Aventura Corbu

TIPĂREȘTE

Aventura noastră la Corbu începe într-o zi de marţi, a doua zi a vacanţei noastre pe litoralul românesc din acest an.

Începe în Năvodari unde am fost cazate, pe la ora 9. Mergem în staţie să aşteptăm autobuzul de Corbu care l-am văzut cu o zi înainte că trecea pe acolo.

Zis şi făcut. Odată ajunse în staţie, pentru că nu eram pe teren propriu, o întrebăm pe o tanti care arăta cât se poate de localnică, dacă putem lua de aici autobuzul spre Corbu. Femeia confirmă. Din exces de zel îi spunem femeii planurile noastre pe ziua de azi, şi anume că vrem să ajungem la plajă. Un „Oooo... ”, cu accent de „ dă-i pace! ” sau „ uită-te şi la astea” îi iese imediat pe gură. Ne explică si de ce.

De unde ne lasă autobuzul mai este muuult până la plajă. Mai mult ca oricând interesate de distanţele rutiere întrebăm cu ochii mari „ Cât? ” aflăm imediat că un km. Cel mai probabil setea de aventură nu ne lasă să ne descurajăm. Un om poate parcurge şi în oraş câţiva kilometri şi alt plan nu mai aveam pt acea zi. Singurul regret era că nu mai prindem soarele de dimineaţă la plajă.

Soseşte imediat şi autobuzul. Regăsim aceeaşi atitudine descurajantă şi la şofer care mai adaugă un km sau doi, dar noi nu ne lăsăm. Ba chiar insistăm să ne spună unde e cel mai bine să coborâm. Când vede că nu are încotro ni se alătură şi după jumătatea drumului arată spre un drum de pământ prin mijlocul câmpului spunând că pe aici se ajunge la mare mai repede. Întăreşte cu un gest la care foloseşte două degete, care îmi aduce aminte de stewardesele ce arată unde sunt localizate ieşirile de urgenţă din avion. El spune: „ Încolo e marea! Dacă vreţi vă las şi aici!” şi chiar dă să încetinească. Da, l-am molipsit, însă el pe noi nu. Am mers până unde am dat cei 5 lei, dacă îmi aduc bine aminte.

Am coborât cuminţele în staţie, care era chiar la intrarea în sat, interesându-ne de unde să luam busul la întoarcere.

Exact din staţie porneşte drumul spre Corbu, în dreapta. E drum asfaltat, echipat cu un indicator la origine. Pornim bucuroase în aventură. Ne uităm a casele de pe stânga, unele mai oferă şi cazare, ne facem planuri că poate la anul venim şi stăm aici, că poate e mai ieftin, că doar şi în Mangalia stăteam departe de plajă. De ştiam noi ce ne aşteaptă….

Mergem ce mergem, admirăm întinderea câmpiei, ne minunăm la cât de uscat e pământul şi ne alimentăm cu gândul că vom merge pe o plajă pustie, cum mai vezi în videoclipuri.

Drumul cobora lin, apoi urca din nou nelăsându-ne să vedem marea sau cât mai aveam de mers, dar aveam speranţa că după acest mic deal vom vedea marea şi acel kilometru şi jumătate se va sfărşi. Da’ de unde!? Din aşa-zisul vârf vedem un drum mai lung decât cel parcurs şi alţi trei curajoşi care au luat-o la picior ca şi noi…. Da, vedem şi marea, pt cine era curios. :)

Maşini treceau destul de multe pe lângă noi, în ambele sensuri. Nu ştim ce, probabil mândria sau ruşinea nu ne-au lăsat nici pe mama mea nici pe mine să facem autostopul aşa că am continuat.

Pe câmpul pârjolit din apropiere două tractoare discuiau, ridicând mari cantităţi de praf. Am găsit asta artistic, am şi fotografiat. Am văzut şi o flacără ce ardea probabil deasupra unui furnal al combinatului din apropiere. Flacăra arzănd în dâra de praf lăsată de utilaje părea şi ea artistică.

Prinse în această situaţie şi neavând ce mai face ne încurajam una pe alta cu gânduri din cele mai pozitive şi cu izuri de haz de necaz. Ba am avut parte de umor şi din surse externe. Vedem la un moment dat o maşină cu remorcă sau ce era, plină cu scaune de plastic galbene şi roşii îndreptându-se spre sat, semn că sezonul e pe sfârşite. Ce să caute scaune de terasă pe o plajă sălbatică era întrebarea firească, dar nu era momentul să îi caut un răspuns. Mama mea îmi spune că le scutură cam tare pe scaunele alea, şi nu s-ar mira să le piardă. Nu mai facem mulţi paşi că şi vedem în faţa noastră, pe drum, ceva roşu ce nu poate fi decât un scaun al domnilor ce tocmai au trecut. Zicem în glumă că am putea să îl şi luăm cu noi; doar nu e mare diferenţă între două fete zeloase care merg la plaja Corbu pe jos şi două fete zeloase care merg la plaja Corbu pe jos, cu un scaun după ele. Acum însă se vede clar dezavantajul mersului pe jos. Cât încă făceam planuri vedem cum ne depăşeşte o maşină de Cluj, iar ardelenii cum sunt oameni strângători se opresc ei şi iau scaunul…... na, o fi având famelie mai mare ca noi.

După altă sesiune de mers situaţia părea să se îmbunătăţească: se termina drumul asfaltat şi începea cel de pământ, marea era tot mai aproape, drumul o lua la dreapta, se vedea un indicator mare şi cei trei inşi din faţa noastă păreau să o fi luat pe arătură. Palpitant de-a dreptul.

Şi fix atunci, când mai aveam probabil 20% din drum opreşte o maşină lângă noi. Un domn se oferă să ne ducă până mai încolo. Aflăm că e de pe-al locului din indicaţiile pe care ni le dă şi de la cozile de sapă cu care a trebuit să împart locurile din spate ale maşinii. El ne spune că în stânga, chiar la limita plajei este un poligon de tragere internaţional. Iar mă întreb cât de sălbatcă poate fi această plajă dacă are ca vecini nişte soldaţi şi arme.

Ne dăm jos din maşină mulţumind binefăcătorului cu număr de Constanţa şi coborâm de pe acel ţărm înalt aproximativ 20-30 m până la nivelul plajei. Ba când vedeam plaja ne întreabă un neştiutor cu număr de Prahova dacă ştim unde e campingul. Când am coborât din maşina binefăcătorului am văzut maşini şi rulote la limita plajei, dar cum cetăţeanul clar nu le văzuse, i-am oferit această informaţie din prisosul meu, încurajându-l totodată să meargă înainte.

Printre, arbori, ierburi, maşini parcate şi câini, intrăm şi noi pe plaja Corbu. Simt că răsplata de a fi aici e pe măsura eforturilor noastre. Oameni sunt puţini, poţi face plajă fără să auzi ce vorbeşte vecinul, plaja e lungă şi lată şi mare în toate felurile. Plaja se termina cu o fâşie de ierburi înalte, înclinate puţin spre direcţia vântului, apoi un şir de copaci în care era ascunse rulotele şi maşinile.

Cum intrăm pe plajă nisipul e fin, câţiva paşi mai încolo scoicile din el se înmulţesc şi e din ce in ce mai greu şi mai înţepător să înaintezi fără încălţări. Ni le punem pe acestea din urmă şi ne îndreptăm spre apă. De acolo o luăm în dreapta pe mal, prin scoici până la o distanţă rezonabilă de discuţiile deţinătorilor ultimului cearşaf. Îl întindem şi pe al nostru, cu greu din cauza vântului şi ne bucurăm în sfârşit de plajă. Era o zi cu soarele ascuns după nori în cea mai mare parte. Intrarea în apă e lină, cu ceva scoici, vreo două alge şi frica existenţei nu ştiu căror vieţuitoare marine periculoase din apele plajelor sălbatice. Nu m-a atacat nimic. Apa e curată, dar nu limpede şi cristalină, şi nici turcoaz.

Trece ceva timp şi stând pe plajă îmi formez impresii. E frumos şi sălbatic. De ce? Pentru că elementele naturale predomină şi te poţi bucura de prezenţa lor, pentru că oamenii sunt puţini, ba chiar când, din 5 în 5 minute mai trec unul-doi pe lângă tine te simţi deranjat că sunetul paşilor şi al vorbelor lor de distrage de la ascultarea mării, pentru că cei care bat atâta drum până aici au respect faţă de natură şi nu lasă gunoaie, nu au un comportament neadecvat şi zgomotos, pentru că singurul chioşc de pe plajă are frigiderul cu băuturi pe jumătate gol. În continuare spre dreapta, după o bucată bună nepopulată văd o portiune de plajă mai animată, poate cu ceva umbreluţe, o vilă mare mai în spate cu uzanţă turistică mai mult ca sigur… de acolo cred că erau scaunele roşii de mai devreme. Nu îmi doresc să fac o călătorie până acolo să aflu. Uitându-mă spre stânga, mă deranjează nespus gardul ghimpat şi stăpânirea militară de dincolo de el, care îngrădeşte o plajă poate mai frumoasă pentru că e mai sălbatică, mai neatinsă, mai nepermisă.

Tot meditând ajung la concluzia că acel departe între staţia de autobuz şi plajă înseamnă 3 sau chiar 4 kilometri, până la urmă am făcut aproape o oră pe drum. Şi da, i-am depăşit pe cei 3 inşi care au mers şi ei pe jos şi au scurtat-o prin arătură; noi am scurtat-o cu maşina. :)

Dacă te plimbi pe mal prin apa vezi bancuri de peşti, mama mea a zărit un călcănel în nisip, iar mai târziu am avut parte de o altă mostră de natură: o gaşcă de câini trecea, nu fără scop printre cearşafurile oamenilor. Noi nu suntem amatoare de câini, chiar mă simţeam ameninţată în această poziţie de tolănită la plajă. Tocmai când ajung în dreptul nostru, ca să dovedesc că nu sunt chiar cea mai vulnerabilă, îmi găsesc de lucru să beau apă. Mare greşeală! Punga din care am scos sticla a foşnit şi vreo doi din cei 7 au şi pornit spre mine crezând că i-am invitat la masă. I-am alungat imediat dar toţi câinii au auzit le veni geniala idee să se aşeze în jurul nostru. Aş fi zis că în poziţie de atac dacă unul dintre ei nu m-ar fi distrat la cum s-o aşezat cu fundul în apă. După câteva minute de trăiri intense au hotărât să o ia din loc si am răsuflat uşurată. Desigur, am adăugat şi câinii pe lista speciilor faunistice de pe plaja Corbu.

Mai relaxată ca oricând după aventura cu câinii, aproape că adorm pe plajă. Mă trezeşte doar un vânt mai puternic şi mai rece ca până atunci. Mă uit la nori cum îmi e obiceiul şi văd că la nord de satul Corbu plouă şi pare să vină şi spre noi. Strângem repede că ne aşteaptă un drum lung, prin câmp. În acelaşi timp speram să se schimbe direcţia vântului şi să ne ocolească ploaia. Speranţa moare ultima, nu? Dar tot moare !

Ne mişcăm mult mai repede de astă dată, că doar drumul de întoarcere e de obicei mai scurt, urcăm repede versantul ţărmului şi de acolo avem o privire mai de ansamblu : o să ne prindă ploaia. Nu avem cum sa o evităm. Am putea rămâne în foişorul pe lângă care tocmai treceam dar îmi era frică sa nu plouă până târziu.

Analizând riscurile şi calculând am hotărât să înfruntăm situaţia şi să-i dăm bătăi. Poate că facem 300 m şi începe să picure, apoi începe să plouă, apoi plouă de-a binelea. Acum trecem pe lângă indicatorul mare care atestă că am fost într-o rezervaţie naturală. Mama mea scoate imediat umbrela. Da, umbrela pe care a luat-o la plajă şi de care am râs, ne ţinea acum capetele uscate. Doar capetele. Deja era clar că vom fi foarte ude când ajungem în sat. Atunci, o maşină nu trece indiferentă pe lângă noi ca celelalte ci opreşte şi doamna de la volan se oferă să ne ducă până în sat. Nu i-am văzut numărul aşa că am interogat-o, nu e constănţeancă de loc dar a stat 20 e ani în Constanţa şi de vreo 2 ani e în Corbu, are şi o pensiune. Drumul a fost mult mai scurt, doamna ne-a lăsat într-o staţie de bus, alta decât ştiam noi, dar cu refugiu, iar noi i-am urat cu tot dragul mulţi clienţi la pensiunea ei.

La întoarcere am nimerit în bus cu nişte membrii ai echipei de fotbal locale.

Şi de atunci până azi zâmbim şi ne mândrim când ne amintim de aventura Corbu.

PS: am o simpatie faţă de şoferii constănţeni. Sunt foarte amabili, cel puţin cu noi, cei ce avem faţă de turişti.

---

VIZUALIZĂRI: 12519 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI