Peştera Colţul Surpat (Urşilor) şi alte obiective de lîngă Podu Dîmboviţei

TIPĂREȘTE

În zona Podu Dîmboviţei se găsesc destule obiective turistice naturale interesante. Satul se află în Culoarul Rucăr – Bran, într-o mică depresiune dintre Munţii Piatra Craiului şi Munţii Leaota, unde se întîlnesc mai multe drumuri şi unde Dîmboviţa se uneşte cu sora ei mai mică, Dîmbovicioara. Şoseaua Naţională vine dinspre Rucăr, coboară în depresiune, traversează satul, apoi urcă înspre Fundata şi Bran, ocolind pintenul pe care se mai ridică zidurile pitoreştii cetăţi Oratea ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Oratea La intrarea dinspre Rucăr se desprinde spre stînga un drum de macadam care merge pe Valea Dîmboviţei pînă la Lacul Pecineagu, sub crestele Făgăraşului. Drumul este semnalizat spre Pecineagu şi spre localitatea Sătic. După ce trece Dîmboviţa, din şoseaua naţională se mai despprinde un drum, mult mai cunoscut, care parcurge Cheile Dîmbovicioarei spre satul Dîmbovicioara şi Cabana Brusturet. În fine, la sud de sat, în Munţii Leaota, se deschide încă un sector de chei ale Dîmboviţei ca şi Cheile Cheii, un afluent mai mic, în lungul cărora există şi un drum forestier şi în care se pot vizita cîteva peşteri.

Într-un drum către Bran, mi-am alocat cîteva ore pentru a vizita o peşteră din zonă şi a parcurge Cheile Dîmbovicioarei pentru a vedea şi alte locuri decît faimoasa peşteră.

Prima vizită am făcut-o peşterii Colţul Surpat, cunoscută popular drept Peştera Urşilor, din Cheile Dîmboviţei. Aici se ajunge pe drumul de macadam care merge spre Sătic şi Pecineagu de-a lungul Dîmboviţei. Imediat ce ieşim din Podu Dîmboviţei intrăm într-un scurt sector de chei. După cîteva sute de metri, pe stînga vedem o scară din beton ce urcă în versant, o construcţie oarecum ciudată, ieşită din peisaj, parcă desprinsă din Stăpînul Inelelor, puţin avariată, tocmai potrivită pe post de acces către misterioase galerii subpămîntene populate de felurite creaturi. Pînă aici am făcut cîteva minute de la asfalt, deci accesul este facil.

Urcînd scara destul de abruptă, ne dăm seama de ce peştera, cu toate că se află lîngă drum şi într-o zonă populată şi circulată, a fost descoperită abia în 1951, de către un tăietor de lemne. Intrarea, destul de mare, se află pe o prispă greu accesibilă fără scară şi imposibil de văzut din drum, ca şi de pe versantul de vizavi, care este o stîncă verticală, inaccesibilă. Deasupra intrării spînzură brazi şi bolovani, scăpaţi la limită de surparea care a deschis gura peşterii. Cavitatea este un vechi meandru subteran al Dîmboviţei, iar la momentul descoperirii se pare că era frumos împodobită cu concreţiuni. Din păcate, devenind cunoscută şi umblată, a fost vandalizată.

Înainte să povestesc mai multe, reamintesc cîteva reguli de bază în vizitarea peşterilor: nu luaţi nimic din peşteră, nu lăsaţi nimic adus de afară în peşteră, nu deranjaţi liliecii (adică nu fiţi zgomotoşi şi nu umblaţi cu torţe, nici nu faceţi focul, ca să nu se afume peştera; dacă liliecii hibernează, e bine să evitaţi şi să îi fotografiaţi cu flash, deşi riscul de a îi trezi este mic – dar o trezire din hibernare îi poate costa viaţa, căci îşi consumă resursele de energie mai repede, înainte de venirea anotimpului cald). De asemenea, încercaţi să cunoaşteţi cîte ceva despre peştera în care vreţi să intraţi, să aveţi un plan ar fi excelent (pentru peştera de faţă, găsiţi pe internet), ca să nu vă aventuraţi în necunoscut (dacă nu cumva sînteţi speologi, caz în care sfaturile mele nu vi se adresează), eventual să lăsaţi la intrare un semn că sînteţi în peşteră, ca să evitaţi să speriaţi pe alţi turişti. Ar fi bine să fiţi în grup mic, nici singuri, nici prea mulţi, plus alte reguli ale turismului de munte, care se pot aplica, bineînţeles. Nu în ultimul rînd, echipamentul trebuie să fie conform cu dificultatea peşterii.

Peştera de faţă nu prezintă pericole, nici dificultăţi, prin urmare este suficientă o îmbrăcăminte mai groasă şi o lanternă (ideal – frontală, ca să aveţi mîinile libere). O cască ar fi perfect, pentru situaţiile în care, din neatenţie, v-aţi putea lovi de stînca dură, dar merge şi fără. Peştera e uscată, spaţioasă, accesibilă, vizitabilă oricînd şi cu minim de echipament.

Urcăm deci scara de beton, probabil o încercare de demult de amenajare turistică a zonei (singura, alături de un grilaj ruginit din peşteră, cu scop incert), care vara e invadată de bălării, apoi urcăm o potecă destul de înclinată şi pătrundem pe nesimţite în peşteră. Aceasta debutează cu o galerie largă, care se numeşte chiar Galeria Largă, cu aspect labirintic, datorat multor pilieri, coloane masive care crează aparenţa mai multor galerii. De fapt este una singură, cu înălţimi între 2 şi 4 m, dar unele variante se pot înfunda şi pot fi mai greu accesibile. După intrare, traseul care duce spre fundul peşterii este prin stînga, varianta prin dreapta înfundîndu-se după cîteva zeci de metri. Noi am descoperit asta prin încercări, dar drumul este destul de evident. Pe jos este nisip sau pietriş, dar şi puţină argilă, nu destulă încît să creeze dificultăţi.

La 130 m de la intrare, galeria se bifurcă. În stînga porneşte Galeria cu Nisip, o galerie sinuoasă şi destul de scundă, care uneori obligă şi la tîrîş prin nisip, lungă de vreo 140 m. În dreapta porneşte Galeria cu Şanţ, un culoar aproape rectiliniu, la început înalt de aproape 8 m, care însă devine treptat mai scund, şi de-a lungul căruia este săpat un şanţ, probabil în timpul unor cercetări paleontologice. Şanţul uşurează accesul în partea unde înălţimea galeriei scade, dar în partea înaltă nu poate avea acest rol, de aceea cred că a fost săpat în alt scop.

Cam asta a fost toată peştera: 3 galerii, un plan asemănător literei T sau Y, 370 m dezvoltare totală. Varianta rapidă şi fără tîrîşuri a vizitei ar presupune doar Galeria Largă şi Galeria cu Şanţ pînă la un punct, şi doar o trecere în revistă a Galeriei cu Nisip, şi ar dura 30 – 40 minute. Varianta completă ar dura o oră şi ar presupune eforturi moderate şi haine murdare.

Podoabele rămase sînt puţine şi sărăcăcioase. Putem admira configuraţia tavanului: aici colţuros, colo vălurit, în falduri largi, cu septe de tavan, forme pozitive rămase în urma coroziunii calcarului, uneori sub forma unor lamele atîrnînde. Pe alocuri şi configuraţia galeriei este interesantă, uneori avînd un profil rotund, veche “conductă” prin care a curs apă sub presiune, cu o succesiune de segmente evazate, ca gîtul unui uriaş balaur împietrit, în alte locuri ghicindu-se fisura de la care apa a pornit anevoioasa lucrare de lărgire a peşterii (chiar în profilul portalului peşterii este vizibilă fisura verticală iniţială). În unele locuri se văd urmele podoabelor rupte de primii vizitatori, în alte locuri, mici stalactite îşi fac curaj să pornească spre podea. Pe alocuri, stînca are mici reflexe lucitoare şi e împodobită cu hieroglife sau arabescuri despre care nu cunosc amănunte privind originea sau alcătuirea, ceea ce însă nu mă împiedică să le admir cum se cuvine.

După ce am vizitat peştera şi am admirat zona de chei din preajmă şi felul în care Dîmboviţa sapă sub peretele de stîncă, probabil în căutarea unui drum la un nivel inferior, ne-am întors în Podu Dîmboviţei şi am purces pe drumul spre Dîmbovicioara. Acest drum este o surpriză plăcută: este recent şi foarte bine asfaltat, ceea ce motivează încasarea unei mici taxe de acces. În scurt timp am pătruns în chei, unde alternează sectoarele înguste, cu pereţi înalţi, spectaculoşi, cu sectoare largi, mici depresiuni însorite, în cea mai mare dintre acestea aflîndu-se satul Dîmbovicioara (dar şi în afara satului, de cîte ori valea se lărgeşte, întîlnim cătune compuse din cîteva locuinţe).

Pînă să ajungem în sat am văzut, pe stînga cum urcam, chiar lîngă şosea, o mică deschidere, scundă şi largă, puţin adîncă, ca o gură căscată, situată la marginea şoselei, sub o carapace de calcar pe care se vedea foarte bine stratul subţire de sol în care a crescut vegetaţia. O astfel de deschidere, mai mult largă decît lungă, se numeşte abri. Nu este considerată peşteră, deşi aş zice că aceasta, în particular, e oarecum la limita definiţiei. Important este însă, dincolo de aspectul interesant, faptul că aşa arătau cel mai probabil primele adăposturi ale omului cavernelor. Strămoşii noştri, deşi astăzi avem impresia că trăiau prin cine ştie ce cavernamente labirintice şi ascunse, se adăposteau de fapt numai în gurile peşterilor sau în mici abriuri, ca acesta. Poate cîte un curios lua din cînd în cînd o torţă şi pornea în explorarea necunoscutului, dar în rest, principala grijă era adăpostirea de ploaie, care se realiza cu succes la numai 2 – 3 metri de gura peşterii, nu era nevoie de ceva mai spaţios. În plus, aveau nevoie să facă focul, care se face la gura peşterii, asta dacă nu vrei să ucizi prin intoxicare toată populaţia din peşteră, transformînd-o în homo afumatus.

Configuraţia acestui abri îl face perfect ca adăpost, iar semnele trecerii omului modern, sub formă de ambalaje şi chiştoace, sînt ca un arc peste timp, consfinţind, zeci de mii de ani mai tîrziu, aceeaşi utilitate dată spaţiului cu pricina. Aici îşi dă mîna peste milenii primitivul ce se adăpostea în grotă de stihii cu ciobanul sau tăietorul de lemne de astăzi, care intră aici în acelaşi scop. Am intrat şi eu, şi mi-a plăcut să îmi imaginez că acolo cu adevărat s-au adăpostit cîndva strămoşii noştri. Am stat o vreme în tăcere, privind spre exterior, la asfaltul anacronic al şoselei, închipuindu-mi cum stătea tăcută familia din preistorie, înţolită ca în benzile desenate cu Rahan, privind afară la ploaia căreia îi aşteptau sfîrşitul şi la un peisaj invadat de vegetaţie, fără maşini sau stîlpi de ciment. La fel probabil stă şi azi munteanul cu hainele ude, surprins de ploaie în drum spre casă, fumînd în tăcere şi aşteptînd.

Ajunşi în Dîmbovicioara, drumul asfaltat o coteşte spre satul Ciocanu, iar prin chei, către Peştera Dîmbovicioara şi mai departe, spre Brusturet, rămîne de parcurs vechea şosea, macadam mai bun sau mai prost, după capriciile vremii şi ale primăriei. Trecem de peşteră, pe care o ştim, şi căutăm, pe stînga, Peştera Dracilor (sau Gaura Brusturetului), un fenomen mai interesant de la distanţă decît de aproape. Recunoaştem locul după faptul că se află la gura unui mic afluent care vine de pe stînga (cum urcăm, dreapta în sens geografic) şi după poteca care urcă pieptiş spre o arcadă impresionantă, potecă pe care pornesc imediat, entuziasmat, rapid, niţel îngrijorat referitor la coborîre, dar... om vedea la vremea ei. Merg pe lîngă un perete de stîncă, pe trepte înierbate şi rădăcini, mă mai ajut de copaci firavi, pînă ajung într-un loc unde poteca e pămînt cu pietricele, porţiune unde un gabarit depăşit ca al meu (peste un chintal) riscă să alunece cînd înfige bocancul în pămînt. De aici se vede în dreapta un ţanc semeţ, în care un spirit cu imaginaţie poate distinge mai multe chipuri umane, de diferite mărimi şi din diferite unghiuri de privire.

Cu minim de atenţie trec şi de porţiunea cu pricina, parcurg ultimii metri lejer şi mă aflu la gura peşterii, de fapt şi aici avînd de-a face cu limita definiţiei peşterii. Dacă abriul este deschizătura mai mult largă decît lungă, Peştera Dracilor, care e mai mult înaltă decît lungă, se înscrie în definiţia arcadei. E de fapt o scobitură de vreo 20 m înălţime, probabil o fostă peşteră, umplută cu depuneri şi acum golită parţial de ele, dacă e să ma iau după cum arată: se vede diferenţa dintre pereţii de calcar şi un soi de umplutură din pietriş cimentat, care a curs la vale, formînd parte din limba pe care am urcat pînă aici. Dar, dacă forţăm definiţia, putem spune că avem de-a face cu o peşteră. Ajuns sub arcadă, constat că numai cu echipament se poate urca mai departe şi probabil pătrunde în galeria ce pare să se deschidă în partea de sus. Peştera este remarcată de către turişti numai datorită portalului impresionant şi a felului în care acesta se vede din vale. Privit de jos, pare promiţător, dar, odată ajuns sus, constaţi că urcuşul a meritat mai degrabă ca formă de exerciţiu fizic. Într-o singură lucrare am găsit informaţii despre ea, şi acolo se spune că este de mici dimensiuni ca dezvoltare, nedepăşind 20 m lungime.

Cobor de acolo ajutat de toate părţile corpului, dar şi de pietrişul de pe potecă, pe care patinez în bocanci şi care îmi imprimă o viteză de coborîre superioară, şi ne continuăm plimbarea motorizată.

Mai sus, drumul era mai rău, deşi rîul, curgînd molcom şi larg, ar fi îndemnat la o bălăceală, aşa că ne-am întors. Am fi avut de văzut izvoarele carstice Gîlgoaie, pe unde iese un debit impresionant de apă care drenează încă nedescoperitele mari cavităţi ale Pietrei Craiului, dar acestea sînt captate şi îmbuteliate, vîndute în zonă sub marca Apa Craiului (despre care am citit că e printre cele mai bune ape îmbuteliate de la noi – un motiv poate fi acela că provine dintr-o arie protejată, acviferul carstic din zonă neavînd de unde să fie poluat).

Revenind spre Dîmbovicioara am oprit la alte izvoare carstice, situate pe dreapta cum coboram, Izvoarele din Plai. 2 emergenţe carstice, probabil dincolo de stîncă este dezvoltat un gol accesibil omului, sau măcar unor vietăţi, întrucît unul dintre izvoare era protejat cu gratii. Pe aici ies ape care parcurg un traseu subteran prin calcare, traseu cunoscut numai de ele, pe unde sapă vreo viitoare peşteră. Gura acestei peşteri, izvoarele adică, este într-un perete fracturat, din care o porţiune s-a prăbuşit, s-a acoperit cu iarbă şi muşchi şi peste care curg acum apele la vale. Izvorul din amonte are un debit slab, cel din aval, care are la rîndul său 2 guri apropiate, e un şuvoi impresionant. Nişte scări urcă la o platformă amenajată lîngă acesta din urmă, dar de unde este destul de greu de ajuns la apă. Am luat o gură de apă, dar habar n-am dacă e indicat să bei frecvent de acolo sau mai bine nu.

S-a scris foarte mult şi foarte frumos pe site despre Cheile Dîmbovicioarei, peşteră, Brusturet, aşa că nu le mai aduc în discuţie.

Ne-am întors în Dîmbovicioara şi ne-am înscris pe drumul asfaltat spre Ciocanu, o alternativă excelentă la şoseaua naţională. Mi-l aduceam aminte din urmă cu ani, un drum de macadam, care traversa peisaje pitoreşti şi un sat izolat (Ciocanu), pe alocuri atît de îngust încît abia m-am petrecut cu altă maşină. Astăzi, drumul este foarte bine asfaltat, dar numai pînă la limita judeţului Braşov. Citez mai departe ce am scris ca ecou la un review foarte bun al Cheilor Dîmbovicioarei al braşoveanului urjanclaudiu vezi impresii

Drumul nou asfaltat Podu Dâmboviţei - Dâmbovicioara - Ciocanu – Şirnea e o ocolire ideală a interminabilelor şi circulatelor serpentine dintre Podu Dâmboviţei şi Fundata! E bine asfaltat şi liber, unde mai pui că e şi pitoresc. Din Podu Dâmboviţei ai 5 km pînă în Dâmbovicioara, apoi pînă în Ciocanu alţi 5 km. De la Ciocanu, asfaltul continuă pînă aproape de Şirnea, la limita judeţului Braşov. De aici mai e cam 1 km de macadam, pînă în Şirnea, iar de acolo înapoi la naţională un drum de macadam sau asfalt vechi, pe care se poate merge cu 30 - 40 km/h, şi care iese între Fundata şi Moieciu, în satul Drumul Carului (nesemnalizat ca atare). În total sînt vreo 11 km de asfalt bun şi 5 de macadam/asfalt prost. Eu am ales această variantă şi o voi mai alege, fiind sătul de serpentinele încîlcite şi greu circulabile de pe şoseaua naţională (mai ales urcarea de după Podu Dâmboviţei, unde camioanele mari nici nu au loc pe banda lor, e enervantă rău!). Pe drumul descris am mers lejer, am admirat peisajul, nu a fost trafic deloc, Ciocanu e un sat pitoresc, rivalizînd cu Peştera ca aşezare, iar porţiunea de macadam nu m-a supărat deloc, am preferat-o şoselei naţionale, şofatul pe acolo fiind mult mai relaxant.

Drumul este mai scurt şi ca distanţă, cu vreo 2 km, se cîştigă şi timp, şi nervi.

Problema e lipsa unui indicator în centrul Şirnea, unde e o intersecţie. Dacă ar finanţa şi judeţul Braşov asfaltarea în partea lui, plus indicatorul lipsă, ar fi deja prea frumos. Ar fi o treabă dusă pînă la capăt.

O altă “problemă” este că pe acest drum se plăteşte taxa de acces, de cîţiva lei. Dar, această taxă se colectează numai la intrarea în chei dinspre Podu Dîmboviţei, doar acolo este un ghişeu şi un taxator. Dacă vii dinspre Ciocanu, poţi folosi drumul şi poţi pătrunde în chei fără a plăti taxa respectivă.

Deci, eu voi aborda acest traseu pe viitor şi fără să am treabă în Dîmbovicioara, doar ca variantă într-un eventual parcurs Piteşti – Braşov, prin urmare îl recomand (cu rezervele care reies de mai sus) şi ca variantă de tranzit, nu doar ca drum turistic.

Datele despre peşteră le-am luat din cartea Peşteri din România, ghid turistic, de Traian Orghidan, Ştefan Negrea, Gh. Racoviţă şi Cristian Lascu, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1984. În ghid, articolul despre această peşteră este scris de Cristian Lascu. La rîndul său, autorul citează ca primă sursă lucrarea Peşteri din România, coordonată de Marcian Bleahu şi publicată în 1976 de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. În aceasta din urmă am găsit şi puţinele informaţii despre Peştera Dracilor.

---

VIZUALIZĂRI: 11010 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI