Locuri mai puțin cunoscute în Dobrogea

TIPĂREȘTE

În această zi a Dobrogii noastre se cade să pomenim cu toată evlavia numele lui Mihail Cogâlniceanu, apărătorul călduros al Dobrogii și al lui Ion Brătianu, făuritorul României neatârnate în 1877, alăturea de marele rege Carol I. Când principele Carol a fost rugat în 1866 să primească tronul României, cineva 1-a sfătuit să refuze o asemenea sarcină, fiindcă „țara aceea nu are nici un viitor”. Atunci principele a pus degetul pe hartă și a urmat cursul Dunării până la Mare; apoi ar fi zis: „O țară care are un asemenea fluviu ce leagă, centrul Europei cu lumea de răsărit peste Mare, e plină de viitor economic”. Și a primit să ne fie Domn. Două gânduri mari l-a stăpânit dela începutul domniei lui: Neatârnarea țării de Turci și întinderea hotarului îndreptățit până în pragul Mării. Și înțeleptul rege le-a cucerit. (Albina, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1928)

E un titlu relativ, cred că multe persoane au vizitat diverse obiective din Dobrogea; totuși despre această regiune se scrie mai puțin, exceptând litoralul și Delta Dunării. Cu ceva ani în urmă, după ce am petrecut câteva zile pe litoralul românesc, am luat decizia de a ne întoarce la București pe alt drum decât cel clasic, cel puțin porțiunea până la Cernavodă. Bineînțeles că am experimentat de câteva ori și varianta cu bacul pe la Călărași și apoi pe la câteva obiective fantastice (Mănăstirea Dervent, Mănăstirea Peștera Sf. Andrei, Adamclisi – monumentul și orașul antic, Murfaltlar, Basarabi – ce păcat că peșterile din masivul de cretă nu se pot vizita).

Am plecat din Constanța în prima parte a dimineții, urmând șoseaua spre Mihail Kogălniceanu și Târgușor. Nu mai știu exact toate reperele de pe drum, cert este că există indicatoare, plasate mai cu seamă în ultimii ani când au fost finalizate mai multe proiecte Regio având ca temă turismul în Dobrogea. Mă informasem puțin pe Internet cu privire la obiective și mă bazam pe un Atlas rutier, neavând atunci un gps.

Deși pare și este aridă Dobrogea este, de asemenea, un tărâm miraculos, cu peisaje neașteptate și încântătoare, cu forme de relief carstice numeroase, păstrătoare a primelor urme ale creștinismului la români, înzestrată cu o mulțime de cetăți antice, populată de un amalgam de etnii și gazdă a unicei delte din Europa.

Prima oprire am efectuat-o la Mănăstirea „Sf. Ioan Casian”, situată în apropierea văii râului Casimcea. Deși drumul până la lăcașul de cult, cocoțat pe o înălțime, era drum neasfaltat, ne-am încumetat să străbatem câmpurile de cereale treierate pe acea șosea pietruită. Doar dâra de praf lăsată în urmă de autoturism tulbura liniștea acelor întinderi. Ajunși în poarta mănăstirii am mai găsit câteva mașini; ne întâmpină câteva clădiri înșirate în linie dreaptă, din piatră. Prima este o bisericuță mică, ceva gen basilică; combinația culorii pietrei cu acoperișul roșu dă un aspect plăcut întregii așezări mănăstirești; era sâmbătă, în interior se desfășura slujba – am rămas 20 minute până la sfârșit. Ca întotdeauna, după terminarea slujbei bisericești am fost poftiți la masă, fără putință de a refuza. În spatele clădirilor era pregătită o masă lungă de lemn, învelită într-o față de masă albă. Totul era cumva „magic”; mâncarea de post a fost foarte gustoasă, mai ales ciorba de cartofi. Am stat chiar lângă starețul mănăstirii cu care am schimbat câteva cuvinte; ne-a îndemnat să mergem la Peșteră, despre care eu nu știam în acel moment.

Mănăstirea „Sf. Ioan Casian” a fost fondată în anul 2001, biserica centrală fiind în construcție la momentul vizitei noastre – la nivel de fundație/temelie. Clădirile anexe, bucătăria și sala de mese, pangarul mănăstirii și mica bisericuță formau nucleul mănăstirii; starețul vedea în viitor un mare complex religios ce ar cuprinde un muzeu și o bibliotecă; observ în fotografii mai recente că întregul ansamblu a început să prindă contur.

După masa binevenită am urmat direcția arătată de stareț – „Spre Peșteră”. Un peisaj deluros, stânci de diferite forme și dimensiuni, vegetație pitică de stepă ne însoțesc pe drumul spre locul unde a trăit Sfântul Ioan Casian. Român, născut în anul 360 în Sciția, Sfântul Casian Românul a trăit și predicat în Egipt, Constantinopol, Roma. Privim cu uimire masivul stâncos ce stă atârnat deasupra râului Casimcea; în zare câmpuri nesfârșite de cereale. Coborâm pe o cărare destul de îngustă și străjuită de o vegetație bogată; treptele întărite cu scânduri și pline de pietre face coborârea/ascensiunea un pic mai dificilă – un fel de penitență către „casa unui sfânt”. Pe o mică platformă, la poalele unor stânci imense se află o scară metalică: este accesul către Peștera Sf. Ioan Casian. Aici apare o mica problemă: în funcție de constituția fizică și starea sufletească a fiecărei persoane în parte (teamă de înălțime, de exemplu) urmează și decizia de a urca ori ba pe acea scară. Un mic intrând în stâncă, un fel de balcon, se află imediat după ce escaladezi scara; se urcă puțin și acolo se deschide încăperea mare, puțin amenajată (masă, crucifix, icoane). În stânga și dreapta încăperii se deschid culoare întunecoase; în stânga parcă se poate înainta o mică distanță pe niște trepte, dar trebuie o sursă de lumină. Ceva lilieci își au culcușul în galerii. Mă gândesc cum urcau pustnicii de atunci în acest loc, dar și la priveliștea și liniștea de care aveau parte. La coborârea din peșteră am înaintat câțiva metri pe o cărărușă: privit de acolo o stâncă are chip uman – un fel de Sfinx.

Urmează un drum relativ scurt cu mașina și ajungem în Cheile Dobrogei, monument geologic protejat. Sincer să fiu nu mă așteptam să găsesc asemenea peisaje în Dobrogea, nimic nu prevestea apariția acestor forme geologice. La un moment dat șoseaua, destul de meandrată, se strecoară printre pereți de piatră, de fapt un fel de bolovani de stâncă rotunjiți de vreme. Sunt rămășițele de calcar a unor recifuri de corali din fosta Mare Thetis; dacă căutăm cu atenție pe stânci e posibil să găsim fosile conservate. Există suficient loc pentru a opri autoturismul pe marginea șoselei și a petrece câteva zeci de minute călcând pe pietre ce rezistă acolo de milioane de ani. Pe văi săpate în pereții calcaroși se poate urca sus pe stânci, înălțimea nu e mare. O vegetație pitică, arbuști și plante diverse, s-au prins pe toate peticele de pământ disponibile. În zonă există și câteva peșteri unde arheologii au descoperit urme ale omului primitiv.

De aici, urmând șosele și drumuri, după cum arăta atlasul rutier, ne-am îndreptat către malul Dunării, spre Cernavodă. Ultimul obiectiv ce l-am vizat în această deviere a fost Cetatea Capidava. Fortificație de origine geto-dacă, apoi castru roman pe linia de apărare a Dunării, și în final cetate bizantină, Capidava încă mai are multe de oferit arheologilor ce fac săpături aici. O parte a cetății a fost înghițită de apele Dunării, cealaltă parte a fost reconstruită parțial. Când am ajuns încă erau în desfășurare săpături arheologice în câteva puncte. Nu există un traseu de vizitare și nici panouri explicative; de fapt exista un panou cu textul: „Obiectiv arheologic în lucru. Accesul vizitatorilor strict interzis”. Cu toate aceste ne-am plimbat 20 de minute printre zidurile străvechi, am privit la cioburile de ceramică descoperite de cercetători, am admirat masivele turnuri rotunde de colț. Poate într-un viitor nu foarte îndepărtat autoritățile vor reuși să amenajeze și acest obiectiv istoric pentru o vizită instructivă și relaxantă.

Din nou în autoturism către Cernavodă... Privim de la înălțimea șoselei satele situate pe malul Dunării; peisajele sunt încântătoare. Această variantă de a ajunge la autostradă în punctul Cernavodă s-a dovedit câștigătoare pentru noi. Am reușit în jumătate de zi să vedem câteva obiective importante ale Dobrogei fără a ocoli sute de kilometri. Atât această variantă, cât și cea prin Adamclisi și Ion Corvin constituie alternative viabile și importante turistic pentru călătorul spre/dinspre Litoral.

---

VIZUALIZĂRI: 1722 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI