Farmecul nu piere niciodată; nici speranţa...

TIPĂREȘTE

Un alt loc drag mie odată, demult, cu peste 40 de ani în urmă, Băile Herculane, a fost recent ținta unei excursii de week-end.

După 1989, aproape an de an auzeam cum ruina și paragina au cuprins încet-încet stațiunea cu istorie milenară. Dar și începând de anul trecut am auzit și ceva lucruri mai bune - ici-colo au început renovări, stațiunea dă semne de redresare și asta nu numai datorită zecilor de pensiuni ce au răsărit acolo precum ciupercile, dar și câtorva oameni interesați și gospodari, a fondurilor europene și a dorinței de un trai mai bun al localnicilor.

Sejurul a fost un fel de cadou pentru ziua mea, așadar despre pensiunea Lorabella n-o să insist prea mult - în opinia mea, e ok pentru standardul afișat de 2 stele, dar asta nu m-a împiedicat să mă simt bine acolo. Pozele de pe saitul oficial sunt reale, nu are rost să mai pun și eu altele; în plus față de pozele de pe sait, în cameră acum este și un mic frigider. O ciudățenie care este cu totul 'originală' - gemulețul de la baie care dă în încăperea unde la parter este și restaurantul pensiunii... Sau podeaua odăii, care nu prea avea nicio suprafață perfect plană, nici orizontală...

Mâncarea a fost bună, mai ales micul dejun generos, gustos și cu multe preparate 'de casă', iar cele cumpărate - de calitate bună.

Dar 'cuiul' pensiunii este terasa cu o mică piscină termală de pe malul Cernei. Ei, pentru asta merită toți banii!

Observație - de evitat dacă odată cu voi va fi cazat vreun grup mai mare; chiar dacă oamenii nu-s din cei mai gălăgioși, izolația fonică nu e prea fericită și vă vor deranja fără voie. :(

Eh, dar cum zisei, nu despre asta vroiam să vorbesc în mod special (de aia nici n-am scris un articol separat - eu m-am simțit bine acolo, dar dacă ar fi să le dau note după ce am văzut la fața locului, e posibil să nu le fac un serviciu și ar fi păcat - oamenii chiar se străduiesc).

Drumul de la București la Băile Herculane nu e chiar așa lung, nici prea greu - cu excepția unor porțiuni unde se lucrează pentru o modernizare mai temeinică a șoselei - în apropiere și în localitatea Strehaia. Acum cred că or fi terminat... da' sigur-sigur nu știu. O remarcă aparte pentru zona barajului de la Porțile de Fier văzută noaptea - o adevărată feerie de lumini! păcat că nu prea ai unde te opri acolo, să faci poze...

Am reușit să ajung la destinație, plecând de acasă vineri după-amiază, după serviciu, și sosind acolo mai devreme de miezul nopții.

A doua zi fiind o frumoasă zi caldă și senină de toamnă târzie, am decis să mergem pe cărări de munte, pe dealuri și prin păduri, mai degrabă decât să vizităm zona cu mașina. Mi-era dor de putină mișcare prin sânii naturii. Și cu ce să fi început, dacă nu cu Platoul Coronini? mai ales că era un drum de acces spre acest loc, chiar de undeva din spatele pensiunii... Și uite-așa, cu rucsăcelul în spate şi cu aparatul foto de gât am pornit la drum. Pe platou am ajuns relativ repede. Priveliștea de acolo e foarte frumoasă, deși nu e cu mult deasupra localității. Vârful Domogled domină peisajul, Cerna curge undeva printre copacii din vale, câteva case răzlețe înconjoară 'poiana' și e o linișteee... Habar n-am dacă pe acolo sunt nu-ș ce energii cosmice (același lucru l-am auzit și despre Gura de Rai din Bucegi, însă nici acolo nu am simțit ceva deosebit) dar senzația de bine și de relaxare e foarte puternică. Undeva, departe, în stațiune, se văd vârfurile celor câteva hoteluri mari ridicat în epoca socialistă (Afrodita, Minerva, Diana), unele acum renovate.

Era cald, frumos, parcă era început de vară, nu mijlocul toamnei. Doar câteva nuanțe de galben pe frunze și florile mov de gențiană trădau cât de cât data din calendar. Planul era... de fapt, nu era niciun plan - doar mă gândisem să coborâm iar în stațiune și să mergem spre centrul vechi, să vedem ce-i pe-acolo. Dar un indicator turistic, pus pe un loc de odihnă de la marginea platoului, mi-a sugerat alt program: "Foișorul verde, Izvorul Munk". Poteca este marcată cu punct albastru. Intrarea pe traseu e puțin cam slab marcată, în mod normal, marcajul următor trebuie să fie vizibil din dreptul 'marcajului curent' - aici am mers o bucată până am dat de situația asta, cam 2... 3 sute de metri, prin pădure.

Evident, duratele scrise pe aceste tăblițe trebuie tratate ca fiind orientative - chiar până la aproape dublul valorii "oficiale".

Drumul e relativ ușor (chiar foarte ușor aș îndrăzni să spun). Se merge pe curbe de nivel, iar de la un punct încolo, peisajul e chiar fermecător. Nu doar vârful și pădurea Domogled care străjuiesc valea Cernei pe partea opusă, ci și priveliștea oferită de rămășițele arhitecturii de la sfârșitul secolului XIX / începutul celui de-al XX-lea. De la distanță încă își mai păstrează o umbră din măreția de odinioară...

Foișorul Verde este exact ceea ce îi spune numele - un foișor în pădure, vopsit, e drept cu verde, dar nu cred că asta i-a dat și numele. Are o poziție excelentă, se vede Valea Cernei până departe, se vede muntele drept în față cu pereții de calcar aproape verticali. Am stat și noi aici câteva minute, să ne mai tragem sufletul, să luăm o gură de apă și ceva de ronțăit din rucsac. Recunosc - mă simțeam puțin ieșit din formă, dar nu obosit și în niciun caz n-aș fi renunțat, prea era frumos totul în jur, iar sunetele pădurii ar fi reușit poate să ne și adoarmă, de n-ar mai fi fost drum de mers.

Și am pornit iar la drum, prin pădure. Nu după mult, aproape de un firicel de apă, o "catacombă" (probabil relicva unui izvor captat de demult, acum secat) ar merita măcar o plăcuță explicativă, cred io. Adevărul este că și cele care alcătuiesc marcajul turistic ar cam avea pe ici-colo nevoie de oarece îngrijire, așa că nu pierd prea mult timpul cu analiza acestui aspect. Cel puțin, marcajul traseului e mai mult decât ok, n-am pierdut niciodată cărarea. Dar nici izvorul Munk nu l-am văzut, deși am fost cred la mai puțin de 100 de metri de el - a lipsit exact marcajul final! (sau o placă indicatoare, ceva)... Dar asta nu ne-a întristat prea tare - peisajul era oricum încântător. Păsările ciripeau prin copaci, o șopârlă ne tăia din loc în loc drumul să mai prindă o piatră încălzită de soarele târziu de toamnă, iar noi am continuat agale spre Peștera cu aburi și Foișorul Galben. Acest traseu are marcajul - cum altfel? bulină (punct) galben/ă!

Poteca e la fel de ușoară - în ciuda unor copaci prăbușiți de furtuni dar de care a avut cineva grijă, să nu incomodeze turiștii. Nu după mult, ne intersectăm cu drumul ce vine dinspre Herculane, urcând fie din spatele bisericii romano-catolice, fie din apropierea hotelului Roman. Ne oprim și pe la Foișorul Galben; copie la indigo, așa cum ziceam, a celui verde (și cu siguranță și a celui roșu) dar fiind ceva mai departe de 'civilizați(e)', aflat într-o stare mult mai bună.

Ultima parte a drumului este ceva mai grea (fără a pune însă reale probleme unui om chiar neantrenat) și totodată oferă şi două locuri de belvedere de o frumusețe deosebită. Unul este pe un pinten stâncos (de fapt, chiar rocile sub care se află grota, cum aveam să aflăm peste câteva momente), iar altul ceva mai jos, pe o mică platformă ce dă spre nord, cu vedere până spre munții Godeanu.

Coborâm în zig-zag cam o sută de metri, mai mergem câțiva pași pe lângă o coastă abruptă cu plasă de protecție spre vale și după un pinten stâncos, apare intrarea în micuța grotă. Grota în sine nu e deloc spectaculoasă - are mai puțin de douăzeci de metri lungime, cred că vreo cinci-șase înălțime și, în afara găurii dinspre măruntaiele pământului pe unde ies aburi calzi, cu un sunet ce te face să crezi că stai pe lângă nările unui dragon uriaș, adormit, trăsnind a sulf, așteptând din clipă-n clipă să se trezească și să scuipe flăcări, nu-i mai nimic de văzut... În jurul răsuflătorii, e un mușchi ce nu crește decât în acest loc deosebit, verde-albăstrui la culoare, adaptat perfect atmosferei umede, sulfuroase și calde, cu temperatura relativ constantă tot timpul anului. Am făcut ceva poze, mai ales la inscripțiile destul de vechi (chiar și din secolul al XIX-lea), dar și la "răsuflătoare", apoi am urcat din nou panta și am pornit spre drumul care cobora în stațiune (cel despre care povesteam că-l intersectasem, ceva mai devreme), ca să nu ne întoarcem tot drumul pe unde venisem - n-ar fi avut rost și nici nu cred că aș mai fi rezistat. Era târziu și foamea îmi dădea târcoale.

Am remarcat în treacăt o altă bifurcație, spre Pavilionul Roșu (sau mai demult, Pavilionul Elisabeta) și Poiana perilor. Poate data viitoare. Drumul aici e marcat cu triunghi albastru.

Aș mai vrea să vorbesc și despre cei cu care ne-am întâlnit pe aceste cărări: un mic grup (doi băieți și o fată), un elev singur (își lăsase colegii mai puturoși în vale) și o pereche de bărbați. Cam putini, pentru o astfel de zi și un peisaj asa frumos, dar cu bun simț și încă păstrând vechile tradiții ale drumeției - politețea și voia bună. Tot e bine.

Pe la patru ajungem într-un final la biserica greco-catolică din piața Hercules. Aruncăm și acolo o privire, mai urcăm câteva sute de metri până la hotelul Roman, dar deja șoricelul din stomac nu mai vroia de fel să stea cuminte, așa că am lăsat pe altă dată grota haiducilor din apropiere, și ne-am întors spre centru. Aici m-a atras reclama mai deosebită făcută unei pizzerii... grecești! Așadar, am aterizat forțat pe un scaun la terasă, o doamnă mai în vârstă ne-a adus meniurile și am ales. Sincer, io visam la ceva grecesc, dar în afară de denumirea diverselor soiuri de pizza, nu era nimic grecesc acolo. Ba chiar ne-au dat o ciorbă de fasole în pită, cu ceapă roșie, de mi-au pocnit urechile mâncând-o! Plus, evident, o pizza pe care cu toată foamea n-am reușit s-o termin, cu toată berea cu care am încercat s-o îndes la vale...

Seara ne-a ajuns pe când cu greu ne ridicam de la masă și porneam spre pensiune. Bine ne-a mai prins după atâta drum o scaldă în piscina lor fierbinte...

Am văzut clădirile părăginite din centru, dar și o serie renovate. La altele se pare că s-ar lucra... Poate totuși va avea soarta stațiunii Sovata, care în ultimii ani a renăscut. Orice s-ar spune, calitatea apelor și a tratamentelor din aceste locuri binecuvântate e inegalabilă - ar fi păcat să se piardă din cauza nepăsării unora.

Mi-au mai rămas de văzut Cascada Vânturătoarea și multe alte locuri, așa că voi reveni cu siguranță. Rămâne să vedem când...

Mai povestesc pe la poze.

Pe curând!

---

VIZUALIZĂRI: 3233 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI