Vadu Motilor - un colt de rai in Apuseni

TIPĂREȘTE

Impreuna cu prietenii ne-am decis sa petrecem revelionul la munte... si unde altundeva decat in minunatii munti Apuseni. Dupa lungi cautari ne-am decis la aceasta locatie unde nici unul dintre noi nu avea idee cum va fi (cu exceptia imaginilor de pe internet). Am gasit o cabanuta mai in inima muntelui langa care proprietarii aveau si locuinta.

Am plecat din Cluj Napoca cu un autocar pana in localitatea Campeni... de acolo am luat un microbuz ce ducea la Albac, dar noi am coborat in Vadu Motilor. Acolo gazda ne astepta sa na duca la locatie... Ni s-a promis ca bagajele vor fi duse sus cu un mijloc de transport iar noi vom urca pe jos. Acel mijloc de transport s-a dovedit pana la urma a fi un... tractor, fiindca nici o alta masina n-ar fi putut urca. Doi dintre noi au fost mai "norocosi" si au urcat cu bagajele... dar n-au avut o experienta tocmai placuta, drumul fiind foarte abrupt iar peisajul merita savurat mergand pe jos. Noi am plecat la pas cu gazda in frunte (o femeie in jurul varstei de 50 de ani). Ne informase inainte ca va fi ceva de urcat, dar nu mult... pentru noi pana la urma s-a dovedit a fi o incercare destul de grea, dar in final placuta.

Si usor usor inaintam la pas in inima muntilor pe niste carari parca uitate de lume, pentru ei fiind un drum normal de zi cu zi. Dupa aproximativ o jumatate de ora toti respiram care mai de care mai greu. Din loc in loc mai faceam cate un mic popas si ne rugam de doamna ce ne insotea sa o lase mai usor:) Incepuseram deja sa ne intrebam daca nu cineva face o gluma pe seama noastra... trecuse mai mult de o ora si noi nu mai ajungeam. Inaintam cu greu si anevoios, drumul fiind presarat cu o zapada cristalizata care aluneca foarte rau... niciunul din noi nefiind echipat corespunzator. Mai in genunchi, mai tinandu-te de un copac, de un brad... de o mana de ajutor, parca sperantele se aprindeau in noi cu fiecare metru inaintat.

Dupa deja aproape doua ore gazda ne arata undeva sus in varf niste brazi inalti printre care se zarea acoperisul unei casute... acolo trebuia sa ajungem. Acum macar stiam ca efortul noastru nu este consumat degeaba, stiam pentru ce aveam de mers si parca asta se vedea... incepeam sa fim din ce in ce mai determinati si peisajul ce se arata in urma noastra parca ne motiva mai tare. Dar parca si aceasta distanta nu se mai micsora... eram efectiv sleiti de puteri... nu stiam ce ne va astepta, cum va fi acolo, dar asta mai putin conta... pentru noi important era decat sa ajungem. Din cand in cand mai aruncam cate o privire in urma si totul se transforma intr-un basm, o cu totul alta lume ce cu greu poate fi descrisa in cuvinte.

Si iata-ne intr-un sfarsit ajunsi... gazda se ofera sa ne prezinte cabana (mult spus cabana, era o casuta de munte) dar parca pe nimeni nu-l mai interesa nimic... toti ne aruncaseram pe jos care mai de care mai istoviti. Din curte privelistea era incredibila... ne uitam in urma si parca nu ne venea a crede cat drum am batut... in acele momente nu ma mai interesa nimic... nici casa, nici masa, nici pat, nici baie, nici nimic... nimic nu se compara cu ceea ce aveam in fata ochilor.

Dupa cateva minute bune, timp in care a trebuit sa ne revenim din acea stare, am intrat inauntru. Aici era foarte cald... in fata se afla un hol, iar pe o parte a lui camerele, toate foarte calduroase cu soba de teracota, ca la bunica acasa:) Imi placea... era acea senzatie pe care o simt mereu la tara iarna... cald... miros fin de foc... sunetul lemnelor pocnind in soba... era perfect dupa tot efortul depus. Aici ne-am tras sufletul putin, apoi am organizat o masa "campeneasca" copioasa.

Aici am cunoscut si ceilalti membrii ai familiei, sotul doamnei foarte vanjos care repara cele stricate la tractor pe drum... copii, doi la numar unul mai maricel altul in clasa a 3-a daca nu ma insel... si un batranel foarte simpatic in varsta de 82 de ani care se invartea ca un titirez prin curte... dadea de mancare la animalute, taia lemne si plus multe altele. Am aflat ca toti faceau in fiecare zi acest drum pe jos (care pentru noi a fost o piatra de incercare), mai ales cei doi copii care erau nevoiti sa strabata zi de zi acest drum pana la scoala, se trezeau in jurul orei patru pentru a ajunge la sapte la scoala... mi s-a parut ceva incredibil! Toti erau sanatosi, fara nici un fel de probleme.

Am trait trei zile de vis in acest loc, un aer deosebit de curat cum niciunde la munte nu am mai intalnit, il simteam in fiecare inspiratie. In prima zi am facut mici plimbari in imprejurimi pentru a cunoaste putin zona... era un scenariu uitat de lume, in care timpul parca statea in loc... Parca numai noi existam acolo, parca toata lumea era a nostra si statea la picioare. De altfel in aceste trei zile petrecute acolo am mai vazut o singura acasa in acea zona... in rest gradini si fanete. Crestele muntilor erau din doua culor... albe acolo unde soarele nu patrundea si verde acolo unde zapada se topise. Nu mai vazusem pana atunci cum poate arata zapada... suna ciudat, dar nu era asa fina cum o stiu multi... era formata din cristale mari de gheata, din foite subtiri asa cum este mica daca, iar daca te uitai atent puteai vedea stelutele acelea care numai in fotografii le vazusem si stiam cum arata. Daca luai un pumn si-l aruncai sunetul era incredibil:) Descoperisem un paraias complet inghetat de care toti ne-am bucurat ca niste copii, un copacel cu ramuri joase in care toti am stat ca intr-un hamac si o multime astfel de lucruri insignifiante care pentru noi a parut un vis.

In cea de-a doua zi am decis sa exploram cat mai mult si ne-am propus sa mergem mai sus pana pe un platou deosebit de unde am vazut cel mai minunat apus de soare... si va spun ca apusuri am vazut multe, dar ca acesta niciodata si cred ca nimeni dintre noi nu-l va uita vreodata. A fost ceva unic cu siguranta in viata fiecaruia, pentru care nu exista cuvinte suficiente pentru a-l descrie... si nu numai acest apus superb, dar si toate acele locuri fantastice.

In a treia zi am facut multe gratare, pe zapada... cei de acolo au avut grija mereu sa nu ne fie frig si paharele noastre erau in permanenta pline cu palinca... a urmat apoi petrecerea de revelion. In cea de-a patra zi, de altfel prima din an, odihna, apoi am facut mici plimbari foarte placute. Ne-am oxigenat plamanii pentru ultima data cu aerul acela curat si ne-am luat adio cu greu de la acele peisaje de basm, dar si cu promisunea de a mai reveni in acele locuri cu urmatoarea ocazie.

In dimineata celei de a 4-a zi am plecat cu noaptea in cap fiindca ne astepta un drum lung, greu si obositor. Pana jos in localitate n-a mai fost chiar asa placut ca si la venire... era intuneric, am avut lanterne si conditiile nu au fost chiar asa excelente, dar chiar si asa cu rele pentru noi a fost o experienta care a pus putina sare si piper excursiei noastre. Si pe masura ce coboram ma gandeam la acei copii care fac asta in fiecare dimineata pe intuneric in aceleasi conditii ca ale noastre. Poate acum si-au dus proiectul la bun sfarsit... acela de a-si face o casa mai jos din lemnele taiate, de altfel unica sursa de venit a lor.

In final am avut parte de o experienta frumoasa intr-o lume parca binecuvantata... pentru care aceste randuri sunt putine... iar daca cumva sunteti prin zona nu o evitati.

Vadu Motilor... o lume de poveste... un colt de rai...

---

VIZUALIZĂRI: 2218 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI