Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi

TIPĂREȘTE

Schimb putin registrul impresiilor amuzante si postez si eu un articol despre un muzeu a carui amintire imi face instantaneu pielea de gaina si noduri in git.

Cum am ajuns aici? Am pus un CMR pe AFA prin care rugam sa primesc sugestii de obiective demne de vizitat intr-o foarte scurta vacanta, (nu am pomenit nimic ca voi fi in luna de miere) si printre alte recomandari a fost si cea a Memorialului Durerii.

Recunosc ca nu m-am documentat nici macar cu un review, m-am dus ca oarba si nu stiu daca am facut bine. Desigur, mi-am imaginat ca e ceva cutremurator dar nu atit de cutremurator. Sint convinsa ca fiecare dintre noi, macar cei care am apucat ceva din comunism, trebuie sa mergem sa vizitam si sa ne amintim de trecut, de cei trecuti la cele vesnice.

Adresa e usor de gasit, biletul de intrare este tot 6 lei doar ca noi nu am primit fise cu desfasuratorul muzeului. La ora la care noi am intrat, se mai aflau citiva vizitatori. A venit un ghid si ne-a pus un audioghid. Noi veniseram veseli de pe drum, fuseseram cazati la Carpatia Express si experienta aia ne-a lasat cu amintiri frumoase, insa cind Ana Blandiana a inceput prezentarea acelei foste inchisori si felul in care a luptat sa fie cunoscut in intreaga lume Memorialul, instantaneu mi-a inghetat zimbetul pe buze si m-am concentrat sa nu pierd un cuvint din cele ce se auzeau in difuzoare.

Nu va povestesc cum e organizat muzeul, au facut-o altii mai jos, Mama Michi si Creivean au scris niste articole minunate.

Vreau sa va spun ce m-a rascolit pe mine. Intr-una dintre camerele de la parter, erau expuse pe pereti scrisori ale fostilor detinuti. Si am inceput sa citesc... una, apoi alta, si apoi alta... si tot asa. Imi inghiteam lacrimile si treceam la urmatoarea. Cred ca in aceasta camera am petrecut cel mai mult timp citind aproape tot ce mi-a iesit in cale. Cum cereau haine groase, cum spuneau celor dragi ca le e frig! Cei care aveau norocul sa corespondeze cu familia caci altii nu au avut acest noroc :

"In tot timpul cit am trait in inchisori, noi nu primeam nici scrisori, nici ziare nici carti, noi nu stiam nimic din ce se intimpla afara; in unsprezece ani de zile nu am stiut nimic de ai mei, nu am vazut un fruct, un mar sau o ceapa, in unsprezece ani, nu am vazut o salata verde, nimic, nimic. Mai mult decit atit, la Miercurea Ciuc erau niste ziduri groase si, cum iesea cite un firicel de iarba printre pietroaiele din curte, puneau sare ca sa nu creasca, sa nu vedem nimic verde. Nu zaream decit un coltisor de cer deasupra noastra. " (Aristina Pop Caleanu)

Dupa ce am iesit din aceasta trista incapere, recunosc ca am tinut ochii mai mult seminchisi, ca sa nu mai iau contact dur cu ceea ce era expus. Am trecut prin toate camerele, dar doar in citeva am mai citit ce era postat pe pereti. Sa te duci acolo fara sa stii ce te asteapta, nu e chiar usor.

Marea deportare - o incapere care te cutremura, atit prin pozele expuse cit si prin declaratiile celor care au trait pe pielea lor asemenea evenimente.

- Viata cotidiana in comunism - acolo am intirziat putin si am privit cu atentie toate obiectele expuse. Cind am vazut canistrele de gaz, mi-am amintit cum sateam la cozi, pe ploaie si vind sa luam cei 5 litri de gaz la care aveam dreptul, ca sa aprindem lampa, desi stateam la bloc, neavind curent electric decit citeva ore pe zi. Sticlele de lapte mi-au amintit din nou de cozi imense si probabil de atunci mi s-a scirbit de acest aliment... foarte greu de procurat. Despre Coca Cola, imi pare rau dar nu am amintiri. Nu stiu sa fi baut acest suc pe timpul raposatului.

Pe pereti erau taieturi din ziare cu lozinca "Economisiti electricitatea - ca sa invatam ferm pe calea luminii". Ma lumineaza si pe mine cineva ce a vrut sa zica autorul? Atit de mult se economisea incit atunci cind dadeau lumina, era oricum ora de culcare, undeva pe la orele 20. Stateam inveliti in paturi, motaind cu cite o carte in mina, la lumina lampii si cind se auzea de-afara "a venit luminaaa! "... saream drepti pe dusumea, de sperietura mai mjult decit de bucurie.

"Nici o masa fara peste" - si asta mi-a lasat amintiri neplacute. Mincam conserve de peste la ordinea zilei.

Un televizor cu lampi m-a dus cu gindul la o intimplare din copilaria mea: bunica din partea mamei era poet taran si participa la tot felul de festivitati. Pe linga Sarbatoarea florii de salcim stiu ca a mers si la Cintarea Romaniei. Cind ne-a anuntat ca in ziua Z va fi emisiunea cu si despre judetul Buzau, am fost foarte atenti sa o vedem si noi la tv, insa cu vreo jumatate de ora inainte de a incepe, s-a luat curentul, bineinteles, si nu am vazut nimic. Nu stiam eu cum apare imaginea pe ecranul televizorului si ma tot uitam in spatele lui, printre lampile acelea prafuite, sa o vad pe mamaia. La fel ma uitam si prin aparatul de radio cu pickup dupa Irina Loghin sau Maria Ciobanu. Si nu le-am vazut niciodata in interiorul acestor aparaturi.

Va mai amintiti de carnetul de cec? Eram prin clasa a 4-a cind cumparam timbre cu valoare de 2 sau 5 lei si le lipeam pe filele de CEC, astfel ca la umplerea acestuia puteam spune ca am adunat o adevarata avere. 25 sau 50 de lei.

Alta camera care m-a impresionat mult de tot a fost aceea cu poezii scrise in detentie. Am stat in loc si am citit destule.

Cind am vizualizat portretele unor fosti detinuti, in mintea meau au navalit amintiri peste amintiri. Unele dintre ele deveneau din ce in ce mai vii si mi-au lasat multe semne de intrebare. Parca revedeam un film vechi: Copil fiind, in virsta de vreo 6-7 ani, imi amintesc cum eram la bunici si intr-o zi calduroasa de vara, cind praful se ridica la cea mai blinda adiere de vint, in linistea amiezei, mi-am amintit cum am vazut urcind pe ulita un grup maricel de barbati imbracati in haine saracacioase, cu fetele triste si obosite, cu parul pieptanat peste cap, cu mustata scurta, insotiti fiind de niste barbati in haine militare care aveau pusti. Treceau in rind de cite doi iar eu ma uitam prin tambrele gardului si ma intrebam in mintea mea de copil unde se duc aia cu pustile? Dupa un timp se auzeau focuri de arma sus pe deal. Casa bunicilor era la marginea satului iar in continuare erau niste coclauri cu pasuni sau lanuri de porumb. Atunci, la vremea aia, credeam ca cei tristi si obositi erau detinuti iar soldatii mergeau sa ii impuste pe deal. Vazind acum pozele de pe pereti, aceste amintiri au reinviat in memoria mea si nu am de unde sa aflu adevarul. Cine pe cine impusca la vremea aceea, prin anul 1978-79? Imediat ce am iesit din muzeu am sunat matusile mele ca sa aflu daca si ele au aceleasi amintiri si mi-au zis ca ele nu stiu nimic. Sa nu fie ceva nerealist in mintea mea. Dar eu stiu sigur ce am vazut!

La sfirsitul vizitei, am mers la capela si am aprins o luminare in memoria celor morti in timpul comunismului. Am ramas profund marcata de sutele de nume inscriptionate pe dalele negre din curtea interioara cit si grupului statuar denumit Cortegiul Sacrificatilor.

Cei ce cititi aceste rinduri, faceti-va timp si vizitati Memorialul!!! Nu e un obiectiv turistic pentru oricine, dar, vorba cuiva, "cine iese de aici nu iese vesel siincarcat de cunoastere ci iese ingindurat si parca putin mai filozof. "

---

VIZUALIZĂRI: 2048 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI