Escape... Day

TIPĂREȘTE

Introducere

Căci, exact ca în Harry Potter, unde Diagon Alley se deschide numai celor aleși, misterioasa autostradă A3, cea care leagă nimic de centura Ploieștiului, trebuie descoperită pe căi inițiatice... Ceea ce am făcut, cu ocazia unui team-building în Piatra Craiului, căci, până atunci, reușisem să folosesc strania cale de acces – ce mai amintește de culoarele ascunse ale hiperspațiului războaielor stelare – doar venind dinspre Orașul Câmpurilor Petroliere.

Deoarece, pentru bucureșteanul de rând – poate cu excepția celui ce locuiește în Colentina și, parțial, în Pantelimon, deși șoseaua Fundeni este de ocolit la anumite ore din zi; nu că celălalt bulevard, al Colentinei, ar fi mai breaz (ba chiar, de la Obor la intersecția cu Doamna Ghica, șoferul întâlnește Infernul pe Pământ) – drumul până la intrarea pe autostradă este o aventură demnă de Cristofor Columb. Adică, degeaba faci 30 de minute până la centura Ploieștiului, dacă până a ajunge la autostradă îți poate lua de două ori mai mult! Pentru că, da, trebuie să străbați tot orașul, spre est, doar ca să te întorci, pe centură, spre vest și să o cotești la dreapta, la un moment dat... Căci, dacă ajungi prin nord la centură, este mai cuminte să urmezi DN1. Chiar dacă la viteze mai mici...

Pentru că, ați ghicit, acest preambul deschide calea întrebării clasice: cum poți petrece o zi (doar una, adică să revii acasă pe înserat) departe de București. Și, mai ales, unde?

Adică o... Escape Day!

Iar rândurile de mai jos pot oferi un răspuns...

Ani, mulți, priveam la ruina de peste DN1, care, la rându-i, sfida, de la înălțimea-i decrepită, creasta pietroasă a Bucegilor. Iar ruina își păstra misterul; dincolo de rolu-i trist de sanatoriu, nici un localnic nu părea a-i cunoaște trecutul. Sau nu vroia să îl destăinuie turistului de ocazie.

Târziu i-am aflat taina și, de atunci, zidurile sleite de vreme mi-au părut demne supraviețuitoare ale unui Gulag ce a cuprins nu numai elitele umane, dar și bijuteriile arhitecturale, căci nu exista noțiunea de bijuterie în vocabularul restrâns al celor venetici aduși de tancuri muscale. Ele, zidurile, fuseseră martore tăcute la atâtea cine de taină, la atâtea baluri cu prinți și prințese, suferiseră răceala iernilor roșii și boala care le-a marcat cea mai mare parte a existenței lor pământești până când, firesc, le-a venit și lor ceasul reabilitării, ca mai tuturor deținuților politici, din rândurile cărora se numără...

Castelul Nababului!

Mă abătusem, câteva luni mai devreme, de pe DN1, chiar înainte de Băicoi, venind dinspre Satul Regal, Sinaia, să văd Palatul de la Florești, al aceluiași Nabab... Sau, cel puțin, așa indica... indicatorul, care, ce să facă și el? Ce dezamăgire, atunci, când am dat ochii de fosila unei construcții monumentale, demnă de o aristocrație națională, care, dacă ar fi avut timp să crească, unde am fi fost noi azi? (și să nu mă luați cu „să nu uiți, Darie! ”, că nu ține). Din nou, aceeași soartă de Gulag, același rol de sanatoriu pentru ftizicii epocii omului nou. Doar că, spre deosebire de mai norocosul castel de la poalele Bucegilor, acesta își va trăi asimptoticul sfârșit, până când vreun potentat al vremurilor contemporane, profitând de nepăsarea mioritică, îl va face una cu pământul și își va ridica pe domeniu un viloi manelist... Deși, mă gândesc, teama de bacilul lui Koch, care dăinuie încă printre localnici, l-ar putea face pe eventualul potentat să ezite...

Gândiți-vă ce nume: Gheorghe Grigore Cantacuzino, din neamul imperial al Cantacuzinilor. Primar al Bucureștilor și prim ministru, se trage dintr-o linie care duce la Bizanț. Până la urmă, să nu uităm că, până ce Moscova și-a arogat rolul de cea de-a treia Romă, ortodoxia a găsit refugiu la nord de Dunăre, după ce barbarii de la Atlantic, posedați de un război secular, au lăsat Constantinopolele să ajungă Istanbul, doar ca să deschidă calea AI și UAI de mai târziu, dar nu înainte de a-și abandona osemintele la Gallipoli...

Întortocheate sunt căile istoriei!

La Castelul Nababului ajungi ușor, din Bușteni, cum vii dinspre București, spre dreapta. De altfel, indicatoarele sunt clare și cobori pe lângă calea ferată, spre Zamora, pe un drum pe care mai bine îl faci pe jos – atât de frumos este!

Găsești parcare pe stradă (ca în multe locații turistice carpatine, restauratorii nu s-au îngrijit și de acest aspect, dar ce mai contează, în fața unui peisaj care te lasă fără suflare). Drumul spre casa de bilete îl străbați cu trupul înclinat spre stânga, acolo unde vezi peretele abrupt al Bucegilor și, sus, pe vârf, Crucea ridicată la îndemnul unei Regine întru cinstirea unei Nații reîntregite (noroc cu dinastia străină, să ne mai amintim de rostul nostru pe acest Pământ).

Dacă vrei să vizitezi grădina și să te bucuri de peisaj, nu trebuie să cumperi bilete. Altminteri, biletele nu sunt scumpe, pentru ceea ce oferă și îți permit tur ghidat la oră fixă, ceea ce e un plus pentru organizare și îți dă răgazul să îți raționalizezi timpul pentru vizită. Căci ai ce vedea. Grădina este spectaculoasă, cu fântânile sale, cu panorama munților. Dar castelul, în sine, este cel care te lasă mut. Spuneam, o bijuterie arhitecturală, ridicat pe un ștei unde însuși viitorul Peleș a fost gândit, înainte de a-și găsi odihna acolo unde îl întâlnim azi, de către arhitectul care și-a pus pecetea și la Cotroceni. Și chiar dacă el, Nababul, nu a mai trăit decât doi ani, ca să se bucure de castel, să nu uităm viziunea pe care a avut-o, aceea de a conștientiza că acea construcție va fi bucuria nu atât a sa, cât a urmașilor săi...

Iar trista soartă de Gulag pe care a cunoscut-o în perioada postbelică nu i-a știrbit de fel aura aristocratică. Căci, după ce văruiala de mântuială a fost înlăturată, au reapărut vederii pereții în adevărata lor splendoare, cu șirul genealogic care te privește, rece și distant (cam tot așa cum, la îndemnul nu știu cărui Papă, îngerii lui Michelangelo au fost îmbrăcați, fără ca aceasta să perturbe cumva frumusețea primordială din mintea pictorului). Iar scurta ieșire în balconul sălii de dans, cu vederea la Caraiman, nu face decât să întregească tabloul rupt din cotidian și să te pună aproape față în față cu acei oameni care gândeau la construcția unei Românii cu adevărat Mari.

Începutul lui noiembrie ne-a bucurat cu un soare cald, pe un cer senin, așa că, după câteva ore petrecute la Castelul Cantacuzino, am părăsit Bușteniul, doar pentru a purcede peste munți, pe lângă Pârâul Rece, pe un DN1 încă liber pe sensul spre Brașov, dar îngrijorător de aglomerat în sens invers, deși încă nu sosise ora prânzului (aglomerație care avea să ne muște nervii și să ne pună zdravăn răbdarea la încercare, o jumătate de zi mai târziu).

Întrucât cetatea Râșnovului intrase în vizorul nostru la începutul anului, când ne-am bucurat de deplina-i restaurare și de istoria ascunsă a locului – departe de miturile ridicate de-a lungul timpului – și cum Dino Parc nu părea o atracție deosebită – deși mulțimea de mașini parcate „ca la București”, adică aiurea, peste benzile de circulație și copiii care chiuiau demonstrau, se pare, contrariul – am parcurs încă puțin pe șoseaua spre Poiana Brașov, doar pentru a opri în parcarea generoasă de la intrarea pe cărarea ce duce la peșteră.

Interesantă și eficient introdusă în circuitul turistic, această cavernă privată. De altfel, descoperită recent (în 1949, în urma unui incident) și chiar mai recent amenajată (decenii de-a rândul, intrarea a fost una incomodă și strâmtă – azi, ghidul o arată deasupra actualei porți), peștera își pune în evidență toate atuurile. De la drumul de acces, ce oferă o ușoară creștere a adrenalinei, prin panta accentuată în mijlocul unui peisaj dumnezeiesc, până la așteptarea orei de intrare, ca la orice obiectiv care se respectă.

Ghidul este profesionist și te poartă pe un traseu circular, chiar foarte scurt, dacă stăm să studiem la rece, dar spectaculos și bine gândit, ceea ce ridică – zic eu – peștera la nivelul oricărei rude din Europa. Iar platforma special amenajată, de unde orchestra de cameră din Brașov încântă auzul norocoșilor, nu face decât să pună în umbră mai titrate peșteri austriece...

Traseul nu este anevoios, existând platforme metalice și scări. Peștera este iluminată și ghidul are în program stingerea totală a luminilor, spre disperarea celor claustrofobi, doar pentru a demonstra că lipsa fotonilor face imposibilă acomodarea ochilor în acea beznă totală. De fapt, minutul de întuneric oferă, mai degrabă, liniștea necesară meditației și ascultării sufletului adâncurilor Pământului.

Totul revine la normal, o dată luminile reaprinse și turul se încheie exact acolo unde a început, în timp ce ghidul se oferă să facă fotografii de grup amatorilor. Nu înainte de a spune că restul, greu accesibil, este deschis, totuși, celor experimentați și cu echipament adecvat.

Nu, nu voi descrie Brașovul și nici restaurantele sale. Doar că drumul, după vizitarea peșterii, ne-a purtat spre Poiana Brașov, apoi, prin punctele de belvedere, pline de autoturisme și amatori în ale fotografiatului, ne-a coborât, pe lângă Turnul Alb, în centru. Unde cu greu am găsit parcare, în acea însorită zi de început de noiembrie. Parcă tot orașul ieșise la plimbare, în lumina aurie a frunzelor de pe munte. Cum trecuse binișor de prânz, am căutat un loc de popas și, cum Brașovul nu duce lipsă, am ales „Gaura Dulce” (stranie denumire), pe o stradă ascunsă, spre munte. Restaurantul arăta bine pe dinafară și, la o primă vedere, chiar și pe dinăuntru. O primă impresie întunecată de oarece lipsă de profesionalism a ospătarului, care, deși a uitat să aducă niște ingrediente – chiar dacă i s-a atras atenția de vreo două ori – nu a uitat să le pună la nota de plată, așa încât a fost necesar să coborâm din sferele înalte ale zilei și să negăm, politicos, nota. Care, la fel de politicos a fost corectată, fără scuzele de rigoare (nu pentru greșeala aritmetică, firească, în fond, dar pentru meniul devenit insipid fără ingredientele cu pricina).

Chiar și așa, Brașovul își merită renumele – să ne amintim denumirea-i străveche, Corona – și să fie luat la pas, la siestă. Ca o părere personală, deși mai mic, Brașovul mi se pare peste Sibiu, ca locație turistică.

Și spun asta, fără să fi urcat pe Tâmpa!

Deoarece, apropiindu-se ora 17.00, am avut o ușoară strângere de inimă, la amintirea coloanei infinite de mașini de la Bușteni. Așadar, cu regret, ne-am luat rămas bun de la Cetatea celor Șapte Bastioane și am purces la drum. Am răsuflat ușurat când am văzut șoseaua liberă, la intrarea în DN1 și lejeritatea cu care am condus, inclusiv pe serpentine, până la intrarea în Predeal.

Ce mai putea fi rău?

Ei, bine, Predealul l-am făcut la pas. Ca de altfel, restul drumului, până în Comarnic. Unde am ajuns pe la opt fără un sfert...

Acum, nu vreau să intru în dezbaterea privind ambuteiajele de pe Valea Prahovei, dar, ca o observație, mare parte din vină o au șoferii indisciplinați. Adică aceia care, pentru a nu-și forța cutia de viteze (deși, dacă știi să apeși pedala ambreiajului – asta, în cazul în care nu ai cutie automată – chiar nu e nici o problemă), preferă să se oprească, pur și simplu, până când între ei și mașina din față se interpun vreo 200 de metri sau șmecherii care, profitând fie de prima categorie, fie de lipsa aglomerației pe sensul opus, o calcă paralel cu coloana, pe principiul că intră ei în rând, dacă o fi cazul.

În ambele situații, apare ambuteiajul căci, nu-i așa, e vorba de o trivială propagare de undă...

Pe la 21.30 intram în casă, cu bucuria unei evadări din banalul cotidian.

---

VIZUALIZĂRI: 1897 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI