Scurta incursiune prin lumea fascinanta a stancilor - Cheile si Pestera Dambovicioarei

TIPĂREȘTE

Am fost cazata impreuna cu fiica mea la Moeciu, Bran, la pensiunea “La munte” (am scris aici, intr-un weekend prelungit cu o gasca restransa de cateva prietene de exceptie din marea familie AFA, trandafir1970&family si krondia&friend. Normal ca nu s-a putut ca la plecarea spre Bucuresti, sa nu dam binete unei zone superbe pe care tara noastra o are (printre atatea si atatea alte minunatii…)

Si uite asa, ba pe o ploicica de vara munteneasca, ce ne-a tot facut in ciuda zilele acelea, ba mai cu raze de soare jucause dar si ratacite printre norii buclucasi si pusi pe sotii “lacrimogene”, am luat drumul spre Cheile Dambovicioarei cu destinatia finala pestera Dambovicioarei.

Drumul a fost de vis frumos de munte romanesc. Numai peisaje desprinse din basmele copilariei, cand citeam “pe-un picior de plai/pe-o gura de rai”… (chiar daca Miorita este o balada :)). Caci multe, de fapt nenumarate asemenea “guri de rai” are tarisoara asta a noastra…

Am facut mai multe opriri pentru a face poze, ca deh, Cris (dar nici eu nu m-am dat in laturi), il punea pe sotul ei sa opreasca masina, la fiecare cotitura ca sa facem poze, poze si iar poze la atata frumusete de culmi inverzite sau stanci mai golase de munte, care alternau cu poienite inflorite. Am avut si o oprire mai fortata datorita unui oarece rau de masina a lui fii-mea datorat multor serpentine. In final am luat raul acesta ca pe ceva bun, care ne-a facut sa mai tragem cateva poze in micile noastre obiective ale aparatelor foto.

Ajunsi la Podul Dambovitei, am facut dreapta pe un drum lateral. Acesta usor s-a ingustat, urcand spre Valea Dambovicioarei si dupa cativa km iata-ne ajunsi intr-un loc, cred eu, fascinant. Cel putin pe mine ma fascineaza de cate ori trec prin acel culoar de stanci masive, aproape drepte, atat de falnice.

La intrare, era o bariera si un barbat ne-a spus ca trebuie sa platim ca sa intram cu masina pana spre pestera. No problem, am platit putin, parca 1 leu de fiecare si am pornit mai departe. Si asa am patruns in tara lor, a cheilor Dambovicioarei, unde apa, paraiasul Dambovicioarei, de milenii si milenii si-a sapat si continua neincetat sa-si “munceasca” drumul printre masivele de piatra. Se spune ca pietrele nu vorbesc, ci doar raurile soptesc. Eu nu cred asta. Sunt convinsa ca in orice loc unde apa se “chinuie” sa se strecoare prin piatra din timpuri stravechi, in acele locuri exista o taina, doar a lor, stiuta doar de ape si stanci…Si piatra ne vorbeste necontenit prin ceea ce vedem noi, creaza minunatiile acelea naturale pe care ochiul curios al calatorului le admira cu placerea si interesul de a le simti prin inima si gand. Noi luam de-a gata minunatia si frumusetea muncii lor si atat. Ne bucuram mereu cand pasim pe teritoriile acelea, locuri strabune atat de mult iubite de noi, calatorii in drumurile noastre.

Cheile Dambovicioarei s-au creat intr-un cadru natural perfect, facand parte din Parcul National Piatra Craiului, care imbratiseaza si Masivul Piatra Mare, Cheile Dambovicioarei si Cheile Ghimbavului. Este cel mai mare complex de chei din tara. Am patruns in lumea tacuta a stancilor, ca intr-un vesnic canion. De o parte si de cealalta a drumului am fost deodata imbratisati de masivele de piatra, imbracate mai mult sau doar din loc in loc de verdele superb al verii. Vedeam peretii atat de abrupti, dandu-ne senzatia ca parca acum se vor pravali peste noi. Dar ei, linistiti, in lumea lor rece si dura, stateau demni din timpuri imemoriale, infipti bine de tot in pamantul stramosesc pe care-l pazesc cu strasnicie. Cu siguranta ca ne priveau din inaltimile lor de pana la vreo 200 m, singuratici, dar bucurosi ca alti si alti turisti le treceau pragul casei lor milenare. Si ce ne-am bucurat si noi la vederea lor. Ne-am oprit sa facem poze din toate colturile, din toate partile. Sa nu pierdem nimic din acel tablou montan deosebit, chiar daca picaturile de ploaie devenisera atat de insistente.

Cheile Dambovicioarei sunt o mana cereasca, le pot denumi cu usurinta acea "gura de rai", pentru ca aici se intalneste o flora foarte diversificata, cu aproape 1000 de specii de plante, cum este gingasa floare de colt, sangele voinicului sau garofita Pietrei Craiului, care este socotita un monument al naturii. Nu se mai gaseste nicaieri in lume; vedeti ce norocosi suntem noi, romanii? !... Ce pacat ca nu ne dam seama cu ce bogatii unice naturale suntem binecuvantati! …Mai mult de jumatate dintre speciile de plante ocrotite in Romania, se gasesc in zona Cheilor Dambovicioarei. Deci, parerea mea: pentru cine prefera gratarul sub cerul liber, undeva la munte, poate chiar acolo, ar trebui sa se gandeasca mai bine inainte de a “afuma” si “arde” cu resturi si gunoaie acele locuri unice. Sunt ale noastre, sa le ocrotim cat mai mult, pentru a le lasa cat mai naturale, pentru a se bucura si generatiile viitoare asa cum ne bucuram si noi acum, in prezent…

Micile lacrimi ale cerului de munte nu ne-au oprit din drumul nostru spre mai departe, patrunzand pana in miezul “fierbinte” al cheilor, la pestera Dambovicioara.

Aici era un noroi de toata splendoarea si destul de multa lume, dornica, precum noi, sa intram in sanctuarul sfant al acelor locuri, in inima stancii. Sus este o pancarda galbena ce anunta calatorul ca a ajuns la pestera. Se urca pe cateva trepte din beton si gata, marea grota de la intrarea in muntele de piatra te invita sa-i calci pragul.

La intrarea in pestera, ne astepta un pustan la vreo 13 ani, care ne-a spus ca ne va fi ghid la “scoala” lui din natura, pestera. Ce pot sa va povestesc? Acel copil de clasa a VII-a fost un adevarat ghid. Ne-a tot zis de fiecare compartiment prin care am trecut, ne-a aratat acel chip de sarpe sapat in interiorul unei stanci sau cel de elefant sau de berbec…

Prin glasul cald si frumos modulat al acelui copilandru am aflat ca pestera Dambovicioara este una dintre cele mai dezvoltate din tara, formandu-se din calcare inca din era jurasica, din Masivul Piatra Craiului, datorita saparii apelor paraului Dambovicioarei, a carei vale se gaseste in imediata apropiere, undeva in aval. Am vazut si noi inainte de a patrunde in intunericul misterios al pesterii, acel firicel de apa ce a realizat in atata timp, oho, acea minune in care, usor infrigurati, ascultam si noi atunci depanarea povestilor acelui loc.

Daca la intrare, in prima parte a pesterii, am reusit sa ne mentinem corpul perfect pe verticala, tot avansand in partile rezervate vizitarii pesterii, aceasta se micsoreaza si se ingusteaza si patrunderea pe cateva carari a devenit ceva mai dificila, datorita tavanului ondulat cu modele si broderii din piatra de o frumusete unica, ca si cateva stalactite si stalagmite ce sunt strajerii tacuti ai pesterii. Deci, mare atentie atat la cap, sa nu va loviti de stanci, dar si la picioare, caci datorita umiditatii destul de crescute, chiar daca pe jos se calca pe un podet din metal, datorita picaturilor de apa ce se preling din cam toate partile, acesta este foarte alunecos si se pot intampla necazuri.

Mereu mi-au placut pesterile. Nu am vizitat multe, dar de fiecare data mi-au dat un sentiment ciudat; un amestec de interes, placere, multa curiozitate dar si de oarece teama… Cred ca de necunoscut…Poate pentru ca acolo, in intunericul acela usor luminat de cateva spoturi razlete, o alta lume total diferita de lumea noastra de afara, acea lume se creaza mereu si mereu, fara sa o vedem noi clipa de clipa, fara a putea noi, oamenii sa o controlam…Acea lume interioara, din inima muntelui, isi desfasoara independent viata sa si doreste doar sa o privim, sa ne minunam la tot pasul de ceea ce ne daruieste, sa o pretuim dar mai ales, sa o intelegem.

Din cand in cand am simtit usoare adieri de vant, nu chiar reci, chiar daca in pestera este o temperatura mai coborata decat afara. Am aflat ca este o pestera calda in comparatie cu altele, in care temperatura nu este de speriat, cam in jur de 10-12 grade. Dar fiorii mei si cred ca nu numai ai mei, veneau mai degraba de la placerea si bucuria de a fi atunci acolo, intr-un loc cu totul altfel decat eram acasa. Doar nu vizitezi o pestera in fiecare zi!...

Chiar daca Pestera Dambovicioara nu este una extraordinar de spectaculoasa, totusi ea este considerata un obiectiv speologic destul de important si este vizitata de multi turisti. Iar eu cred ca, datorita peisajului minunat, special, unic si precedat de chei, ii confera si ei un statut special.

Am plecat cu totii de la Pestera Dambovicioarei mai veseli si mai fermecati, chiar daca eram cam “murati” de ploaia care s-a tot incapatanat sa ne insoteasca aproape pe tot drumul de intoarcere acasa. Precum se spune, ploaia aduce spor si bogatie. Asa si noi, am ajuns fiecare la casele noastre mai imbogatiti cu amintiri de neuitat, de clipe de fericire si nu in ultimul rand, cu multe locuri frumoase surprinse in poze. Cateva va voi darui si voua. Sper sa va placa. Daca nu, va astept pe voi cu altele mai de soi… :).

Si v-am povestit putin despre cheile si pestera Dambovicioarei doar pentru ca, precum multi altii, si eu AmFostAcolo! Va multumesc pentru ca m-ati citit.

Cu mult drag pentru voi, in speranta ca v-am fost de folos,

Ileana

---

VIZUALIZĂRI: 2785 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI