Scară spre cer

TIPĂREȘTE

Anul trecut am vizitat pentru prima dată Cătunele din munţii Cernei - un colţ de rai, vezi impresii Anul acesta am revenit şi am reuşit să urcăm scara spre cer.

În rw anterior spuneam că sătenii din Scărişoara, sătui să ajunga în sat prin cătunul Ineleţ, pe poteca ce traversează pădurea din dreptul km 16 sau pe cea din cătunul Ţatu din dreptul km 21, şi-au construit propria intrare în sat. La Km 18, după ce treci puntea peste Cerna, mergi puţin pe o potecă ce se opreşte drept în faţa unui perete de stâncă. Aici, prin anii 70, sătenii au pus 4 scări din lemn, cu trepte înguste, bine proptite în stâncă prin intermediul cărora pot pleca sau veni în sat. Fiecare scară are în jur de 20 m înălţime. Dacă te afli la baza scărilor şi priveşti în sus ai impresia că urci direct în cer. Interesant, nu? Dar să nu credeţi că ăsta este tot efortul, pentru că de aici mai au de parcurs aproximativ 4 km. Pe aici, cei din cătunul din Scărişoara merg la cumpărături la oraş, la doctor sau cară cele trebuincioase casei.

De data aceasta, cu temele făcute, am ajuns la km 18 şi ne-am orientat după staţia de autobuz, o mică baracă din lemn situată pe malul Cernei (partea stangă a şoselei venind dinspre Herculane). De aici totul pare simplu pentru că avem indicator spre biserica Ineleţ. Pimele lucruri pe care le observi pornind la drum sunt o troiţă cu Domnul Iisus Hristos şi rugăciunea Tatăl nostu inscripţionată pe o “coală” de lemn, bine ancorate de un copac.

Trecem puntea peste râul Cerna, apoi începe urcuşul în serpentine printr-o poiană înflorită şi copaci, spre peretele de stâncă. Câştigăm repede în altitudine. Valea Cernei şi munţii Mehedinţi, aflaţi de partea cealată a Cernei, încep să-şi arate frumuseţile. Din loc în loc, întâlnim mesaje în care se spune că eşti binecuvântat că faci acest drum sau să nu uiţi că Domnul este cu tine. Ai impresia că este ceva normal, că te îndrepţi spre o biserică, apoi pare ceva obsesiv. Dar până la urmă, dacă parcurgi tot drumul, ai să înţelegi că totul este gândit (eu cel puţin aşa am înţeles) pentru cei care parcurg acest drum mai des. Este un traseu greu. Traversează un râu peste o punte, urcă un crac de munte, străpunge o stâncă pe scări din lemn, urcă iar prin fâneţe apoi prin pădure şi urcă iar pe un crac de munte. Să faci acest drum singur, cu greutate în spate, înfruntând ploaia sau zăpada sau să auzi foşnind prin pădure, chiar ai nevoie de aceste încurajări.

Ajunşi la scările din lemn de la baza peretului de stancă, ne odihnim puţin în timp ce căutam cu privirea Cheile Tamnei în muntii Mehedinti, prin care am urcat anul trecut în Crovuri, impresii. Începem apoi urcuşul spre cer. Deşi par şubrede, scările sunt bine ancorate în peretele de stancă. Obişnuiţi cu urcuşul şi căţăratul nu au pus probleme pentru noi, în schimb, unui grup de tineri care nu erau obişnuiţi cu muntele le-a luat ceva timp până s-au regrupat.

Odată trecute cele 4 scări din lemn, am ieşit într-o poiană înflorită unde păşteau blând doi cai, lângă o bancă tocmai bună pentru popas. Câteva serpentine mai sus este o masă cu două băncuţe unde se poate lua masa. Poteca urcă printre păşuni pline cu flori şi fragi, întâlnim un izvor de unde luam apă rece, admirăm Valea Cernei şi munţii ce o străjuiesc, apoi intrăm în pădure.

Pentru turişti acest traseu este foarte frumos. Din loc în loc avem puncte de belvedere spre vale. La ieşirea din pădure, o poartă larg deschisă, parcă ne pofteşte în cătun, spre o lume pe care mulţi nici nu bănuiesc că mai există.

Ieşim aproape de şcoală. Anul trecut şcoala nu funcţioana însă de data aceasta este deschisă. Avem norocul să stăm de vorbă chiar cu doamna învăţătoare care ne pofteşte înăuntru, bucuroasa de oaspeţi. Dacă nu ne-ar fi poftit înăuntru poate că nu am fi înţeles niciodată exact ce înseamnă să fi dascăl sau elev aici, într-un cătun din vârf de munte, unde nu există drumuri, curent electric, semnal la telefon decât în unele locuri şi acela la o singură telefonie mobilă, apă curentă, magazine sau dispensar.

Pentru a ajunge la şcoală, doamna învăţătoare are de parcurs acelaşi drum pe care l-am parcurs şi noi dar după ce călătoreşte cu două autobuze până la puntea peste Cerna. Să faci acest drum zilnic este imposibil, de aceea, doamna învăţătoare doarme în şcoală, urcând în cătun lunea şi coborând vinerea. Dar şi aşa drumul este greu de parcurs, pentru că dânsa trebuie să care haine, mâncare şi materiale didactice pentru o săptămană.

O încăpere, modestă dar curată, ţine loc de dormitor, bucătărie, cancelarie, sufragerie sau chiar sală de clasă când iarna este grea şi clasa nu poate fi încălzită suficient pentru a-i primi pe cei 3 prichindei care frecventează şcoala. Soba folosită la încălzit şi gătit, cârpită din loc în loc, tot scoate fum. O lanternă stă pe pervazul ferestrei. Acestea luminează încăperea cu rândul. Cărţile ce stau într-un colţ al camerei sunt prietenii cu care îşi împarte timpul, după ore, doamna învăţătoare.

Când doamna învăţătoare pleacă acasă, această cameră devine căminul preotului ce slujeşte la biserica din cătun. Şi dânsul are de parcurs acelaşi drum până aici.

Doamna învăţătoare spune că la început i s-a părut greu totul: distanţa, urcuşul până în cătun, lipsurile, izolarea, dorul şi grija copilului şi a mamei în vârstă, lăsaţi acasă. Acum s-a obişnuit cu toate, şi i-ar fi greu să se despartă de aceşti copii care aşteaptă cu atâta nerăbdare o nouă lecţie din care descoperă atâtea lucruri noi pentru ei.

Copiii sunt la grupa pregătitoare, nu mai mari de 5-6 ani, şi vin la şcoală însoţiţi de părinţi, pentru că distanţa este şi de 1-2 ore de casă. Iarna uneori, când zăpada este mare, doamna merge şi face lecţiile cu ei acasă.

Anul trecut când am vitzitat cătunul nu m-am gândit la toate astea. Credeam că singura problemă este că nu mai sunt copii de şcoală. Pare de necrezut pentru 2013, când ne aflăm în secolul informaţiei, să trăiesti ca pe vremea strămoşilor dar mă bucur foarte mult că ministerul se ocupă să se facă educaţie şi acestor copii, cât şi pentru faptul că cineva cu suflet mare a acceptat acest post greu.

După ce ne luăm rămas bun de la doamna învăţătoare ne îndreptăm spre biserică, unde ajungem în zece minute pe poteca ce ne poartă printre copaci şi flori. Deşi nu este duminică, biserica este deschisă pentru că au fost ceva televiziuni să filmeze.

Intrăm în biserica mică, frumos pictată. Scaune cu spătar, model din acela vechi, stau rânduite frumos pe margine. Întreb pe bărbatul din biserică ce înseamnă numerele de pe scaune, formate din 3 cifre, şi îmi spune că sunt numerele de la case, pentru că scaunele au fost aduse de acasă de către oameni. Nu-mi vine să cred că aici erau cândva peste 400 de case.

De la biserică am făcut dreapta pe un crac ce ne poartă spre vale. Peisajul, spre munţii Godeanu şi munţii Mehedinţi, este superb. Mai jos dăm de troiţa ce a fost sfinţită odată cu biserica. Facem un ultim popas înainte de a apuca pe “uliţa” cătunului ce ne va duce în valea Cernei.

Nu ştiu exact ce mă atrage la aceste cătune. Frumuseţea naturală a locurilor, simplitatea şi puterea oamenilor care trăiesc atât de aproape de Dumnezeu, şi nu mă refer aici doar la înălţime ci şi la faptul că ei sunt lăsaţi mai ales în grija Lui. Ce ştiu sigur este că vreau să revin la toamnă, să-i cunosc pe prichindei, să admir simfonia culorilor, să gust roadele pomilor ………...

Dacă vă plac astfel de locuri, nu ezitaţi când treceţi prin Valea Cernei şi urcaţi în catunele din munţii Cernei unde in natura pură veţi gasi un colţ de rai.

---

VIZUALIZĂRI: 4340 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI