Incursiuni dobrogene

TIPĂREȘTE

O plimbare pe pământuri dobrogene te scoate întotdeauna din „cotidian” , te impresionează prin multitudinea de peisaje, te copleșește prin istoria prezentă în multe părți ale acestui teritoriu situat între Mare și Dunăre.

... pământul Dobrogei nu are asemănare în pământul țării noastre. Nu veți simți nicăieri, ca aice acea legănare în liniștea blândă, domolirea sufletească, adormirea a tot ce e aspru, ca pe vârfurile oricărui dâmb dobrogean, urcat ușor, ca într-o plimbare lesnicioasă. Iată de ce pământul Dobrogei ar putea servi drept școală a turismului, drept pridvor în templul Naturii, pe cât de întremătoare pentru trup și suflet, pe atât de nebăgată în seamă la noi. Sunt cuvintele marelui profesor Ion Simionescu scrise în articolul Dobrogea: frumuseți naturale, în volumul „Dobrogea românească” (1938)

Am vizitat multe locuri din Dobrogea, unele le-am revăzut după ani de zile (poate puțin sau mai mult transformate), altele mi-au rămas de vizitat atunci când le va veni timpul. În această primăvară cu vreme oarecum capricioasă am ajuns din nou în Dobrogea pentru două zile; dacă în prima zi am abordat frumosul traseu Culmea Pricopanului din Munții Măcin (vezi impresii) în cea de-a doua zi am mers spre Enisala, Jurilovca și Năvodari.

Cetatea Enisala. Primul popas al zilei a fost la cetatea Enisala, fortificația ce domină lacurile și așezările din jur. Ne aflam în timpul minivacanței de 1 Mai astfel că toate obiectivele erau asaltate de o mulțime de vizitatori... și de autoturisme. Pentru vizitarea cetății se achită 10 lei/adult, se urcă pe o scară metalică pe platoul unde a fost construită cetatea, se vizitează micul muzeu de lângă ziduri, apoi pe altă scară se pătrunde în interiorul fortificației. Un vânt sălbatic spulbera totul în cale, vizitatorii se protejau cum puteau de norii de praf dobrogean.

Am mai vizitat cetatea de vreo două ori, iar în 2019 am scris un articol pe AFA (vezi impresii). Nu s-a schimbat aproape nimic față de situația de acum 5 ani: cetatea se află în aceeași stare de conservare, muzeul e neschimbat, parcarea asfaltată neîncăpătoare în perioadele aglomerate (se parchează și pe câmpurile laterale), o toaletă suprasolicitată, se parcurge o distanță de circa 250 m pe jos până la chioșcul de bilete. Totuși parcă am observat câteva noutăți: o terasă sezonieră apărută în zona parcării (lângă chioșcul cu gustări/suc), o serie panouri informative noi lângă intrarea în cetate și un telescop îndreptat spre lacul Razim.

Rezervația de bujori Enisala. „Vânătoarea” de lanuri și câmpuri înflorite nu a ocolit în luna mai nici bujorul, Dobrogea fiind extrem de căutată în ultimii ani pentru fotografii artistice cu flori. Vis-a-vis de cetatea Enisala se află un șir de dealuri domoale împădurite pigmentate de poieni ce adăpostesc specii de flori rare. Acolo se află o arie naturală înțesată de bujori românești (Paeonia peregrina Mill. var.romanica) , plantă spontană protejată de lege. Din DJ 222 se desprinde un drum de pământ care duce la poalele pădurii, loc de unde începe o potecă ce urcă pe deal. Puzderie de autoturisme sunt parcate peste tot, unele chiar adânc în pădure... of, of.

Vom merge circa 100 m pe jos pe potecă după care începem să vedem pe ambele părți cum încep să apară pâlcuri de bujori sălbatici. Roșul aprins al florilor creează bucurie, oamenii veniți din urbanul sufocat de poluare bucurându-se ca niște copii, fotografiile digitale „curgeau” cu sutele. Ne-am plimbat vreo 30 de minute prin poienile cu bujori, am făcut fotografii florilor roșii am găsit și o specie de orhidee sălbatică, am urmărit traseul unui șarpe prin iarba înaltă, ne-am relaxat. Bineînțeles că numărul mare de vizitatori au și un impact negativ asupra mediului natural. Chiar dacă nu am văzut mai deloc deșeuri aruncate prin iarbă, totuși bujorii au de suferit de pe urma dorinței nestăvilite a oamenilor de a face sute de fotografii – pur și simplu multe plante sunt călcate în picioare.

Portul Jurilovca. Satul înființat de rușii lipoveni în primul sfert al anilor 1800 s-a dezvoltat pe fondul exploatării resursei piscicole existente în zonă, peștele proaspăt și sărat de la Jurilovca ajungând până la București. Cu zeci de ani în urmă portul din sat deservea atât cursele turistice către complexul de la Gura Portiței și Delta Dunării, cât și vechile bărci pescărești lipovenești. Puteți vedea câteva fotografii mai vechi cu portul în articolul ce l-am dedicat satului Jurilovca în 2018 (vezi impresii).

Am revenit acum pentru a vedea noul port turistic, construit cu fonduri europene de la zero și inaugurat în 2023. Am parcat autoturismul într-o parcare încăpătoare aflată lângă port (2 lei/ora; plată la automat sau aplicație) și am pornit la plimbare în zona de promenadă (prevăzută cu bănci și coșuri de gunoi). Am accesat noile pontoane cu o capacitate de 120 de locuri de acostare unde am admirat ambarcațiuni mai mici sau mai mari, mai noi sau mai vechi. S-a construit și un pod metalic către o mică insulă unde sunt alte locuri de acostare pentru vasele localnicilor sau turiștilor. De pe pod am admirat frumoasa clădire a Administrației Pescăriilor (ante 1916) și biserica de rit vechi „Acoperământul Maicii Domnului” (1838) .

În zona portului vechi, loc de unde se pleacă spre Gura Portiței, se află un restaurant cu specific pescăresc, dar și mai multe tonete/gherete unde găsiți preparate specifice (piroșca de exemplu) și universale, chiar și cafea la nisip. Întreaga zonă a portului a devenit foarte turistică fiind căutată de mulți vizitatori ce vin dinspre litoral.

Am încheiat plimbarea noastră dobrogeană cu un popas pe plaja Năvodari. Ne-am bucurat de aerul mării și sunetul valurilor, dar vântul puternic și rece nu ne-a lăsat să stăm foarte mult pe nisip.

Dobrogea, mereu frumoasă!

---

VIZUALIZĂRI: 123 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI