GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
TIPĂREȘTE
URMARE de aici
Nu am știut de existența Muzeului Satului Maramureșean până în martie, anul acesta, când ne-am înscris la excursia din această zonă. Era primul obiectiv programat în municipiul Sighetul Marmației, din a treia zi a excursiei, după vizita la „Biserica de lemn din Desești”. Cunoscând Muzeul Satului din București, am așteptat cu nerăbdare întâlnirea cu acest obiectiv.
În ziua respectivă, puțin după ora 12.00, ajungem în dreptul muzeului. Nu identific nici o firmă, nici un anunț, nici măcar o săgeată, care să semnalizeze obiectivul. În plus, acesta nu are nici un loc de parcare publică. Autocarul ne lasă în stradă, peste drum de intrare, și apoi pleacă undeva. Există câteva locuri de parcare, după intrare, dar acestea par a fi rezervate personalului, sau unor situații speciale.
Pentru a intra în incintă, trecem, bineînțeles, printr-o poartă maramureșeană. Apoi, pe partea dreaptă, urmează o clădire, cu „aer” de exponat, dar fără vreo explicație, ce adăpostește casa de bilete și nelipsitul magazin de suveniruri. Biletele le cumpără ghida, cu banii strânși în autocar. Am plătit câte 5 lei de persoană.
Pentru a ajunge în spațiul expozițional propriu-zis, urcăm pe o „uliță” într-o pantă destul de pronunțată. După circa 250 m, ajungem la primele exponate. Muzeul este constituit ca un adevărat sat, cu ulițe, gospodării, garduri, porți. Este drept că nu toate casele au o curte strict determinată, lipsind multe dintre garduri, dar, presupun că, în timp, se va rezolva și acest aspect. Muzeul este, încă, în stadiul de dezvoltare. În prezent există 32 de case, unele cu anexe, din diverse epoci, din diverse zone ale Maramureșului, și provenind de la persoane de diverse etnii. Se intenționează ca, în viitorul apropiat, colecția să se îmbogățească și cu o „Casă Germană”. Vizita noastră este programată a dura numai 45 de minute. Ca urmare, vom trece numai pe la câteva case, considerate mai reprezentative de ghidul local. De regulă, casele sunt identificate prin numele ultimului proprietar iar pe tăblița de identificare sunt indicate perioada construirii și locul de proveniență.
Primul exponat la care ne oprim este „Casa Berciu”. Aceasta provine din Călinești, Valea Cosăului, și datează din secolul al XVII-lea. Este realizată, integral, din lemn și mă impresionează cu acoperișul țuguiat, ce-i dă o înălțime apreciabilă. Aflăm că acoperișurile din șindrilă, sunt refăcute la circa 30 de ani. Casa este prevăzută cu un pridvor, cu stâlpi de lemn sculptați, pe toată lățimea fațadei principale. Intrarea este pe la mijlocul acesteia. Nu avem loc să intrăm toți odată. Când îmi vine și mie rândul, descopăr în interior trei încăperi. În mijloc, la intrare, este bucătăria. Din aceasta, în dreapta se intră în „sufragerie”, iar în stânga, în „dormitor”. Există mobilier adecvat fiecărei încăperi, care îmi aduce vag aminte de anii copilăriei, înainte de a mă muta la oraș. Pereții nu sunt tencuiți. Pardoseala este din pământ. Avem permisiunea de a face fotografii, dar, din obișnuință, la primele nu îmi activez blitzul.
Casa Berciu nu are o curte delimitată de niște garduri. Așa că mergem spre următoarea casă prin iarba udă de la ploaia de dimineață. Pe traseu, facem un scurt popas în dreptul unui echipament ciudat, și acesta confecționat, integral, din lemn. Plăcuța explicativă ne spune că este o „uleiniță”, definind apoi termenul ca „presă de ulei cu berbeci”. Ni se explică cum funcționează, dar nu aflu de când datează, și de care casă aparține. După cum arată, presupun că este o anexă a casei următoare, „Casa Tivadar”. Aceasta provine tot din Călinești, Valea Cosăului, dar este datată 1611. Probabil că, datorită aceleiași proveniențe, arhitectura celor două case este asemănătoare: acoperiș înalt, pridvor, intrarea prin mijlocul fațadei, trei încăperi în interior. Rămân surprins că aici, camerele de locuit sunt tencuite pe interior. Fiind ceva mai veche, stâlpii pridvorului nu mai sunt sculptați, în schimb, acesta se întinde și pe o fațadă laterală. În spatele casei se află o altă anexă. O recunosc imediat. Are același nume ca în Oltenia copilăriei mele. Se cheamă „pătul”, și este destinat depozitării porumbului.
Părăsind gospodăria, pentru a ajunge la următorul obiectiv din program, parcurgem una din „ulițele” muzeului. La un moment dat, pe partea stângă, observăm o casă cu acoperișul refăcut. Culoarea de lemn proaspăt finisat, aproape galbenă, contrastează în mod evident cu lemnul din restul construcțiilor. Presupun că, la sfârșitul lucrărilor, noul acoperiș va fi vopsit cumva, să fie mai aproape de culoarea celorlalte elemente. Ceva mai departe, în spatele unui gard, descoperim o altă „presă de ulei”, de data aceasta „cu șurub”. Noroc că scrie pe plăcuța explicativă, căci nu ași fi ghicit niciodată ce este.
Următorul obiectiv al vizitei noastre este „Casa Evreiască”. Mult mai nouă decât celelalte, datează din secolul al XIX-lea, este adusă din Bârsana, Valea Izei. Este tot din lemn, dar tencuită și pe interior, și pe exterior. Nu mai are un acoperiș foarte înalt. Spre deosebire de celelalte, este așezată la stradă și are două intrări, deoarece în una din camerele de la stradă era amenajat un spațiu comercial. Astăzi casa, cu cinci (sau șase?) încăperi, este ea însăși un muzeu. La intrare, câteva panouri și colaje fotografice prezintă „Viața socială a evreilor din Maramureș”. După cum arată fotografiile, estimez că se referă la începutul secolului al XX-lea. Alte câteva încăperi adăpostesc obiecte folosite în viața de zi cu zi. Una din încăperi este amenajată drept „cameră de oaspeți”, iar încăperea alăturată pare a fi o „sală de cult”. Suntem informați că, în decursul timpului, casa a fost locuită de mai mulți rabini, timp în care a fost și sinagogă.
Traversăm, apoi, ulița și ne îndreptăm spre o construcție mai retrasă de la drum. Este „Șura Balea”, datând din secolul al XIX-lea. Dar nu construcția respectivă este cea căreia îi dăm atenția, ci expoziția pe care o adăpostește. Este, de fapt, o retrospectivă a istoriei muzeului, gândit ca parte componentă a „Muzeului Maramureșului”. Primele idei privind înființarea acestuia datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar prima materializare efectivă a acestora are loc, abia, în 1926. Închis în 1940, după Dictatul de la Viena, muzeul este redeschis în 1957. În 1971 muzeul se reorganizează pe secţii, la 26 decembrie deschizându-se expoziţia etnografică actuală. După această dată, Francisc Nistor împreună cu Mihai Dăncuş, inițiatorii Secției Etnografice, au început acţiunea de identificare şi achiziţionare a celor mai reprezentative monumente de arhitectură populară şi instalaţii tehnice ţărăneşti pentru „Muzeul Satului Maramureşean”, Mihai Dăncuş elaborând, în 1972, tematica de organizare a acestuia, iar Lucacs Elisabeta realizează proiectul de amplasare şi organizare a muzeului. La 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, s-a inaugurat noul muzeu. La data inaugurării, acesta dispunea numai de trei case și biserica. Expoziția din șură prezintă, într-o succesiune de panouri, afișe, fotografii, cronologia acestor evenimente.
Din nefericire, timpul redus alocat vizitei la acest muzeu nu ne permite să ajungem până la biserică, deși, după părerea mea, este cel mai important exponat. Și nu cred că este numai un exponat. Dar când ne-am înscris la o asemenea excursie în grup, știam că vom întâlni și asemenea aspecte.
Următorul obiectiv în traseul nostru este „Casa Maghiară”. Aceasta provine de pe Valea Tisei, din Câmpulung la Tisa, și este datată din secolul al XIX-lea. Relativ mică și în plan, și pe înălțime, casa este tencuită și vopsită în alb și pe exterior, și în interior. Face excepție tâmplăria, care este vopsită, bineînțeles, în verde. Și prispa are de dimensiuni mici, și este doar în dreptul intrării. Interiorul, cu trei încăperi, este compartimentat identic cu cel al primelor case vizitate. Mobilierul din interior este însă mult mai sofisticat, corespunzător diferenței în timp, de circa două secole. Și mobilierul este vopsit tot în verde.
În drum spre ultimul obiectiv, mă rup câteva minute de grup, și intru într-o casă ce nu era în program. Este vorba de „Casa Stan”, din Săpânța, datând, și ea, din secolul al XVII-lea. Și aceasta este asemănătoare cu celelalte din aceeași perioadă: prispă cât toată lățimea casei, intrare pe mijloc, trei încăperi, încăperile de locuit tencuite pe interior. Mobilierul și ustensilele gospodărești îmi par, însă, ceva mai noi de secolul al XVII-lea.
Ultimul obiectiv planificat este „Casa Ucraineană”. Aceasta are o curte cu gard și o poartă pentru căruțe, numai că noi, ca pietoni, trebuie să sărim pârleazul. Primul lucru pe care îl observ este o construcție separată în curte, ce poartă o tăbliță explicativă cu textul „Cămară pentru obiecte gospodărești”. Imediat mă gândesc că iarna, dacă au nevoie de ceva de acolo, trebuie să străbată prin nămeți. Sau, poate, la origine, era mult mai aproape de casă. Casa, provenind din Poienile de sub Munte, datează, și ea, din secolul al XVII-lea. Nu are pridvor. Intrarea este prin extremitatea stângă a fațadei principale, restul acesteia fiind ocupat de un fel de bancă, în consolă, adăpostită sub streașină. În interior sunt numai două încăperi. Bucătăria nu este tencuită, și are pereții cam afumați. Camera de locuit este tencuită și vopsită în alb, iar mobilierul pare a fi la nivelul mobilierului de secol al XVII-lea. O caracteristică a casei este podul de peste camera de locuit, care este deschis spre spațiul ocupat de bucătărie.
Odată încheiată și această vizită, suntem grăbiți spre autocar. Mai avem multe obiective în program pentru ziua respectivă. Eu mă grăbesc ceva mai tare decât restul grupului. Vreau să mă opresc câteva minute la magazinul de suveniruri de la intrare, să cumpăr o cărticică, o broșură, un ghid, ceva care să-mi aducă aminte de ceea ce am văzut aici. Nu am noroc, nu există așa ceva. Nu îmi rămâne decât să mă bazez pe fotografiile făcute, iar, în viitor, și pe acest articol.
Trimis de msnd in 15.10.18 23:27:36
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în SIGHET.
18 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (msnd); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
- sait oficial al acestei destinații:
- Coordonate GPS: 47.91920470 N, 23.92744540 E - CONFIRMATE
ECOURI la acest articol
18 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@msnd: Foarte interesant muzeul și foarte relevant pentru multietnicitatea zonei. Îmi pare rău că n-am știut de existența lui în urmă cu vreo 10 ani, când am fost ultima dată în Maramureș.
Felicitări pentru review!
Rog așteptați...
@Carmen Ion:
Sărut mâna!
Într-adevăr, cei ce se ocupă de muzeu intenționează să expună locuințe aparținând tuturor etniilor ce locuiesc, sau au locuit în zonă. De aceea, în prezent încearcă să obțină și o „Casă Germană”.
Despre vizită, niciodată nu este prea târziu. Acum, dacă știți de existența muzeului, la următoarea vizită prin zonă, probabil nu îl veți rata.
Mulțumesc pentru aprecieri!
Îți dorim o zi bună!
Viața nu era ușoară. Iernile erau geroase, drumurile desfundate, copiii cereau, nici măcar nu era o zonă agricolă bună și totuși viața a mers înainte.
Astăzi, văzând un asemenea muzeu, zicem că era frumos și sănătos a locui într-o asemenea casă. Dar vai de ei, cum o duceau!!
Și totuși, Goga zicea:”De ce m-ați dus de lângă voi/ De ce m-ați dus de-acasă? /Să fi rămas la plug, la boi, /Să fi rămas la coasă! ”?
Pozele sunt extraordinare!
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
@mihaelavoicu:
Sărut mâna!
Poate pentru că în prima parte a zilei ne-a plouat și apoi a urmat o vreme destul de rece și înnorată, tot timpul vizitei am avut în minte iarna. Mă uitam la spațiile dintre bârnele netencuite, sau la acoperișurile prin care uneori se vedea cerul, și vedeam deja troiene de zăpadă acumulate în interior. M-am gândit apoi că oamenii acelor timpuri aveau oarece grijă de ei și, probabil, reconstruirea nu este perfectă.
Totuși, îmi pare bine că nu m-am născut în acea perioadă.
Mulțumesc pentru aprecieri!
O seară excelentă!
@mihaelavoicu: Corect! Ceea ce vedem noi bine conservat în muzeele etnografice constituie doar o față a vieții țăranului român.
O personalitate a medicinei românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - început de secol al XX-lea, dr. Iacob Felix ne-a lăsat prin lucrările sale privind sănătatea publică, mărturii reale despre viața românilor la cumpăna veacurilor 19-20 (lucrarea în trei volume intitulată Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea este exemplificatoare).
O lucrare bună este și cea a lui Constantin Bărbulescu, apărută la Humanitas în 2015: România medicilor. Medici, țărani și igiena rurală în România (1860-1910). Cartea abordează imaginea unei Românii rurale care se zbate în mizerie și boală, conform rapoartelor medicilor, aspecte de igienă corporală, de igiena locuinței, alimentație, alcoolism, boli etc.
@tata123: Eram copil când, auzeam la vecinii mei, copii fiind și ei, că trebuiau să bea urină în cazuri de boli infecțiose, cum ar fi vărsatul de vânt (nu mai știu exact), sau pur și simplu la o rană deschisă.
De curând am citit cum un medic german de origine română, a demonstrat științific efectul urinei proprii în cazuri de cancer. Anticorpii ”atacați” și ”alungați” din organism, vii fiind, apoi ingurcitați, au o anume ”memorie”, știu perfect cine i-a atacat și cu ce anume armament. Nu le rămâne decât drumul spre ”magazia de materiale” și ”mitralierea” inamicului. Așa era explicat în articol, pe înțelesul tuturor, așa am redat și eu.
Și-acum, spune-mi dragă tata123, de unde și până unde, miezul problemei, în străfundurile obiceiurilor țărănești?
Din subconștient și din legile firii, de a supraviețui. Așa au traversat vicisitudinile istoriei. Normal, cu sacrificii!
@tata123: @mihaelavoicu :
Și da, și nu!
Sau, mai bine, îmi este greu să mă pronunț cu privire la situația din urmă cu mai bine de un secol.
Sau, și mai bine, poate am avut eu noroc.
Primii ani din copilăria mea conștientă, undeva într 4 și 6 ani, la începutul anilor '50, i-am petrecut „la țară”, undeva la vreo 15 km nord de Craiova. Era casa bunicilor, părinții tatei. Și era o casă mare, de „chiabur”, ce data de pe la începutul secolului, cu un demisol și un parter supraînălțat. La parter, după o verandă deschisă, se intra în bucătărie și apoi în camera de locuit. Aici dormeam eu, bunicii, și două surori mai tinere ale tatei. De mâncat, mâncam la o masă rotundă, joasă, în mijlocul bucătăriei. La parter era o verandă mare și două camere. Acestea erau rezervate pentru musafiri. Seara făceam lumină cu lămpi cu gaz.
Bunica păstra o curățenie perfectă în permanență. Nu îmi aduc aminte de vreun fir de praf sau un geam murdar. Odată pe săptămână îmi făceau baie într-o copaie, cred, din tablă galvanizată. Singura problemă de igienă consta în faptul că nu trebuia să mă apropii prea tare de „pătul” unde era și cotețul câinelui, că mă umpleam de purici.
Bunicul era un viticultor de înaltă clasă. Ave cam jumătate de hectar de viță nobilă, din care făcea două sau trei sortimente de vin, care rezistau perfect până în anul următor. Nu l-am văzut niciodată bând peste măsură. Problemele de genul acesta au apărut peste circa 10 ani, după dispariția bunicului, când casa a fost preluată de soțul uneia din mătuși, rămasă pe loc. Dar vinul din acea perioadă, la jumătate de oră după ce era scos din butoi, se făcea mov și se tulbura.
Ce mi-a rămas în amintire era sculatul pe la 4 dimineața, a întregii familii, pentru a merge undeva, cu carul cu boi, la câțiva kilometrii, unde erau locurile cu pământul ce trebuia lucrat. Munca efectivă începea odată cu răsăritul soarelui, iar întoarcerea acasă era spre seară.
Nu sunt acestea toate amintirile mele. Mai am încă o mulțime, de la alergatul pe ulița satului, prin praful până la gleznă, cu un băț de floarea soarelui în mână pe post de „trotinetă”, până la dormitul în coliba din mijlocul viei, să o păzim de hoții care puteau să fure strugurii noaptea.
Dar, una peste alta, eu m-am bucurat de o viață la țară care mi-a făcut o porțiune din copilărie, fericită.
@msnd: Frumos, foarte frumos!
În mijlocul viei, nu era și un prepeleac? Din ăla pe patru stâlpi înalți, în care să vă urcați, să vedeți hoții de departe?
Și la masă nu serveați mămăliguță, probabil tăiată cu ața de cânepă?
Și la școală nu aveai tăbliță cu burete și penel?
Toate astea sunt adunate în sertarul secret al sufletului. Păstrează-le alături de călătoriile făcute. Această bogăție nimeni, niciodată nu ți-o va putea lua, indiferent câte OUG-uri vor fi date.
Mi-a făcut plăcere conversația. Sănătate și să auzim de bine!
@mihaelavoicu:
Sărut mâna!
Nu, nu aveam prepeleac! Via era pe o pantă, mai jos de grădina din spatele casei, iar din „capul viei” se vedea toată zona.
Bineînțeles că mămăliga era tăiată cu ața, dar nu mai pot să spun acum din ce era făcută.
Școala am început-o mai târziu în București.
Că toate lucrurile astea se păstrează undeva, este dovada că le mai țin minte și acum, după aproape 65 de ani.
O seară excelentă!
@msnd: Frumos este satul asta vechi si traditional! Poate ca-s la inceput si-or pune si garduri, si indicatoare!
Desi, ei, vecinii s-or intelege bine si n-au nevoie de gard.
Sunt cam toate etniile reprezentate in satucul asta frumos!
Primavara cred ca-i nebunie acolo: flori, pomi infloriti, verdeata...
@Zoazore: Amintiri frumoase expuse de @msdn...
Muzeul Satului Maramureșean reprezintă Secția etnografică în aer liber a Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației. După deschiderea unei expoziții etnografice în oraș s-a luat decizia înființării unei secțiuni în aer liber unde să fie aduse gospodării din mai multe zone ale Maramureșului. Planurile au fost elaborate prin anii 70 de cercetătorul Mihai Dăncuș, devotat director timp de 35 de ani al muzeului emaramures.ro/lansare-ani ... -muzeului-video), iar deschiderea oficială se desfășoară în primăvara anului 1981.
Probabil că așa a fost gândită așezarea gospodăriilor; lipsa indicatoarelor și a panourilor informative le pun pe seama bugetelor reduse din instituțiile culturale.
Numai bine!
@tata123: Multam pentru lamuriri!
Poate-au vrut sa pastreze autenticitatea satului. Fara indicatoare!
@Zoazore:
Sărut mâna, Zână Bună!
Poate m-am exprimat greșit. Indicatorul lipsă era la intrare, acolo unde nimic nu semnala prezența muzeului. Altfel, toate casele, și principalele anexe, aveau o plăcuță pe care scria numele casei, localitatea de proveniență și perioada construcției. Este drept că ulițele nu aveau nume, dar asta, probabil, cum ziceai și tu, pentru autenticitate.
În mod sigur, actualii locatari nu au nevoie de garduri. Dar, dacă mă gândesc bine, menționarea lipsei lor este doar un moft al meu. Dacă le-am văzut în câteva locuri, mă așteptam să le văd peste tot.
Cât despre primăvară, nu știu ce să zic. Prima jumătate de iunie nu este chiar departe de ea. Totuși, pentru noi părea mai aproape toamna: ploaie, înnorat, vânt, răcoare. Am supraviețuit totuși și am văzut lucruri interesante.
Îți dorim o zi excelentă!
@msnd:
Frumos articol, frumos ecoul! Mi-ai amintit de primii şapte ani din viaţa mea, petrecuţi într-un sat brăilean. Deşi eram copila farmacistului satului, aveam voie să mănânc la mesele sătenilor, să mă joc cu animalele, să mănânc fructe direct din pom, să dorm cu pisica în pat, multe altele. Casele bătrânilor erau curate şi calde iarna, răcoroase vara şi doar acolo beam lapte nefiert sau mâncam la măsuţa cu trei picioare. Nu m-am îmbolnăvit niciodată. Azi copiii sunt mult mai fragili şi este lesne de explicat cauza. Deşi toate avantajele vieţii moderne ne plac, ducem dorul acelor ani, cei ce am trăit simplitatea de altă dată. Poate de aceea ne plac vacanţele rustice cu mai puţine facilităţi.
@elviramvio: Măsuța cu trei picioare, joasă, din scândură brută, cred că era fermecată. Dacă voi vedea vreodată pe undeva, pe la un târg ceva, voi lua.
@elviramvio:
Sărut mâna și mulțumesc pentru completare!
Sunt câteva detalii aproape identice cu amintirile mele. Poate chiar și cel cu pisica, deși nu bag mâna în foc pentru acesta.
Mâncatul prin vecini era o practică curentă, iar laudele mele după aceasta au rămas de poveste.
Iar masa cu trei picioare, se pare că este aceeași în toate regiunile țării. Este excelentă ideea @mihaelavoicu de a cumpăra una, din nefericire, în apartamentul meu de bloc, nu prea am loc pentru ea.
Îți dorim o seară excelentă!
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Sep.2022 Muzeul Satului Maramureșean — scris în 13.11.22 de iulianic din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Feb.2017 Muzeul Satului Maramureșean pentru cei nostalgici, cu casa bunicilor în suflet și in minte — scris în 24.04.17 de Dana2008 din TîRGU MUREş - RECOMANDĂ
- Sep.2016 Muzeul Satului Maramureșean Sighetu Marmației — scris în 11.12.16 de costy69 din TARGU-JIU - RECOMANDĂ
- May.2016 Muzeul Satului - Sighetu Marmatiei — scris în 02.06.16 de NELUTU D-tru din BRAşOV - RECOMANDĂ
- Jul.2013 In vizita la Muzeul Satului Maramuresean — scris în 31.07.13 de Dan&Ema din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2012 Satul părăsit - Muzeul Satului Maramureşean — scris în 03.01.13 de Utube din ARAD - RECOMANDĂ
- Oct.2010 Muzeul Satului Maramuresean Sighet — scris în 12.03.12 de diana-s din CONSTANţA - RECOMANDĂ
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată