Hai-hui prin Ţara Moţilor

TIPĂREȘTE

Căutând pe site, am constatat că o mare parte din zona despre care am să vorbesc aici nu este "acoperită" cu postări şi, chiar acolo unde ele există, nu sunt multe, aşa că, deşi a trecut ceva timp de când am făcut acest circuit, m-am gândit să-l descriu ca o sugestie de a petrece o vacanţă în mod activ şi interesant.

La vremea respectivă, am "proiectat" circuitul fără a face rezervări pentru cazare, pentru că atunci, la noi încă nu era foarte dezvoltat sistemul de rezervări on-line, dar trebuie să spun că ne-am descurcat foarte bine, peste tot găsind locuri de cazare, în condiţii cel puţin satisfăcătoare.

Am plecat din Piteşti dis-de-dimineaţă, pe DN7/E81, până la Alba Iulia, unde am făcut prima oprire. Evident, punctul central de interes era zona istorică a oraşului, cu Cetatea Alba Carolina, construită la începutul secolului al XVIII-lea, în stil Vauban cu 7 bastioane, în formă de stea.

Am parcat maşina la o margine a parcului Cetate şi a intrat pe aleea care duce exact la Catedrala Reîntregirii Neamului, sau cum mai este numită, Catedrala Încoronării, pentru că aici au fost încoronaţi regele Ferdinand I şi regina Maria în 1922 în calitate de suverani ai României Mari. Construită în 1922, în stil tipic bisericilor româneşti, catedrala este inconjurată de o incintă dreptunghiulară, care are pe latura de vest un turn-clopotniţă, pe sub care este o a doua intrare. După vizitarea catedralei şi plimbarea prin galeriile de acces dintre pavilioanele din colţurile incintei, am ieşit pe sub turnul-clopotniţă. Peste drum se află Muzeul Naţional al Unirii. Merită să-l vizitaţi, măcar virtual, caz în care mergeţi la adresa: muzeuluniriialba.ro.

Dincolo de acest muzeu se găseşte Sala Unirii. Catedrala, Muzeul Unirii şi Sala Unirii se găsesc de aceeaşi parte a străzii Mihai Viteazul, care este orientată aproximativ pe direcţia est-vest. De cealaltă parte a străzii se găsesc alte clădiri importante: Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail, Palatul Episcopiei Romano-Catolice şi Palatul Principilor Ardealului. În faţa acestuia din urmă se află statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul.

Am încheiat plimbarea mergând până la bastionul de la est (sf. Capistrano), după care ne-am întors la maşină şi am plecat mai departe.

Am pornit pe DN74, pe un drum în stare bună (la acea dată), printr-o zonă foarte frumoasă, pe valea Ampoiului, am trecut prin Zlatna şi Abrud, unde haldele de steril erau deja destul de bine acoperite cu vegetaţie şi am ajuns la Câmpeni, capitala Ţării Moţilor. De la Abrud la Câmpeni se merge pe DN74A.

Aici am căutat cazare şi am găsit la particulari, o familie de toată isprava, care ne-a găzduit pentru trei zile. De la ei am aflat care sunt cele mai interesante locuri de vizitat şi, bineînţeles le-am urmat sfatul. A doua zi am plecat la Roşia Montană, întorcându-ne vreo 5 km pe DN74A, după care se intră pe un drum lateral şi se ajunge la de-acum celebra localitate. Aici ne-am oprit la muzeul mineritului. Mai întâi, ghidul ne-a prezentat muzeul de la suprafaţă, care cuprinde numeroase exponate, din diferite epoci istorice, de unelte şi utilaje folosite în mineritul din zonă. După vizitarea muzeului de la suprafaţă, am coborât în mina de aur, devenită muzeu, care datează încă din perioada romană. Aici, însoţiţi de ghid, care ne-a oferit şi informaţii interesante, am văzut cum este organizată o mină de aur şi cum are loc extracţia acestui preţios metal.

La ieşire am continuat discuţia cu ghidul, de data asta mai puţin formal şi astfel am aflat că soarta muzeului era una sumbră, el intrând, conform planului, în zona de exploatare a aurului, în cazul în care proiectul Roşia Montană va fi aprobat. Asta pentru că sistemul de exploatare va fi unul la suprafaţă şi nu unul subteran, ceea ce implică excavarea unor mase uriaşe de rocă, din care să se extragă aurul şi argintul conţinute în aceasta. Dintr-o tonă de rocă, se va obţine, în medie, un gram de aur. Interesant este că procesul rămâne rentabil, preţul fiind unul competitiv. La îndemnul ghidului, pentru a ne face o idee, am mers şi la cariera unde avea loc exploatarea (la scară redusă) şi am văzut ce impact asupra sistemului ecologic avea ea. Multiplicat de sute de ori, în cazul punerii în aplicare a proiectului, impactul în acest caz va impune eforturi uriaşe şi cheltuieli imense pentru reecologizarea zonei, aşa cum impune legislaţia de mediu.

Am aflat de asemenea că majoritatea locuitorilor erau în favoarea punerii în practică a proiectului, convinşi că asta va aduce multe locuri de muncă, în locul celor dispărute prin închiderea întreprinderilor de exploatare şi prelucrare minieră din zonă. Mulţi dintre roşieni îşi vânduseră deja casele firmei canadino-australiene, pentru că zona comunei intra şi ea în perimetrul de exploatare. În schimb, primiseră case moderne, la cheie, într-o altă zonă, sau bani, suficienţi, spuneau ei, să-şi cumpere un apartament în Cluj.

Ne-am întors la gazda noastră cu sentimente amestecate, dar cu speranţa că se va găsi o soluţie în favoarea oamenilor de acolo, speranţă care nu s-a concretizat, din păcate nici până acum.

A doua zi am plecat spre comuna Avram Iancu, situată în creierul Apusenilor, pentru a vizita Casa memorială Avram Iancu. Aceasta este casa în care s-a născut Craiul Moţilor, o casă tipică din Ţara Moţilor, cu acoperişul ţuguiat, datând de la 1801. Între timp s-au mai adăugat şi alte construcţii, care adăpostesc un muzeu care prezintă fotografii, documente de familie, obiecte personale ale lui Avram Iancu. Aici se păstrează chiar şi certificatele şcolare ale revoluţionarului, testamentul lui, documente referitoare la Revoluţia de la 1848. De asemenea, aici este şi o expoziţie etnografică.

Ajunşi în zonă, merită să faceţi o plimbare şi până la cascada din apropiere (nu mai sunt sigur, dar parcă numele ei este Pisoaia), este o zonă pitorească, peisajul fiind unul deosebit.

Obosiţi, ne-am întors la gazdele noastre, cu care ne-am încheiat ziua la un pahar de vorbă.

Ziua următoare am planificat o plimbare la gheţarul Scărişoara. Am plecat pe DN75, am trecut prin Albac şi, ajunşi în Gârda de Sus, am luat-o la dreapta, pe DJ750 (drum de macadam), până la o cabană parţial terminată, care avea la acea dată în funcţiune doar un magazin şi o mică terasă. Am lăsat maşina în curtea cabanei, contra unei sume de bani şi am pornit pieptiş pe cărarea ce duce spre peşteră. Se poate ajunge şi pe un drum, accesibil numai pentru maşini de teren. Erau şi nişte tipi cu ARO, care-şi ofereau serviciile, dar noi am preferat să facem drumul pe jos.

După un drum de vreo două ore, am ajuns sus, la gura peşterii, unde intrarea se face la ore fixe. Am intrat în avenul ce adăposteşte gheţarul cu o vechime de 45000 de ani şi cu volumul cel mai mare din ţară, coborând pe nişte scări metalice abrupte, vreo 20-30 de metri. Peştera, declarată monument al naturii, este foarte răcoroasă, aşa că dacă ajungeţi pentru prima oară acolo, luaţi-vă şi o haină mai groasă.

A treia zi am plecat mai departe, în continuarea circuitului, pe DN75, prin Ştei, Beiuş, spre Oradea. Am făcut o mică deviere şi ne-am oprit la Peştera Urşilor, situată în comuna Pietroasa. Dintre peşterile din România, vizitate de mine, aceasta este cea mai bine organizată şi amenajată, deşi este mult mai tânără, fiind descoperită în 1975, cu ocazia unor lucrări la cariera de marmură din apropiere. Nu este foarte lungă, doar 1,5 km, din care vreo 500 m vizitabili, dar condiţiile de vizitare sunt comparabile cu cele din vest, motiv pentru care, probabil, erau mulţi vizitatori străini, în special din Ungaria.

Tot acolo, merită să vă opriţi şi la muzeul unui localnic, un fel de echivalent muzeistic al picturii naive.

Ne-am încheiat ziua la Băile Felix, unde ne-am cazat la singurul hotel care mai avea camere libere, hotelul Crişana. A doua zi ne-am petrecut-o, evident, la ştrand. După încă o noapte petrecută aici, dimineaţa am pornit spre Oradea, unde am petrecut o zi plimbându-ne prin oraş. Am asistat la un concurs canin în parcul 1 Decembrie, am vizitat Cetatea, după care am pornit mai departe, spre Cluj. Am înnoptat la un popas de pe marginea drumului spre Cluj, prin zona Aleşd, mi se pare, într-un cadru plăcut, la marginea pădurii.

Ziua următoare am continuat traseul, ajungând la Cluj, unde ne-am petrecut întreaga zi. Ne-am plimbat prin centrul istoric, am vizitat biserica romano-catolică Sf. Mihail, din Piaţa Unirii şi Catedrala Ortodoxă din Piaţa Avram Iancu.

Am plecat apoi mai departe, spre Turda şi am înnoptat tot la un popas de pe traseu, la câţiva km înainte de Turda. A doua zi am dat o raită pe la rezervaţia Cheile Turzii, un mic rai, din păcate neexploatat cum trebuie. În zonă erau multe corturi, dar, din păcate, aproape nimic amenajat. Am văzut un autocar cu turişti veniţi din Slovacia, care îşi aduseseră cu ei o adevărată popotă, mâncarea fiind pregătită de şofer. Am intrat în vorbă cu el şi mi-a spus că a cumpărat autocarul, care mai purta sigla fostului Oficiu de Turism al Cehoslovaciei comuniste şi organiza excursii în zonă pentru numeroşii amatori de natură sălbatică din Bratislava. Ştiind că aici nu sunt multe posibilităţi de cazare şi masă, venea cu instrumentarul necesar pentru a pregăti masa caldă (cârnaţi la grătar şi alte chestii asemănătoare) pentru toţi turiştii cu care venise.

Şi el işi declara uimirea că românii nu ştiu să exploateze această adevărată "mină de aur".

Ne-am continuat apoi drumul prin Aiud, Alba Iulia, Sebeş. Aici am decis să nu continuăm spre Sibiu, ci am luat drumul Transalpinei, trecând prin Săsciori şi Şugag, de unde am cumpărat o adevărată pâine cu cartofi ardelenească, de vreo 2 kg, abia scoasă din cuptor.

Dacă până aici drumul a fost relativ bun, mai departe, pe măsură ce urcam la atitudini mai mari, asfaltul era din ce în ce mai prost, până ce, la un moment dat a dispărut cu totul. drumul devenind unul de macadam, uneori mai bun, alte ori mai prost, dar peisajul este unul deosebit. La un moment dat, am trecut pe lângă o cabană, lângă care erau mai multe maşini, mai ales 4x4. Pe un baner am citit şi motivul adunării: o întrunire a celor de la Romsilva, cu privire la protecţia pădurilor. Nu vă spun ce mirosuri de grătare pluteau în aer.

Lacul de acumulare Oaşa este o zonă deosebită, unde amatorii de privelişti spectaculoase au motive serioase să ajungă. Pe măsură ce ne apropiam de Obârşia Lotrului, locurile erau din ce în ce mai populate de culegători de ciuperci, plante şi fructe de pădure. Am aflat că s-a dezvoltat o adevărată afacere cu aceste produse care sunt exportate, în special în Italia.

În final, am ajuns acasă trecând pe la Voineasa Brezoi şi, apoi pe Valea Oltului.

Din păcate, la acea dată nu dispuneam decât de un aparat de fotografiat cu film, motiv pentru care nu am făcut multe fotografii, mai mult, o parte din acestea au fost voalate la firma unde le-am dat la developat. Drept despăgubire, developatul a fost gratis şi mi-au digitizat şi filmul, astfel că fotografiile salvate de la dezastru le am acum în format digital şi le pot încărca pe siteul Amfostacolo.

Pentru că am observat tendinţa, îndreptăţită, a multora, de a merge în vacanţe acolo unde serviciile sunt mai bune, vreau să le spun acestora că totuşi şi în România sunt locuri foarte frumoase, care merită vizitate şi sunt şi oameni care încearcă să ofere servicii turistice de calitate. Pentru ca ei să reuşească, este nevoie şi de încrederea noastră.

---

VIZUALIZĂRI: 2871 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI