Liniște, reculegere... Eminescu... Agafton

TIPĂREȘTE

Zilele trecute s-au aniversat 165 de la nașterea poetului național Mihai Eminescu (15 ianuarie). În 2008 am vizitat câteva din locurile legate de copilăria marelui poet, începând cu Ipotești. La aproximativ 7 km de municipiul Botoșani, urmând E58 spre Suceava, înainte de a intra în Pădurea Baisa, apare indicator la stânga către Mănăstirea Agafton. Șoseaua șerpuiește printre dealuri domoale și curând apar căsuțele satului moldav. Oprim mașina în fața unei porți mari ce obturează orice privire spre mănăstire; vis-a-vis se află tabăra de copii „Codrii de Aramă”.

După ce intri pe poartă universul înconjurător se schimbă, intri practic în alt sat – „satul măicuțelor”. Liniște, curățenie, flori, căsuțe vechi, o biserică zveltă, siluete în negru se strecoară în liniște pe ulițe, fântâni, o micuță biserică de lemn etc. Complexul mănăstiresc este cumva împărțit în două zone: biserica „nouă” de zid și o serie de case pe de o parte și cele mai vechi case împreună cu biserica de lemn, aflate în vale, pe versant.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” constituie nucleul mănăstirii Agafton, locul de unde a pornit viața călugărească în această zonă împădurită. Călugărul Agafton (de fapt, ieromonahul Agaton), întemeiatorul așezării, vine în anul 1729 de la fosta mănăstire a Doamnei și se stabilește într-o poiană, pe malul unei ape curgătoare. Aici ridică cu osteneală, prin forțe proprii, o biserică din bârne de stejar – Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”. În jurul micii bisericuțe s-au ridicat treptat un grup de case tradiționale, fără temelie, pe furci de lemn, cu pereți de lut și acoperiș de șindrilă. Aceste case de la sfârșitul secolului al XVIII-lea se găsesc și astăzi la mănăstire, dar sunt părăsite, stau să se prăbușească. „Sihăstria lui Agafton” a adunat în sânul ei timp de aproape 100 de ani o obște de călugări. De la începutul secolului al XIX-lea (prin 1814) mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi transformă schitul de călugări în mănăstire de maici.

Începând din această perioadă mănăstirea începe să fie un loc de refugiu și reculegere pentru fiicele și văduvele de boieri și negustori bogați. Se construiesc mai sus pe coastă câteva zeci de case-chilii în stil moldovenesc cu ceardac sprijinit pe stâlpi de lemn și formate de obicei din două camere și anexe. Între 1838-1843 se ridică și Biserica Pogorârea Sf. Duh a cărei siluetă albă și turle terminate cu bulbi de tablă m-au condus cu gândul la biserica Mănăstirii Văratec. Plăcut ochiului este și turnul-clopotniță construit în 1878, de formă pătrată, dar cu acoperiș-bulb, astfel că privind din lateral acoperișul bisericii se aliniază cu cel al turnului-clopotniță. O uliță centrală pornește de lângă biserică, străjuită pe o parte și cealaltă de case vechi, unele înconjurate de flori și umbrite de copaci bătrâni. Locuințele nu sunt delimitate de garduri, în fața câtorva căsuțe se întind straturi de legume – totul pare un muzeu viu în aer liber. După desființarea mai multor schituri din zonă, la mijlocul secolului al XIX-lea la Agafton viețuiau peste 150 de călugărițe. Numărul lor a crescut continuu, ajungând în prima jumătate a secolului al XX-lea la 240 persoane.

Eminescu și Mănăstirea Agafton. Lângă biserica Pogorârea Sf. Duh se află un bust al lui Mihai Eminescu inaugurat cu prilejul aniversării a 150 de ani de la nașterea poetului. Situată pe un postament înalt și încadrată de o arcadă, sculptura a fost realizată de Marcel Mănăstireanu, cunoscut artist botoșănean, în anul 2002. Atunci când era copil, dar și în tinerețe, Eminescu a venit de mai multe ori la mănăstirea unde se aflau trei mătuși ale sale: Olimpiada, Fevronia și Sofia Iurașcu (surori ale mamei poetului, Raluca Iurașcu). Eminescu a locuit în casa Fevroniei, a participat aici la slujbele din biserică, a învățat chiar să citească din vechile cărți bisericești scrise în chirilică, a căpătat noțiuni de religie. Tot la mănăstire, în 1875, culege în timpul unei șezători, de la o călugăriță, povestea lui Călin. Olimpiada Iurașcu a fost timp de mai mulți ani stareța mănăstirii. În cimitirul mănăstirii, situat lângă biserica de lemn, se află locul de veci al celor trei mătuși ale lui Eminescu. Tot aici se odihnește și Vasile C. Nădejde – geograf, autor al „Dicționarului geografic al județului Botoșani” publicat în 1895.

Mănăstirea era cunoscută și prin primul atelier mănăstiresc de covoare (1912) și alte ateliere unde se confecționau diverse țesături/obiecte de îmbrăcăminte cu rol religios. Se crease aici o adevărată școală de meserii, unde erau primite și fiicele sătenilor.

La această mănăstire a locuit și Agafia Lemnea, mama eroului sublocotenent Dimitrie Lemnea, mort în timpul atacului asupra redutei Grivița II, în 1877. În memoria sa, călugărița va construi o scară de piatră care face legătura între partea mai nouă a mănăstirii și biserica veche de lemn; scara există și astăzi și ne conduce spre biserica „Sf. Mihail și Gavriil”, casele cele mai vechi și cimitirul mănăstirii.

După o plimbare plăcută pe teritoriul mănăstirii și o vizită în biserica de zid (cea de lemn fiind în plin proces de restaurare) am părăsit acest loc liniștit cu promisiunea că ne vom întoarce.

---

VIZUALIZĂRI: 2460 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI