Peregrin prin Dobrogea – Valea Bictir și 'Pereții calcaroși de la Petroșani'

TIPĂREȘTE

Procopsit brusc cu un capital de timp aterizat în brațele mele datorită faptului că muzeul din Adamclisi era închis pentru renovare și datorită faptului că soția mea – speriată de vederea unui șarpe în cetatea romană din aceeași localitate, făcuse stânga împrejur cu tot cu copii, am început să “învârt Internetul” pentru a căuta o soluție de “consumare a capitalului”.

Excursia noastră prin Dobrogea fusese partajată pe etape cât se poate de elastice, astfel că în minte avem planuri B și chiar C, în funcție de nevoi. Buba mare a “planurilor” de rezervă era însă lipsa de documentare serioasă în ceea ce privește obiectivele pe care le implicau acestea, lucru care în ziua respectivă s-a dovedit până la urmă a fi nu foarte fericit.

Mulțumită accesului la Internet (apropo, la Adamclisi pe platou semnalul RDS e supermeseriaș, mai bun ca de exemplu acum – în plin centru al Iașului...) am reușit să mai proptesc un pic documentarea despre un obiectiv pe care mi-l doream în principiu să-l văd, fără ca aceasta să fie însă o opțiune fermă.

Zis și făcut, am pus cap-compasul așadar spre “Pereții calcaroși de la Petroșani”, convins că timpul ne va ajunge să “tragem un ochi” spre chestiile importante ale unei rezervații naturale dobrogene, care aparent - în urma unei informări rapide, nu se anunța totuși chiar extraordinar de interesantă... (o voi funcționari care nu vă faceți treaba de a promova cum trebuie frumusețile turistice și care habar nu aveți ce aveți în grijă!!!...)

Puțină teorie de la Dr. Google: monument al naturii și rezervație floristică în același timp, arealul este reprezentat de o serie de pereți verticali constituiți din calcare fosilifere și conglomerate, în care se găsesc amoniți, bivalve (scoici), echinide și gasteropode (melci). Plante rare xerofile (care trăiesc în medii lipsite de umiditate) și calcifile (trăitoare pe terenuri clacaroase) se găsesc adăpostite de acești pereți tăiați de apa care a creat un relief inedit și spectaculos (chestia cu plantele nu m-a interesat – din lipsă de timp, la momentul respectiv).

Zona se află pe valea Fântâna Mare la sud-est de satul Petroșani din Comuna Deleni, Județul Constanța – pe versantul drept al văii, oarecum la mijlocul unei linii imaginare trasate de la Deleni (DN3) la Independența (aflată la nord-vest de Negru-Vodă cam pe la ora 10,30). Accesul se poate face așadar dinspre nord de pe DN3, pe la Deleni, dar se poate face (mai complicat) și dinspre sud, pe la Independența.

Zis și făcut, am ajuns la Deleni (situat la aproximativ 5 km este de Adamclisi) și de aici am luat-o spre sud.

• Prima remarcă este că la bifurcația spre Petroșani nu există indicator, astfel că trebuie oprit și întrebat.

• A doua remarcă este că drumul – asfaltat de altfel până la Petroșani (dar nu extraordinar) este lung cât o zi de post, cu curbe și adâncituri, de la un moment dat te întrebi dacă mai ajungi undeva. Până la Petroșani locurile sunt pustii și chestia asta îți crează un sentiment oarecare de insecuritate, astfel că poate nu e bine să mergi de unul singur și nici pe înserat. Cu toate acestea, drumul își are frumusețea lui…. Mă rog, într-un final prelungit ajungi în satul Petroșani, care e un sat sărăcuț, pierdut în Dobrogea de sud.

• Dacă mai e și prea cald, sunt slabe speranțe să găsești pe cineva pe care să-l întrebi pentru a-ți răspunde coerent, astfel că documentarea prealabilă este de bază. Cum la mine documentarea era subțirică binișor, am bifat primul pas cu stângul - necalculând etapa corect din punct de vedere temporal, al doilea pas tot cu stângul - din moment ce am consumat un timp considerabil cu învârtitul, iar pasul de la final, idem – dat fiind că nimeni din zonă nu prea înțelegea ce caut eu de fapt.

• De la Petroșani spre Independența drumul devine până în satul Fântâna Mare de pământ, ținând – în principiu, axul văii principale. Atenție, cam la 1 km și un sfert de la ieșirea din Petroșani spre sud se frânge spre dreapta în unghi cam la 100 de grade, din el desprinzându-se spre înainte un drum de pământ secundar, de calitate slabă, care duce pe valea unui afluent al Fântânei Mari numit Bictir. Pe această vale – cu aspect de canara se află alți pereți la fel de interesanți, la care se ajunge cam la 600 m de la bifurcație luând-o înapoi, după ce drumul trece peste un pod, pe dreapta văii Bictir (adică pe stînga sensului de mers, venind de la Petroșani).

Mă rog, în concluzie am ajuns în zona pereților calcaroși de la Petroșani, pentru a constata că pe partea respectivă a văii Fântâna Mare, sătenii – ca un făcut, dăduseră foc la niște lungi șiruri de resturi, iar fumul se împrăștiase ca efect al vântului, generos de tot pe toată valea spre dreapta acesteia (adică pe stânga sensului de mers) taman în zonele unde noi am fi vrut să ajungem. Timpul se scurgea, așa că am zis că poate fumul se va împrăștia în timp, astfel încât să putem vedea la întoarcere ce era de văzut. Ca atare, am mers înainte spre Fântâna Mare și Independența pentru a o lua pe valea Bictir, unde se află un fel de canara.

Am oprit la prima trecere a drumului peste firul apei, am luat-o înapoi spre stânga și am ajuns la baza pereților. Aici visele ne-au fost răsplătite, intrând într-o peșteră cu dezvoltare de aproximativ 20 de m intens folosită pentru adăpostirea oilor (ceva cam în genul Peșterii Sf. Andrei, dar și cu culoarea reală – de această dată, locală). Băiatul meu – care dorește să se facă geolog, a intrat pe pilot automat, pescuind “la minut” fosile diverse, iar unul dintre ceilalți 2 puradeii a început să se cațere în stânga și în dreapta. Stresat de datoria de a priveghea mezina familiei de frica târâtoarelor și câutând să-l opresc pe viitorul geolog să intre prea mult în diverse hrube, crăpături, găuri, etc… (aflate bineînțeles în direcție total opusă celei în care o luase mezina), am lăsat naibii aparatul de fotografiat, răsuflând oarecum ușurat la ideea că soarele se apropia cu destul de multă repeziciune de asfințit.

Victorios am clamat plin de speranță că trebuie să ne grăbim să ne întoarcem, pornind însă să-l caut apoi cu oarecare îngrijorare pe “ăl mare”, a cărui voce era greu de determinat dacă vine din fundul pământului de la antipozi sau nu. Una peste alta i-am luat pe amândoi de o aripă (fata mijlocie rămăsese să-și păzească mama, care după faza cu șarpele de la Adamclisi a zis că în ziua respectivă nu mai suie nici picată cu lumânarea, pe stânci), regretând teribil că nu mai am timp (ceea ce era real).

Nu de alta, dar zona era extraordinar de interesantă, iar priveliștea, superbă. Într-un final am reușit să-mi aduc copii mai mult târâș la baza pantei, pentru a asista la o nouă ședință de geologie și paleontologie, precum și la una lungă de ciorovăieli, referitoare la mormanul de pietroaie cărate de sus. Acesta pentru a putea intra în mașină, trebuia obligatoriu să fie redus la un minim rezonabil. Mă rog, mai cu ciocanul de geolog, mai cu diverse dispozitive cărate după noi, am reușit să separăm ce merită din grămadă, după care ne-am cărăbanit. Evident, la întoarcere fumul era și mai gros în zona rezervației, iar timpul ne presa rău, așa că am dat repede spre înainte.

A doua zi am început să ne ofticăm, odată ce documentarea – de această dată serios făcută (în timp ce ne aflam la Techirghiol), a dezvăluit așa cum trebuie frumusețile zonei.

• În satul Petroșani trecusem fără să avem habar pe lângă Casele de Piatră (Casa Mare și Casa Mică) – 2 interesante grote aflate în dreptul mijlocului satului cam la 600 m, pe partea stângă a văii.

• Rezervația propriuzisă era cu axul mult mai lung decât ne imaginasem noi , astfel că am fi putut să accesăm o parte a acesteia, aflată înafara zonei pusă “la afumat”.

• Dacă am fi mers ulterior înainte pe firul văii Fântâna Mare, am fi putu ajunge la Cheile de la Fântâna Mare, o altă serie de abrupturi săpate în calcar, aflate în zona localității Fântâna Mare.

Una peste alta mi-am propus să mă întorc, de această dată conștient de faptul că trebuie să-mi dedic 1 zi, explorărilor. Lipsa timpului în primul rând, documentarea insuficientă precum și abordarea eronată a problemei, m-au făcut să ratez o parte semnificativă a obiectivelor interesante din zonă. Cu toate acestea, ce am văzut mi-a stimulat cu prisosință apetitul de a reveni.

Recomand în concluzie zona cu căldură pentru cei interesați de aspecte mai exotice, pentru următoarele caracteristici:

• Peisaje ca în Palestina, unele chiar superbe (ce am văzut eu pe valea Bictir și – în foto făcute de alții în zonă)

• Fosile la tot pasul, realmente arealul e un muzeu în aer liber

• Peșteri și grote “nefățuite” pentru turiști: datorită folosirii actuale de către ciobani și de către turmele de animale pentru adăpost, cel puțin peștera aia cu aproximativ 20 de m dezvoltare de la începutul văii Bictir, avea un aspect antic și te teleporta cu 2.000 de ani în urmă la nașterea lui Iisus.

Precauții care trebuiesc luate:

• Timp suficient

• Documentare prealabilă făcută cum trebuie, fiindcă sunt slabe speranțe ca să o poți face în zonă

• Nu se merge de unul singur (sunt zone uneori cam pustii)

• Pantaloni lungi, încălțăminte aderentă și – dacă chiar vrei să bați pereții la metru, jambiere (pentru a te feri de șerpi)

• Apă (nu aș garanta pentru sursele locale)

• Nu e semnal de mobil începând din Petroșani

E bine de știut că în Fântâna Mare sunt mulți musulmani.

La final, un link pentru documentare suplimentară, unde găsiți și hărți.

P.S.E posibil ca problema la săteni să fie și faptul că ei cunosc probabil zona după denumirile turcești originale. Tu dacă vii și-i întrebi de echivalentele românești, ei s-ar putea să se uite la tine ca vițelul la poartă nouă. Retrospectiv, mi-am dat seama că întrebările mele au fost absolut idioate, atât timp cât eu am întrebat de exemplu: "- Știți cumva unde se află Pereții de calcar de la Petroșani ? ...."

P.P.S. Cea mai tare fază a fost când am fost oprit de o patrulă a Poliției de Frontieră pe la Șipotele, sat din apropiere în care am nimerit din eroare luând-o prea devreme la dreapta de pe DN3. După ce i-am întrebat pe agenți dacă știu cumva "- Unde se află Pereții de calcar de la Petroșani ?", aceștia au început să se învârtă încurcați pe loc și s-au scos până la urmă spunând că ei nu sunt din zonă și că chiar dacă dacă se învârt de ceva vreme pe acolo, nu au auzit de așa ceva. Nici nu m-au mai legitimat...

P.P.P. Cu toate acestea drumul spre Șipotele a meritat și mi-am scos din plin pârleala, fiindcă peisajul de la un punct încolo este fantastic. După ce mergi pe platou o porțiune, te afunzi brusc într-o vale adâncă de forma unei doline gigantice, de parcă ai ateriza cu avionul.

---

VIZUALIZĂRI: 2602 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI