Barajul Zetea, Cascada Vărșag și Parcul de Animale Sălbatice (Izvoare)

TIPĂREȘTE

Unul din obiectivele pe care țineam musai să-l vedem era Parcul de Animale Sălbatice de la Izvoare/Ivó. Citisem pe undeva că trebuie să-ți anunți vizita înainte, așa că am căutat pe net un număr de telefon, la careTati a sunat chiar în dimineața cu pricina. A răspuns însuși ghidul și, după un schimb de replici, Tati mi-a comunicat mulțumit: „A zis că ne așteaptă oricând până în ora 16!”

Ne-am urcat în mașină și am urmat DN138 spre Gheorgheni, drum ce străbate o zonă colinară foarte frumoasă, cu sate cochete, cu numeroase porți secuiești, pe care le-am admirat din mers. Aveam harta în cap și ne-am făcut repejor un plan de bătaie: în zonă, la mică distanță, se află alte 2 obiective pe care le aveam pe listă, dar vom merge întâi la Parcul De Animale Sălbatice, că ne așteaptă omul ăla... Celelalte, Barajul Zetea și Cascada Vărșag, n-or pleca niciunde între timp ????...

După vreo 20-25 de minute, în localitatea Sub Cetate am virat dreapta și am continuat încă vreo 6-7 km pe un drum bine asfaltat, dar cam îngust, până am ajuns în Izvoare. Pentru iubitorii de echitație e bine să menționez că aici, în Izvoare (Ivó în maghiară) există un manej cu cai islandezi (o specie drăguță și docilă, ușor de călărit, după cum aveam să aflăm). Noi nu l-am vizitat (am văzut indicator la un moment dat în dreapta); am continuat încă puțin înainte, apoi am cotit-o stânga pe un drum neasfaltat, destul de rău, care urcă în curbe largi, inițial printre case și pensiuni, apoi prin pădure de brazi, până în dreptul intrării în parc.

Coborând din mașină, ne-a izbit aerul curat, mirosind a pământ și cetină, liniștea era cvasi-deplină... Am găsit poarta de sârmă încuiată, lacătul pus, pe ea un afiș (în română și maghiară) despre necesitatea anunțării prealabile a vizitei, alături de un număr de telefon (cel la care sunase Tati cu vreo oră și ceva în urmă) și o adresă de e-mail. Gardul (electrificat) se prelungea de-o parte și de alta, iar dincolo de el, chiar lângă intrare, se zărea o cabană simplă de lemn. Nici țipenie însă!... Am strigat, am încercat poarta – nimic. Tati a sunat din nou, de 2 sau 3 ori – nimic.

Tocmai când ne scărpinam în cap neștiind ce să facem în continuare, a trecut pe lângă noi o mașină, spre a vira pe urmă într-o incintă alăturată, pe care n-o observaserăm până atunci. Am fugărit-o puțin, când am prins-o l-am informat pe șofer ce căutăm, el ne-a lămurit însă că n-am nimerit bine, că acolo se află de fapt o făbricuță de făcut preparate din vânat, tot unde-am poposit prima dată e destinația corectă. Și ne-a sugerat să sunăm la numărul afișat. „Am sunat, dar nu răspunde...” S-a oferit să sune dumnealui, a purtat o scurtă conversație în limba maghiară, apoi ne-a anunțat: „La ora 16 vă așteaptă domnul, până atunci are alt serviciu!” Aha!... Deci nu până în ora 16, ci la 16! (Din fericire, aceasta avea să se dovedească singura neînțelegere pricinuită de bariera lingvistică, din toată vacanța noastră secuiască!)

Ce era să facem?! Ne-am întors... Tranca-tranca printre gropi și bolovani, cu grijă să nu dăuneze pe la dedesubturile delicate ale mașinuței noastre... În Sub Cetate, am virat dreapta, încadrându-ne din nou pe DN 138, în direcția Gheorgheni, dar n-am mai mers decât vreo câțiva km, că ne-a și ieșit în cale uriașa cocoașă de beton a barajului Zetea. Șoseaua urmărește ambele țărmuri ale lacului, noi am urmat bifurcația din dreapta; la capătul barajului se află o mică parcare, unde am poposit, alături de alte 3-4 autoturisme (am zărit și un chioșc, probabil cândva aici se videa una-alta, acum părea în hibernare).

Am coborât și am admirat îndelung întinderea azurie încadrată de versanții împăduriți. Într-un loc se face un rând de trepte ce coboară până la luciul apei, jos se zărea o barcă; nu le-am urmat, doar le-am pozat de sus. Am mers un pic pe marginea șoselei, pe culmea barajului, pentru a avea un pic altă perspectivă, ocazie cu care am constatat că nici priveliștea de pe partea opusă lacului nu-i deloc de lepădat!...

Cam asta e toată treaba cu lacul Zetea, nu-s prea multe de făcut pe aici, cel puțin în ceea ce ne privește. De fapt, ar mai fi câte ceva: o pensiune, un camping și un centru de închiriat barcuțe cu care să te plimbi pe lac (pe partea dinspre cascada Vărșag), precum și posibilitatea de a pescui (pentru detalii, intrați pe vizpart.ro/apele/barajul-zetea).

Stăteam bine cu timpul, așa că Tati a propus să ocolim lacul prin dreapta, doar așa, din curiozitate. De fapt, găsise el pe hartă un loc drăguț numit Vidra Park, la intrarea în Șicasău și voia să se convingă cu ochii proprii. Eu speram să mă delectez cu priveliști idilice cu lacul-codrilor-albastru... Șoseaua e bună în continuare, dar din lac nu se vede mare lucru, fiind ascuns de pădurea de brazi. Iar locșorul lui Tati s-a dovedit a fi o superbă proprietate cu câteva bungalouri dispuse în jurul unui iaz, însă din păcate părea închisă și ea... Of, mama ei de pandemie!...

Așa că ne-am întors, să bifăm următorul obiectiv de pe listă: cascada Vărșag (Csurgókő Vízesés o veți găsi pe indicatoarele din zonă). Dincolo de baraj, am cotit-o pe partea cealaltă a lacului, pe DN 138B. Asfaltul s-a dovedit ok și pe aici, drumul este destul de îngust, în vreo 2 rânduri câte un camion venind din sens opus ne-a cam „împins” în „arătură” ... Peisajele însă – de vis! La capătul lacului, șoseaua face o curbă spre stânga, asfaltul continuă încă vreo câțiva km, până dincolo de frumoasa poartă secuiască ce anunță intrarea în localitatea Vărșag.

Ultimii 4-5 km i-am parcurs pe un drum de pământ, totuși ceva mai lat și mai bun decât cel de la Izvoare. Un indicator ne-a anunțat curând că am ajuns, de fapt că am mai avea de parcurs doar 50 m, prin pădure. Am lăsat mașina în parcarea amenajată și ne-am îndreptat într-acolo. Nu-i nicio filozofie să accesezi cascada, trebuie doar să urmezi zgomotul de apă curgătoare, urcând cele câteva „scări” naturale, formate din rădăcini de copaci și lespezi de piatră. Foarte curând am și văzut-o – o cădere de apă în 2 trepte, nu foarte înaltă (vreo 7-8 metri), dar destul de spectaculoasă.

Pârâul se numește Fântâna Mare, este afluent al Târnavei Mari și am citit că s-ar forma un pic mai sus de cascadă prin contopirea a 7 izvoare. Am citit și că se poate urca la locul cu pricina, dar eu n-am identificat pe unde, mi s-a părut destul de periculos, versantul fiind destul de abrupt. A urcat doar Tati, care mi-a povestit și mie: „Ei, o mlaștină, doar atât!” ... (Cred și acum că a eludat problema, ca să nu mă oftice prea tare ????).

Cât l-am așteptat, stând eu așa, cumințică, pe una din băncile de lemn din parcare, ce-mi văzură ochii?! Un indicator, în direcția drumului care continua, pe care era scris „Kilátó” . Să trăiască Google Translate și rețeaua de telefonie la care am abonament și care a acoperit zona cu date mobile, că m-am luminat și de data asta! Turn, asta înseamnă kilátó. Un turn?! Unde, unde?! A venit rândul lui Google Maps să-și facă treaba: n-am fi avut de mers decât alți 2 km. Probabil, pe un drum la fel de prost; dar ce-s 2 km?!

Când a venit Tati, m-am milogit de el: „Te rog, te rog, hai, hai!...” A admis și el că 2 km nu-s mai lungi de 2 km și a fost de acord. Drumul urcă ușor următoarele câteva sute de metri până la o răspântie (unde se află un izvor captat, pe care l-am găsit pe hartă sub numele de Fântâna lui Isus); aici trebuie virat stânga și – n-o să credeți – după încă puțin veți ajunge... în civilizație! Ei bine, nu chiar, doar câteva case de oameni de-o parte și de alta a drumului, un magazinaș, o pensiune chiar... O fâneață plină-ochi de brândușe de toamnă și – iată-l, pe un tăpșan descoperit, pe culmea dealului, el, Turnul!

Kilátó Székelzvarság, pe numele lui complet, este un turn de belvedere, construit integral din lemn. Aș zice că astfel de edificii sunt specifice zonei, dacă mă gândesc la cel din Sovata sau la Inima lui Iisus... Pe ultimul îl accesaserăm chiar în ziua precedentă, dar am renunțat să ne cocoțăm în el, din motiv de aglomerație. Aici însă nu era nimeni, doar noi doi, așa că eram liberi să urcăm în ce ritm am fi vrut și să stăm cât vrem. Se vede treaba însă că au mai ajuns și alții pe aici, nu demult, căci la baza turnului, în iarbă, am găsit o sumedenie de înscrisuri formate din pietricele, nume de fete și băieți...

Evident, am urcat, am pozat în toate direcțiile și de la toate nivelurile (5 în total), să ne scatem pârleala, cum ar veni! :) Priveliștile sunt absolut minunate!... Ați înțeles ideea: dacă tot ați bătut drumul până la cascadă, mai răbdați 2 km și mergeți și la kilátó, mai ales dacă nimeriți o vreme grozavă, așa, ca noi!

Ne-am întors pe unde am venit, fără să ne grăbim, că tot mai aveam timp destul. Deși mâncaserăm destul de bine dimineață, parcă-parcă ar mai fi mers o gustărică; mi-am amintit că la venire înregistrasem vizual o mâncătorie pe marginea șoselei și am căutat-o rapid pe hartă. Da, nici nu era necesar să ne abatem, se afla chiar în drumul nostru! Ups; dar despre asta în alt episod...

Am urmat apoi traseul bine-cunoscut, Sub Cetate – Izvoare – drumul cel nașpa, bolovănos și plin de gropi (parcă mai ușor de suportat a doua oară; și, culmea, am identificat niște pensiuni foarte, foarte faine prin zonă!). Când aproape să ajungem, ne-am intersectat cu o mașină de teren, chiar a trebuit să așteptăm un pic să se tragă mai hacana, să putem trece de ea. Ne-am trezit interpelați de șofer; pasă-mi-te, era chiar ghidul nostru, ne-a rugat să-l așteptăm în fața intrării în parc, că se duce să mai aducă pe cineva.

Într-adevăr, la ora 16 fără un minut vehiculul de teren a parcat în vecinătatea porții de sârmă a Parcului de Animale Sălbatice, din el coborând omul nostru plus 2 doamne, mamă și fiică. Ăștia eram toți. Am mai stat încă 5 minute, cât ghidul a hăpăit un sendviș și a băut apă dintr-un pet, explicându-ne că asta e pauza lui de masă, că de fapt este angajat să aibă grijă de parc zilnic de la 8 la 16, iar apoi să însoțească turiștii în aceste plimbări. „Doar dumneavoastră faceți asta?” „Ei, nu, suntem mai mulți care îngrijim de parc. Dar cu turiștii... doar eu vorbesc româna...” În zilele „bune” , are și câte 3 tururi pe zi, toate după ora 16. Fiecare a câte 2 ore. A, am uitat să vă spun că prețul este de 20 lei/persoană, se plătesc la ghid, la final (cele 2 doamne erau cazate la o pensiune din apropiere, Honor, care are turul ghidat în pachetul vândut turiștilor). Pentru un cost suplimentar, am fi putut beneficia și noi de o degustare de preparate vânătorești la pensiunea în cauză; citisem pe site, dar dimineață nu eram deciși.

În fine, domnul Csabi (după cum s-a recomandat) a descuiat poarta, a înhățat un băț sănătos de pe prispa cabanei și ne-a invitat să-l urmăm pe cărarea largă ce ni se desfășura înainte... Ce să vă zic, nu știu când au trecut cele 2 ore! Parcul de Animale Sălbatice nu e zoo, poți să ai norocul să vezi animale (mai aproape sau mai departe) sau nu, dar istoriile ghidului te captivează oricum și, în cel mai rău caz, te alegi cu o plimbare ușoară, de 2 ore, prin pășuni și prin pădure... Una din primele întrebări ale noastre a fost: „O să ne întâlnim cu Moș Martin?” Răspunsul ne-a cam dezumflat: „Dacă ne întâlnim, atunci prețul turului se triplează!...”

Domnul Csabi ne-a povestit că parcul e integral privat, acoperă în jur de 320 ha și este împărțit în mai multe secțiuni separate, în care trăiesc tot felul de sălbăticiuni, de la iepuri și mufloni, până la ciute și cerbi, mistreți, lupi, vulpi și urși. Omul încearcă să lase animalele să-și trăiască viețile în mediul lor natural și intervin cât mai puțin în cursul lucrurilor, totuși sunt organizate puncte unde se distribuie fân, de exemplu și au fost create poteci și garduri de protecție.

În general, animalele sălbatice se sperie și fug de oameni, așa că trebuie să aveți multă răbdare și noroc de a zări oarece, de obicei de la mare depărtare. Pentru a crește șansele, e bine să pășiți încet și să faceți cât mai puțin zgomot cu putință; de aceea, pe cât posibil, evitați grupurile mari, în care e greu de respectat o asemenea disciplină. Noi aveam să vedem câte ceva; domnul Csabi, cu cel de-al șaselea simț dublat de o privire de vultur, ne atrăgea atenția imediat ce „mirosea” : „Uite, muflonii! Știam eu că or să apară, le-am pus dimineață fân!” (Muflonii nu sunt băștinași, ci imigranți din Dobrogea.) Sau: „Acolo, printre mesteceni, vedeți?! Câteva ciute și un cerb!” Sau: „Uite, o turmă de mistreți! Vedeți exemplarul care conduce?! Totdeauna e vorba de o scroafă.”

De asemenea, ne-a arătat și ne-a povestit chestii interesante despre flora și fauna zonei. De exemplu, că pentru urși furnicile sunt delicatese, fiind înnebuniți după gustul acrișor conferit de acidul formic secretat de aceste micuțe insecte. Ne-a atras atenția asupra ciulinilor – parte din hrana preferată a caprelor, dar în același timp folosiți în industria suplimentelor alimentare (m-am evidențiat aici, știam deja că din anumite tipuri de ciulini se extrage silibina, principalul component al silimarinei, cu rol de protecție hepatică). Ne-a arătat cum își prind căprioarele capetele între crengile alunilor, încercând să ajungă la cât mai multe frunze, gest care uneori le poate fi fatal. Ne-a povestit despre boncăluitul cerbilor și despre luptele crunte pentru supremație pe care le poartă între ei, odată cu venirea toamnei. Și multe altele...

Cu ursul nu ne-am întâlnit, doar cu niște urme de labe imprimate în noroi și... cu altfel de urme... Iar de aproape am interacționat numai cu căluții islandezi pensionari, pe care i-am întâlnit păscând liniștiți pe o pajiște cu iarbă și flori... Da, e vorba despre caii de la manejul din sat, cel de care am amintit mai devreme; după ce își efectuează stagiul, ei sunt aduși aici, să-și trăiască în liniște și îndestulare anii bătrâneții.

A fost o plimbare foarte plăcută și instructivă, tuturor ne-a părut rău când s-a terminat (probabil că mai puțin domnului Csabi). În tot cazul, e un sentiment ciudat să te știi intrus pe teritoriul sălbăticiunilor...

... Am plătit contravaloarea turului, am mulțumit ghidului, ne-am luat rămas bun de la drăguțele noastre companioane și ne-am declarat mulțumiți de „achizițiile zilei” , măsurabile mai ales în amintiri și în fotografii... Am luat înapoi drumul Odorheiului, se preconizau câteva ceasuri de relache și, desigur, o cină delicioasă.

---

VIZUALIZĂRI: 4765 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI