauna cu o acută lipsă de muniție. Grupurile erau sprijinite de săteni cu alimente, îmbrăcăminte și, adesea, le asigurau iarna adăpost. Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de „bandiți”. Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munți, a rudelor acestora, eliminarea din școli a copiilor, i-a determinat pe unii dintre ei sa se predea, pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Alții au fost trădați. Unii au fost condamnați la ani grei de temniță și la confiscarea averilor, dar majoritatea au fost omorâți.

Istoria anului 1956 consemnează „Revoluția din Ungaria”, lichidată prin intervenția brutală a trupelor sovietice. Aceasta a avut ecou în toate țările est – europene. În România, cei care au reacționat au fost studenții, care au inițiat numeroase proteste, soldate cu arestări și exmatriculări. Numai în Timișoara au fost peste 2.000 de arestări. Represiunea a continuat cu suspendarea cursurilor, epurarea unor profesori și înființarea unor asociații studențești care să aducă mai aproape politica comunistă în rândul acestora. Toate acestea sunt ilustrate în sala „1956 – Mișcări studențești în România”.

O sală neagră, închisă la culoare și la propriu, și la figurat, ilustrează „Fenomenul Pitești”. Acesta, început la Iași și continuat la o scară mai mică la Gherla, a avut un maxim la închisoarea din Pitești. Practic, a fost vorba de o „reeducare prin tortură”, aplicată de deținuți deja convertiți la noile doctrine, celor „recalcitranți”. Pe lângă bătăile administrate regulat s-a recurs și la metode barbare de tortură psihică și la lecții de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului. Experimentul s-a desfășurat între 1948 și 1953 și, surprinzător, s-a încheiat cu o anchetă și un proces ce a condamnat la moarte 22 de torționari. Au fost executați 16. În cursul anchetei, gardienii implicați au fost mustrați pentru „lipsa de vigilență” care a permis experimentul.

Represiunea comunistă nu a ocolit nici femeile. Aceasta este ilustrată în sala „Femei în închisoare”. Și aceasta are pereții plini de fotografii ale unora din femeile ce au fost încarcerate fie la Mislea, fie la Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Mărgineni sau Arad. Dar și celelalte penitenciare din țară au avut femei închise în celulele lor. Două studii de caz mi-au atras atenția. Doamna I. V. A, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop s-a născut în 1956, într-un adăpost din Munții Făgăraș, unde se refugiase grupul luptătorilor anticomuniști. Tatăl ei a fost executat la Jilava în 1959, iar mama a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc, în 1962. Copila a fost internată într-un orfelinat, și și-a putut cunoaște adevărata identitate abia în 1990. Un alt panou ne face cunoscută biografia Elisabetei Rizea, cea prezentată întregii țări, în 1992, de serialul „Memorialul Durerii” de la TVR. Anchetată, torturată și, la propriu, scalpată și închisă, timp de 12 ani, numai pentru faptul că a ajutat partizanii din munți, a supraviețuit acestora, părăsind această lume în 2003, în vârstă de 91 de ani.

În capătul culoarului principal al clădirii se deschide un alt culoar, spre dreapta. Acesta adăpostește, pe câteva panouri, o expoziție ce pare temporară, ce nu apare în ghid, care omagiază personalitatea liderului țărănist Ion Mihalache.

În paralel cu acest culoar, cele cinci foste celule din zonă sunt unite într-o singură sală dedicată lui „Gheorghe I. Brătianu – un istoric în istorie”. O impresionantă colecție de documente, fotografii și obiecte personale ilustrează personalitatea renumitului istoric, profesor universitar, academician și om politic. Cunoscut pentru afinitățile sale față de Germania, și catalogat drept fascist, după 1947 este înlăturat din toate funcțiile deținute și i se fixează domiciliu forțat. Este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, și întemnițat în închisoarea din Sighet, fiind reținut aproape trei ani, fără să fi fost judecat și condamnat. Moare în închisoare în aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani, în condiții neelucidate.

Revenind la culoarul principal, prima celulă pe partea dreaptă a acestuia, păstrată ca și celulă, este „Neagra”. Este un spațiu mic, fără nici un fel de lumină și fără nici un mobilier. Se văd numai niște lanțuri, ce par a fi fixate în pardoseală, în mijlocul celulei. A fost folosită ca loc de izolare, de pedepsire suplimentară, a deținuților ce se opuneau torturilor și condițiilor din închisoare.

Trecem și pe aici, ca și la parter, prin o serie de săli care nu au nevoie de multe comentarii, simpla denumire a lor fiind suficient de clarificatoare. Menționez aici „Poezia în închisoare”, sau „Represiunea împotriva culturii, sau „Distrugerea academiei Române”.

Dintr-o dată, ne dăm seama că mai avem numai 10 minute până la ora de întâlnire la autocar. Ora rezervată acestei vizite a trecut extrem de repede, și s-a dovedit insuficientă. Mai doream să aruncăm o privire și în curțile interioare și, eventual, să-i facem o poză și cuiului în care se agață harta, pomenit în primul articol, aflat la circa 100 m depărtare.

Cu părere de rău, renunțăm la restul sălilor de la etajul 1, și complet la etajul 2. Păcat, căci sunt și acolo multe lucruri interesante: sălile dedicate lui Iuliu Maniu, celula în care a murit Gheorghe Brătianu, rezistența din Maramureș precum și „memoria manuscriselor”. Câteva din sălile de aici ilustrează evenimente ceva mai apropiate de timpurile noastre: demolările din anii ’80, oponenți și dizidenți din deceniile 8 și 9, „epoca de aur” sau comunismul kitsch, precum și mișcările muncitorești din Valea Jiului și Brașov. Ultimele săli de la etajul 2 prezintă câteva din revoltele anticomuniste din alte țări ale „blocului estic”, R. D. Germană, Ungaria, Cehoslovacia, derulate în decursul timpului.

Pentru cei interesați de aceste aspecte, pentru cei ce doresc vizitarea pe îndelete a întregului muzeu, apreciez că este necesară rezervarea unei perioade de timp de cel puțin 3 ore.

Noi coborâm la parter, și avem oarece probleme în a găsi ieșirea spre curțile interioare. Reușim în cele din urmă să ajungem în prima curte, unde găsim „Spațiul de Reculegere și Rugăciune”. Este, practic, o capelă subterană care, la nivelul curții apare ca o movilă de pământ, pe care sunt plantați câțiva copaci. Spațiul a fost gândit ca loc de reculegere și meditație, după parcurgerea ororilor represiunilor prezentate în muzeu. Proiectul a fost realizat de arhitectul Radu Mihăilescu, iar realizarea lui a fost suportată, din punct de vedere financiar, de domnul Mişu Cârciog, un fost diplomat român de dinainte de război, devenit om de afaceri britanic. Intrarea se face prin latura vestică, opusă ușii de ieșire în curte. Aceasta este sub nivelul terenului, pe pereţii rampei de coborâre fiind gravate, în andezit fumuriu, numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România. Acestora li s-au adăugat alte 16.000 de nume inscripţionate în plăci de andezit, montate pe zidul curţii interioare şi în Cimitirul Săracilor. Din nou, cu părere de rău, ajungem la concluzia că nici aici nu avem timp să intrăm.

Ocolind clădirea închisorii, ajungem în a doua curte. Aici, o placă de marmură prinsă de perete și câteva coroane de flori aduc un omagiu, la 100 de ani de la eveniment, unor militari polonezi, încarcerați aici de către autoritățile austro-ungare, în data de 15/16 februarie 1918, în urma unei încercări, nereușite, de a trece linia frontului. Dar, exponatul principal din această curte este un grup statuar, operă a sculptorului Aurel Vlad, devenit, între timp, simbolul muzeului. Denumit „Cortegiul Sacrificaților”, este alcătuit din două părți. O primă parte cuprinde optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul. Ceva mai departe, un personaj fără cap are o mână ridicată. Nu am idee ce mesaj a dorit să transmită autorul, dar, denumirea sculpturii și poziționarea personajelor m-au făcut să cred că cei optsprezece sunt trimiși de mâna ridicată, a celui fără cap, către zidul execuției. Se zice că este locul preferat unde sute şi mii de turişti se fotografiază la trecerea prin Memorial. Având în vedere interpretarea pe care i-am dat-o eu, nu simțim nici un imbold să ne fotografiem aici.

Părăsind muzeul și trecând și pe la „cui”, ajungem la timp la autocar. Dar, degeaba! O altă turistă greșește drumul și întârzie 10 minute. Aș fi avut timp să intru și în „Spațiul de Reculegere”.

Dacă recomand acest loc? Mai mult! Consider că o vizită aici este obligatorie. Cei trecuți de prima tinerețe nu trebuie să uite prin ce au trecut părinții și bunicii lor, iar cei mai tineri trebuie să afle care a fost adevărul acelor timpuri. Nu numai faptul că memoria este o formă de justiție, ar ea ne poate ajuta ca trecutul negru să nu se mai repete.

În drum spre Săpânța, trecem și prin dreptul „Cimitirului Săracilor”, pare-se locul de odihnă veșnică a victimelor închisorii politice. Din motive necunoscute mie, acesta nu intră în programul excursiei noastre. În plus, locul meu în autocar este pe partea opusă amplasării cimitirului, așa că, din viteza mașinii, nu văd nimic. Nu îmi rămâne decât să mă documentez acasă. Iată ce am aflat:

X X

X

La încărcarea articolului îmi apare o problemă: notele. Ce note să dau? De „distracție și relaxare” nici nu poate fi vorba într-un asemenea muzeu. Cât despre „cadrul natural”, și aici suntem destul de departe. Nu pot să dau note minime, dar nici nu pot trece mai departe fără note. În aceste condiții, dau o notă care ar trebui considerată numai ca un îndemn în a vizita muzeul,

---

VIZUALIZĂRI: 1430 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI