Biserica îngropată de la Istria - geniul unei generații

TIPĂREȘTE

În scopul de a încheia așa cum se cuvine vara românească 2017, am decis să petrecem primul sfârșit de săptămână din septembrie în „Cuibul de la mare”, la Corbu mai precis. Despre minunatele noastre gazde v-am povestit deja cu altă ocazie, despre plajele (încă virgine, greu de accesat) de la Corbu și de la Vadu n-are rost să mai dezbat însă, căci e plin site-ul de informații utile, n-am ce să aduc în plus. La întoarcere am hotărât să ne abatem pe la Cetatea Histria, pe care o mai vizitaserăm cândva, dar auziserăm că s-a „îmbogățit” de curând cu panouri explicative turistice (ceea ce s-a dovedit adevărat). Ne-am reînnoit deci cunoștințele de istorie la muzeu și prin cetate, pe urmă am mâncat chestii pescărești la cherhanaua din apropiere, am savurat și-o cafea și... acasă!

Mă rog, cu o altă mică abatere... Numai o vorbă aruncată în vânt de către excepționala ghidă pe care am avut-o la turul peninsulei istorice a Constanței (vă povestii) - și a fost de ajuns să-mi aprindă interesul și să caut mai multe informații despre... singura biserică îngropată de pe teritoriul Dobrogei, cea din satul Istria. Cum Istria se află la doar câțiva kilometri de cetatea omonimă, era păcat să nu ne abatem și să nu vedem cu ochii noștri!...

Satul este străbătut de DJ226 și pe la mijlocul lui există indicator turistic către biserică, așa că n-a fost greo s-o găsim. Am parcat pe stradă, în imediata ei apropiere, la umbra unor copaci, într-o liniște aproape mormântală. Fiind duminică după-amiază și soarele încă viguros, satul părea de-a dreptul pustiu. Un puști de vreo 10 ani, în trecere pe bicicleta sa, ne-a văzut însă îndreptându-ne șovăitori către clopotnița pictată de la intrarea în incinta complexului și ne-a întrebat: „Vreți să vizitați biserica?” „Da, am vrea!” „Stați, că aduc eu pe cineva imediat!” Și a și dat pedale!

Dincolo de gardul scund, de piatră văruită în alb, biserica strălucea, imaculată la rându-i, în razele soarelui de vară. Ne-am apropiat de micul turn-clopotniță și am dat să pătrundem dincolo de poarta metalică deschisă în lături, binecuvântați de imaginile Apostolilor Petru și Pavel, străjuind intrarea de-o parte și de alta. Nu înainte de a citi pisania de deasupra; da, precum bănuiam, clopotnița este de dată mult mai recentă decât biserica: zidită în 2004, pictată 7 ani mai târziu.

Curtea este parțial pietruită, în rest acoperită cu iarbă și copaci. Imediat în dreapta intrării se află un mic cimitir, cruci de piatră de diferite dimensiuni, toate în memoria eroilor satului căzuți în cel de-al doilea război mondial.

Ne-am apropiat de biserică, ne intriga forma sa nefirească, parcă totuși găseam oarece asemănări cu vechile biserici din Arbanasi... Fațada albă are formă dreptunghiulară, cu 5 arcade în partea de jos, prin cea din mijloc se pătrunde în pridvor. Deasupra, într-o mică ocniță, icoana pictată a Sf. Nicolae și pisania bisericii (în limba slavonă, aveam să aflu). Două ferestre mici de-o parte și de alta și un acoperiș cu cornișă vălurită.

Abia am avut vreme să dăm ocol bisericii, că puștiul nostru s-a și întors, însoțit de o mamaie numai suflet. Ne-am cerut scuze că am deranjat-o, ea a zis că-i bucuroasă de oaspeți, că-i mândră că are ce să ne arate. Coborând vreo 3 trepte, am pătruns împreună în micul pridvor acoperit, apoi bunica ne-a descuiat ușa bisericii și ne-a poftit înăuntru: „Uitați-vă cât vreți!”

Am fost surprinși să mai coborâm câteva trepte; aha, de-aia îi zice „biserica îngropată”! Știam oarece despre acest subiect din Bulgaria, nu era chiar o noutate pentru noi; voi detalia în curând. Înăuntru am găsit, desigur, răcoare și un plăcut semiîntuneric. Am găsit și un interior modest ca spațiu și ca decor, dar cu o puternică semnificație istorică. Am găsit și acel ceva... blândețea și puritatea unui loc prin care simt că se perindă zilnic însuși Dumnezeu... Nu știu cum să vă explic, poate că înțelegeți totuși despre ce vorbesc. Eu nu sunt mare bisericoasă, dar există locuri (și nu neapărat biserici) în care simt cu adevărat mâna Lui odihnindu-se ușor pe umărul meu... În bisericuța din Istria am simțit-o, vă jur!

Pardoseală de piatră, acoperită parțial de covoare simple, nimic sofisticat. Mobilier bisericesc puțin și modest, două candelabre aidoma. Un iconostas superb însă, din lemn de stejar sculptat și aurit pe alocuri - am aflat că e cel original, de acum mai bine de un secol jumate. Tavan acoperit cu lemn, de o formă ciudată, mai coborât în părți, arcuit în mijloc pe toată lungimea bisericii, de la intrare și până la altar. În loc de coloane, 6 trunchiuri zdravene de stejar, pe care se sprijină întregul edificiu.

”Vreți să vedeți și muzeul?” Chiar îl remarcaserăm mai devreme, o clădire micuță, la fel de albă, în spatele bisericii. Bunica și nepotul (nu știu dacă era nepotul său adevărat, poate doar un puști curios din sat) ne-au însoțit într-acolo. Ușa muzeului s-a dovedit un pic cam îndărătnică la început, pe urmă însă a cedat sub degetele magice ale lui Tati.

Casa ce adăpostește muzeul pare să aibă structura unei vechi case țărănești dobrogene: o cameră mică la intrare (antreul), câte una mai mare de-o parte și de alta. Majoritatea artefactelor sunt expuse în încăperea din dreapta, câteva chiar în antreu; cred că cea din stânga avea rol administrativ, nu mai știu exact. Am admirat cărți bisericești vechi, icoane în diferite stadii de conservare, fragmente de pietre tombale frumos decorate, un crucifix din sec. 19 și alte obiecte de același gen. Și aici am stat cât am vrut noi și am avut voie să fotografiem.

Am întrebat cât ne costă vizita la sfârșit, dar nu ni s-a cerut nimic. Am scăpat câțiva bănuți bunicii, dar și puștiului care se repezise s-o cheme pentru noi. Însă cel mai mult s-a bucurat gazda noastră că i-am cumpărat o monografie a satului! „Mergeți sănătoși și să mai povestiți și la alții de noi!” Ceea ce - iaca! - fac!

Povestea locului Satul Istria a fost întemeiat pe la începutul sec. 19 de un turc bogat, pe nume Nasuf. Curând, aici s-au stabilit români, dar și 54 de familii de bulgari ortodocși, refugiați din Basarabia de Sud. Satului i s-a spus Caranasuf (Nasuf cel Negru, probabil după culoarea pielii întemeietorului său). Pe la 1850, creștinii au început să depună hrisoave la stăpânirea turcească de la Babadag, în scopul obținerii aprobării pentru ridicarea unei biserici creștine. Într-un târziu, turcii s-au învoit, dar în condițiile lor: să nu arate ca o biserică (de aceea niciodată n-a fost pictată, înafara micii icoane a Sf. Nicolae din ocniță și a catapetesmei), să nu aibă turlă și nici clopot, să nu fie mai înaltă decât cea mai apropiată geamie.

Bulgarii erau familiari, se pare, cu asemenea cerințe și știau cum să le respecte, dar în același timp să ridice mândră biserică ortodoxă, după vrerea lor: au construit bună parte din ea în pământ (90 cm se pare), după modelul bisericilor de la sud de Dunăre. Lucrările au început în 1857 și s-au terminat 3 ani mai târziu. Desigur că sătenii știau despre vestigiile vechii cetăți (care au fost descoperite oficial de Vasile Pârvan abia în 1914!) și au cărat de acolo cu căruțele toate cele de trebuință; astfel, se poate spune că biserica e construită cu piatră antică din Cetatea Histria. Mai mult decât atât, cei 6 stâlpi de stejar dinăuntru se sprijină pe foste capiteluri de piatră, fixate în pavimentul edificiului! Și - un lucru cu adevărat nemaiauzit și surprinzător - în pereții bisericii au fost înglobate 53 de amfore găsite intacte în cala unei epave grecești eșuate în apropierea portului cetății! În acest fel inedit a fost rezolvată problema sonorizării (care în mod obișnuit e asigurată de turlă). Spuneți voi dacă strămoșii noștri nu erau adevărate genii inginerești!

Biserica are formă de cruce, iar despre arhitectura ei specialiștii spun că ar fi un mix de orientală și bizantină. A fost sfințită în anul terminării sale, 1860 și închinată „Sfintei Treimi” și „Sf. Mare Ierarh Nicolae”. În ultimii ani, în urma eforturilor preotului ce slujește în această biserică, Nicolae Herța, a fost inclusă pe lista monumentelor istorice a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, la clasa A. În prezent, aici se desfășoară ample lucrări de reabilitare.

Sper că la rându-mi v-am făcut suficient de curioși cât să vă doriți să vizitați această bijuterie arhitectonică, această frumoasă relicvă istorică! Poate - asemeni nouă - în drumul vostru către sau dinspre litoral să vă abateți un pic prin vechiul Caranasuf, sau poate chiar să vă rupeți jumătate de zi pentru a merge la cetate și la bisericuță...

Epilog Dobrogea... Am spus mereu că Dobrogea are o magie anume, greu de definit în cuvinte. Nu știu de unde vine; de la relieful său selenar, în fond un fund de mare vechi de milioane de ani?; de la atâtea miraculoase și felurite ape care-i „spală” rochia prăfuită?; de la amestecul unic de nații ce-au fost obișnuite să conviețuiască împreună de secole, așa că au deja înscrisă în ADN gena toleranței?; de la miile de straturi suprapuse de istorie?!... Probabil că din toate aceste motive și din multe altele... Dobrogea e un tărâm al contrastelor - un litoral suprapopulat în miez de vară, dar și zone aproape virgine, greu accesibile, de care nici turiștii cei mai experimentați n-au auzit... Iubesc acest tărâm cu toată ființa mea, îl străbat cât de des pot, am multe lucruri care mă așteaptă să le descopăr în Dobrogea mea.

Dobrogea mea? Sunt născută în Muntenia, iar de ani buni valurile vieții m-au aruncat în sudul Moldovei. Tatăl meu avea un nume cu rezonanțe sud-basarabene însă... Pe când eram mică, bunica obișnuia să asculte la radio muzică populară. Era o emisiune care difuza calupuri de mai multe piese din diverse zone ale țării. Când venea rândul Dobrogei, invariabil îmi dădeau lacrimile! Era atâta pasiune tristă în ritmul acela de geampara! Ascult și azi cu aceeași emoție melodiile acelea cu influențe turcești, aromânești, bulgărești, grecești... Pe una dintre ele o s-o propun ca fond sonor și vă rog s-o ascultăm împreună, cu gândul la „mările interioare ale Dobrogei”!

---

VIZUALIZĂRI: 3690 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI