La Barajul Bicaz, din nou

TIPĂREȘTE

Intenționând să vizităm Mănăstirea Durău, mergând spre Ceahlău, mai înainte de a ne angaja pe drumul sinuos și destul de prost de sub munte, am poposit la Bicaz. Barajul de la Bicaz, această magistrală realizare a epocii comuniste, pentru locuitorii din zonă înseamnă mai mult decât "acolo unde se fabrică lumina". Cu bune, dar și cu rele. Despre toate acestea, bătrânii locului încă își mai amintesc și povestesc cu nostalgie ștergându-și pe furiș ochii înlăcrimați.

În 1959, când familia noastră s-a stabilit în Neamț, cu un an înainte de finalizarea și de inaugurarea magistralei construcții de pe Bistrița - Hidrocentrala "V. I. Lenin" de la Bicaz - eram prea mică pentru a realiza importanța momentului. În timp, din scrierile oficiale, dar și din relatările oamenilor care au trăit în mod direct și bucuriile și dramele acelor ani, am aflat mai multe.

Din trecut și din prezent…

Poposind la Bicaz, de sus, de la capătul barajului, priveam întinderea de apă a lacului de acumulare și încercam să-mi imaginez valea prin care Bistrița, râu de munte, cu ape reci, limpezi și repezi, ducea pe valurile sale plutele din bușteni de brad. Își imaginează cineva cum arăta Valea Bistriței atunci? Eu încerc și de cele mai multe ori reușesc pentru că am cunoscut câțiva dintre oamenii de atunci și le-am ascultat poveștile, am văzut plute și plutași la lucru, am văzut vechi fotografii. Pentru a se închide barajul de la Bicaz, pentru ca apa să se poată aduna în lac și prin canalul de aducțiune să ajungă la Stejaru - sat de dincolo de munte - unde se construia uzina electrică, autoritățile vremii au strămutat peste 18000 de oameni și au făcut să dispară mai multe sate. Despre Reteş, Leteşti, Cârnu, doar istoria mai amintește acum. Rupte în bucăți, satele Răpciuni, Izvoru Alb, Hangu, Buhalniţa, Secu, Poiana Largului s-au străduit din greu să-și vindece rănile.

Am aflat că localnicii nu puteau accepta ideea de a-și părăsi satele și gospodăriile. Nu voiau să plece din vale. Strămutarea a început în 1956. Oamenii au primit și ceva ajutoare de la stat, dar cum să-și rupă din suflet ceea ce se încuibase acolo atât de adânc? La slujba de duminică, preoții au început să-i îndemne pe săteni să-şi mute morţii în noul cimitir de la Chiriţeni. Două cimitire care urmau să fie îngropate de ape, au fost mutate acolo. Casele, din lemn acoperit cu lut, au fost desfăcute bucată cu bucată și mutate mai la deal. Și bisericile au avut o soartă tristă. Biserica de la Hangu, puternică, durată doar cu câțiva ani mai înainte, a fost dinamitată în 1959, cu puțin înainte de închiderea barajului. Se spune că, în anii secetoşi, ruinele bisericii se întrevăd în apele scăzute ale lacului. Biserica de lemn situată la gura văii Răpciuniţa, lăcaș de cult datând din 1773, desfăcută, a fost mutată la Muzeul Național al Satului din București. Acolo am văzut-o și eu și - despre ea, dar și despre alte exponate din Neamț prezente la muzeu - am scris în articolul Ținutul Neamțului la Muzeul Național al Satului.

Dincolo de drama localnicilor din satele strămutate, Barajul Bicaz, Lacul Izvorul Muntelui și Uzina Electrică de la Stejaru sunt o izbândă cu recorduri de neegalat la acea vreme. Foști colegi de școală ajunși ingineri la uzina electrică, îmi povesteau că barajul înalt de 127 metri era atunci cel mai mare baraj de greutate de pe râurile interioare ale României. Tot ei mi-au spus că barajul nu este monobloc așa cum credeam eu, corpul lui fiind străbătut de galerii cu instalații de aerisire, cu încăperi pentru echipament tehnic și cu nişe de vizitare. Eei, acum să nu înțelegeți că se organizează și vizite în grup în pântecul barajului. N-am auzit încă vorbindu-se despre așa ceva, dar dacă auziți voi, să-mi spuneți și mie! .

La capătul barajului, acolo unde opresc adesea mașinile vizitatorilor, o placă de marmură montată de Hidroelectrica S. A. în mai 2003, pune la dispoziția curioșilor câteva informații despre proiectant, constructor, beneficiar și perioada de execuție (1950-1960). Tot acolo putem citi că barajul are înălțimea maximă de 127 m, grosimea la bază de 119 m, lungimea coronamentului de 435 m și un volum de apă de 1230 mil. m³.

Este important să reținem că, deși construit mai târziu, primul proiect al complexului hidroenergetic de la Bicaz a fost realizat de inginerul român Dimitrie Leonida în 1908. Cu lucrarea sa - "Complexul hidrotehnic și hidroenergetic al Bistriței din regiunea Bicaz" - Dimitrie Leonida obținea diploma de inginer electrotehnist la Şcoala Politehnică din Berlin - Charlottenburg.

La construirea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducţiune şi a uzinei electrice de la Stejaru au lucrat mii de oameni. Pe lângă aceștia, au trudit militari și deţinuţi politici organizaţi în colonii de muncă. Terasamentul căii ferate care venea de la Piatra Neamţ, gara, precum și fabrica de ciment de la Bicaz au fost construite tot în acei ani fiind determinate de nevoile șantierului de la baraj. Până atunci Bicazul a fost doar un sătuc pe valea muntelui care n-a știut ce-i trenul, calea ferată terminându-se la Piatra Neamț.

În timpul lucrărilor, mai ales din pricina lipsei de experiență a multora, dar și a condițiilor dificile de muncă, aveau loc și accidente. O explozie datorată unei acumulări de gaze în galeria de aducțiune a apei s-a soldat cu 30 de morţi.

La capătul barajului, alături de ghereta soldatului care străjuia cândva intrarea pe baraj, din inițiativa Asociației foștilor deținuți politici, Filiala Neamț, a fost înălțată o cruce pe postamentul căreia citim: "In memorian, celor care, obligați fiind să muncească la acest edificiu, crezând în Dumnezeu și în patrie și având cugetul neînduplecat și simțirea adâncă, au luptat cu ajutorul cuvintelor spuse sau scrise, cu faptele și cu armele pentru libertate și împotriva comunismului, le închinăm această cruce pentru chinurile suferite, pentru jertfa și supremul lor sacrificiu pentru semnul credinței pentru care au luptat. Glorie eternă!".

Bicazul și valea muntelui, așa cum se văd astăzi, sunt rezultatul eforturilor și sacrificiilor a mii de oameni - localnici strămutați sau lucrători - dar și o școală a hidroenergeticii românești.

De atunci, pe valea Bistriței s-au construit și alte uzine electrice cu barajele și lacurile aferente. Barajul și lacul de acumulare de la Vaduri a dus la mai puține strămutări de gospodării. Drama localnicilor a fost alta. Lacul de acumulare înghițea întreaga suprafață a combinatului de prelucrare a lemnului, cel mai mare din țară la acea vreme. Secție cu secție, el a fost demolat și împrăștiat pe la celelalte fabrici de cherestea din Piatra Neamț.

Dar, gata cu nostalgiile, gata cu aducerile aminte!

Din prezent…

Cei care poposesc la Barajul Bicaz trebuie să știe că Restaurantul Bibanu’ oferă o masă bună, bineînțeles, și cu preparate din pește. Un traseu turistic pe cărări de munte pornește chiar de acolo, iar dacă vă simțiți obosiți, vă puteți chiar și caza. Nu cunosc condițiile pentru că noi nu am rămas niciodată acolo și peste noapte. Debarcaderul oferă posibilitatea unor plimbări de agrement pe lac. În trecut, după ce coboram de pe Ceahlău și străbăteam tot drumul pe jos până în sat, la coada lacului, luam de acolo vaporașul care ne aducea într-o jumătate de oră la Bicaz, la același debarcader de la baraj. Așa îmbinam noi, atunci, muntele cu marea.

Drumul de la Bicaz până la Poiana Largului - pe atunci Poiana Teiului - drum nu tocmai bun, șerpuind pe sub coasta muntelui, este de 44 km. Chiar dacă popasul turistic de la Potoci (cândva cu căsuțe și un bun restaurant) este închis de mai multă vreme, o oprire aici pentru relaxare în aer de munte, privind de la înălțime lacul și crescătoria de păstrăvi, este benefică pentru toată lumea. Fotografii amatori se vor bucura doar parțial pentru că - uneori - poziția soarelui le va diminua calitatea imaginilor surprinse de acolo.

Poiana Teiului - Poiana Largului cum i se spune acum - impresionează nu doar prin grandoarea viaductului construit acolo, ci și prin Piatra Teiului, legendara stâncă de 23 m înălțime care zace în apa Bistriței. Ea n-a fost demolată la construirea barajului. Declarată monument al naturii, Piatra Teiului se vede foarte bine de pe viaduct, acolo unde se întâlnesc cele patru drumuri care vin dinspre Moldova și Transilvania.

Dacă vreți să vă amintiți, citiți Legenda Piatra Teiului culeasă de Alecu Russo.

De aici, de la Piatra Teiului, am virat la stânga și am urmat indicatoarele până la Durău. Voiam să vizităm Mănăstirea Durău și am reușit.

---

VIZUALIZĂRI: 2287 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI