Averi în Munții Apuseni

TIPĂREȘTE

Orice calatorie in Muntii Apuseni este un cadou pe care ti-l oferi cu drag si inconstienta, tie insuti si celor dragi. Un cadou de suflet. Pentru ca peisajul Muntilor Apuseni cu paduri, pasuni, parauri, versanti, pesteri, bisericute mici din lemn si piatra ti se pironeste de fiinta, ca si cum ai intinde linistit, cu palmele goale, un balsam peste rani care de multa vreme asteptau sa fie oblojite... Muntii Apuseni pastreaza comori mai mari si comori mai mici, de spiritualitate, credinta, frumusete, dar si comori propriu-zise, ma refer aici la Rosia Montana, care ascunde in maruntaiele pamanturilor sale cea mai mare bogatie de aur din intreaga Europa. Tinta principala a traseului pe care l-am parcurs prin Muntii Apuseni si despre care voi scrie acest rewiev a fost tocmai vizitarea Galeriilor Romane si a Muzeului Aurului de la Rosia Montana, dar am ajuns si in alte locuri, avand parte de fel de fel de surprize placute si peripetii...

Traseu

Am dorit sa urmam ruta: Alba Iulia – Zlatna – Abrud – Rosia Montana- Bistra (cea mai mare comuna din tara) - Lupsa -Baia de Aries – Salciua – Ponor- Ocolis – Remetea- Coltesti – Aiud – Teius – Alba Iulia. Dar socoteala de acasa, nu se potriveste intotdeauna cu cea de pe traseu, in apropierea localitatii Ponor, s-a rupt filmul, aici doream sa vedem Vânătarele Ponorului- o spectaculoasa cascada, locul nu l-am gasit, ne-am invartit prin munti, inconjurati e drept de un peisaj cum mai vazusem doar in fotografiile din calendare, insa Vanatarele Ponorului nu le-am reperat, in plus, nu am mai nimerit nici drumul spre Ocolis si Rametea, am ajuns la Ramet, prin Cheile Rametului si de aici am ajuns in Teius. Drumul, acesta pe care ne-am ratacit, nu a fost asfaltat, insa a fost practicabil...

Se cade sa incep totusi cu... inceputul...

Plecati dis de dimineata din Alba Iulia, lasam usor usor, in spate drumul ingust ce strabate dealurile Zlatnei si undeva, la cca. un kilometru de oras, pe partea stanga, apare un indicator ce ne duce pana la Manastirea Pătrânjeni. Am gasit aici o manastire noua, scaldata intr-o mare de flori, cu o curte ingrijita, semn al mainilor dibace si neobosite ale calugaritelor ce vietuiesc aici. Manastirea este ridicata pe locul unui alt asezamant de cult, trecut prin foc de tun de catre generalul Bucow in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Locasul actual de cult a fost reinfiintat in anul 1993 de doua calugarite venite din Moldova, de la frumoasa Manastire Agapia. La manastire am petrecut putin timp pentru suflet si reculegere, apoi am pornit spre destinatia principala: Rosia Montana.

Pe o sosea serpuita printre brazi si, culmea acestor zile :), cateva dealuri acoperite cu un fel de folie – haldele de steril ramase asa, sterile, dupa ce exploatarea miniera s-a sfarsit, am ajuns, la Rosia Montana - California antichitatii, cum a numit-o istoricul Vasile Parvan. Dupa Bucuresti, este probabil, cea mai vestita localitate romaneasca. Veche de 2000 de ani. Mi-a placut localitatea, are in sine un aer de bogatie amestecat cu decaderea, se simte mirosul banilor in aer, la fel cum se simte si lipsa lor, se vad urmele celor ce au pus banul inaintea altor convingeri, se simte obida celor ramasi... Rosia Montana este o localitate in care tristetea te inconjoara... este o localitate moarta, cu oameni vii, e cald si pe strazi nu trece nimeni, nici om, nici masina, nici animal... Case aratoase la timpul lor, parasite si numeroatate asemenea celulelor unei inchisori... Am urcat cararuia ingusta spre una dintre bisericile din localitate despre care stiam ca adaposteste o statuie daruita de Maria Tereza, in drumul nostru ne-au privit mute, ori poate mai bine ar fi sa scriu ca am privit noi, la fel de muti, crucile parasite din cimitirul neincapator la un moment dat... ruine, paragina, parasire... dar, dincolo de toata tristetea ce imi patrudea sinuos in inima, un fluturas zglobiu, mare, cu aripioare albastre m-a calauzit o parte din drum... si totusi viata si frumusetea merg mana in mana, totul e sa cauti, sa vrei sa le vezi...

Dupa ce am vizitat biserica, impunatoare, impozanta, bogata inca, am pornit spre unul dintre fostele lacuri de decantare, taul si imprejurimile lui erau folosite ca loc de agrement, peisajul sublim, tinerii faceau baie, gratare, fiecare care dupa cum ii poftea inimioara. Locul, acesta verde si inconjurat de brazi, l-am perceput dupa ce am strabatut satul decrepit ca pe un liman gasit dupa o lunga ratacire. In centrul localitatii exista un punct de informare si un muzeu aflat sub custodia Gold Corporation. Exponante interesante, nu voi insista, mie aici mi-a placut si nu prea, e atmosfera aceea cunoscuta de muzeu, cu vitrine de sticla si... nou. Totul era prea nou, prea multa stralucire intr-o astefel de zona rurala, si apoi, mie nu imi place noul la muzeu. Vreau trecut pur, vreau altceva. Si exact acel altceva l-am intalnit la Muzeul Mineritului, Lasand la o parte controversele grele legate de proiectul de la Rosia Montana si propria mea parere vis a vis de acest proiect, o sa incerc sa va povestesc cate ceva despre Muzeul Mineritului din Rosia Montana. Muzeul Mineritului de la Rosia Montana consta in vizitarea muzeului propriu-zis si a unei parti a galeriilor romane, medievale si moderne - singurele din lume pastrate in mediul lor natural, fapt ce presupune intrarea in adancul pamantului. In primul rand trebuie spus ca desi acest muzeu este cuprins in unele ghiduri turistice, cei de acolo nu considera Galeriile Romane, inalte de 1,80 metri si late de doar 1 metru ca fiind un muzeu. Asa ca pentru a intra in galerii trebuie sa fie un grup de minim 20 de persoane. Ghid nu exista, unul dintre inginerii care lucreaza acolo, face ghidajul in timpul liber. Am asteptat si noi se se stranga numarul cerut de turisti, apoi cineva i-a telefonat ghidului, iar intr-un final acesta a ajuns... Ne-a spus din capul locului ca nu e ghid si galeriile nu sunt muzeu, ca nu e platit pentru ceea ce face…Insa, pe parcursul vizitei s-a dovedit a fi mai priceput decat alti ghizi, ne-a vorbit cu dragoste si patos despre aur si despre realitatile si legendele ce se tes in jurul lui…Muzeul Mineritului Aurifer se afla in zona primariei, biletul de intrare a costat undeva in jur de 10 lei pentru o persoana adulta. Prima parte a vizitei a fost in interiorul galeriilor, pentru a ajunge aici am coborat 157 de trepte, aici temperatura este de cca. 8 grade, asa ca e necesara imbracaminte mai groasa, daca afara este o alta temperatura. Vedeta absoluta a vizitei este una dintre galeriile romane de exploatare a zacamantului aurifer. Este singura galerie de acest gen din lume, perfect pastrata, descoperita recent, pentru vizitare sunt amenajati 150 metri. Am REaflat cum s-au cladit multe dintre minunatiile pe care le vedem noi astazi la Roma... cu aurul Muntilor Apuseni. Timp de peste 150 de ani romanii au carat cantitati incomensurabile de aur de la Rosia Montana. Exista pe peretii galeriei urma filoanelor de aur. Legendele spun ca atata aur au carat romanii de la Rosia Montana, incat, in momentul in care primul transport al convoiului atingea pamantul celor 7 coline, ultimul transport tocmai iesea din Rosia Montana... Ghidul ne-a vorbit si despre ceilalti exploatatori de aur, mirajul acestui metal nobil atragand aici mii de oameni... unii dintre ei si-au schimbat destinul definitiv, altii au platit cu viata... Deosebit de interesanta mi s-a parut povestea valvelor... cat este realitate si cat este legenda... asta... nu stiu…Dupa cca. 30 de minute s-a terminat turul nostru in maruntaiele pamantului. Am iesit la suprafata si la soare, canicula nu am mai resimtit-o ca fiind suparatoare... Trebuie ca greu e sa fii miner, sa respiri si sa traiesti fara soare, fara caldura... in inima muntilor... nu e de mirare ca barbatii nu depaseau de regula varsta de 50 ani...In aceste mine s-au descoperit 25 de tablite cerate continand informatii juridice, contracte de vanzare-cumparare, informatii despre conditiile de munca din mina si poate, cel mai important lucru, pe o tablita este mentionat numele localitatii Aburnus Maior si data de 6 ianuarie 131d.hr. In curtea interioara pot fi vazute pietre de mormant romane si instalatii miniere de exploatare a aurului datand din diferite epoci. Am vazut cateva steampuri de lemn, care functionau prin forta apei si unul din metal care functiona prin forta aburului. Langa steampuri se poate vedea un vagonet de lemn, cu roti de lemn, cu care se scotea aurul din interiorul minei... pe sine de lemn!!! Apoi am fost condusi spre cladirea in care este amenajat un muzeu. Aici am trait momente de durere pot spune, imi venea sa plang, m-a durut sa vad cat de grea era viata celor care aduceau aurul la suprafata si mai ales viata copiilor lor... Aici, in muzeu pe langa cateva obiecte specifice mineritului, exista o harta tridimensionala a zonei si mai ales o ampla expozitie de fotografii... Privindu-le, m-am simtit trista... am vazut copii de aceasi varsta cu fiul meu, carand in spate cosurile grele cu roca, spre a o aduce la suprafata pentru maruntit si extras metalul nobil... Am vazut multi copii facand munci grele, barbatesti... am vazut femei imbatranite inainte de vreme, din cauza vietii vitregite... Dar am vazut si oameni fericiti care s-au imbogatit de pe urma acestei indeletniciri... Dupa ce am parasit acest loc, am discutat mult pe seama a ceea ce am vazut…e un loc ce merita a fi vizitat atata timp cat inca mai exista!

De aici am poposit apoi la Manastirea Lupșa. Muntii Apuseni adapostesc mici bisericute de lemn, bijuterii ale arhitecturii taranesti stravechi. Manastirea Lupsa este una dintre aceste locase de cult, situata pe soseaua ce leaga orasul Campeni de Turda, la marginea localitatii Lupsa, in judetul Alba. Se zareste de pe sosea turla ei inalta, ridicata semet. Un zid de piatra ce o inconjoara concentric o tine departe de lumea dezlantuita, o fereste de ispite si de tumultul vietii trecatorilor... Cine doreste sa se reculeaga va parca masina, la marginea zidului gros si o va porni agale, pe potecuta dreapta, tot de piatra care duce inspre manastire. E micuta aceasta manstire, alba si cu ferestre inguste, ca in povesti, doar acoperisul sau tuguiat este impresionant prin marime. Usa este straveche, din lemn de stejar, inchisa, cu zavor, cum nu mai intalnesti in ziua de azi decat prin muzeele satesti…Picturile din interior nu au limpezimea cromatica a bisericilor de lemn din Maramures, dar diversitatea tematica a picturilor murale place. Pe langa aceasta bijuterie veche de cca. cinci secole, in incinta zidurilor groase, ca de cetate au mai fost construite recent o serie de cladiri. Magazinul cu obiecte bisericesti este bine aprovizionat, mai ales cu carti, am cumparat de aici cateva volume de legende si povestiri cu talc pentru cei mici, foarte interesante. Din ele am aflat ulterior de ce bisericile din Transilvania sunt construite din lemn... Pentru ca asa a fost porunca austro-ungarilor care au stapanit vremelnic aceste tinuturi…Ca romanii sa-si construiasca bisericile din lemn, stiut fiind ca lemnul nu are rezistenta zidului. Credeau ca vor putrezi degraba si vor pieri. Dar nu a fost sa fie asa. Din fericire. La poalele manastirii este o mandrete de pensiune - Casa Apuseana, am luat aici pranzul si ne-am relaxat pe indelete la o cafea si o inghetata, in timp ce piticii s-au zbenguit in spatiul special amenajat pentru copii. Am pornit apoi la drum, pe Valea Arieseului spre Pestera Huda lui Papara.

Peștera Huda lui Papară este, cu certitudine, ilustrarea ideii de aventură. Este localizata in vestul Muntilor Trascau, in Culmea Bedeleu. De pe drumul national Campeni - Turda, din centrul satului Salciua de Jos se deschide pe partea dreapta un drum, pe care trebuie apucat. Cativa kilometri sunt asfaltati si pot fi parcursi fara probleme, admirand frumusetea acestui sat, casele sale aratoase, cu gradini imense pline de pomi fructiferi. Dupa vreo 5 km, drumul devine neasfaltat, insa practicabil. Noi am ajuns cu masina pana la Schitul Sub Piatra, unde am si lasat-o si am pornit apoi pe potecuta. Despre Huda lui Papara legendele locului spun ca ar fi fost refugiul zeului dac Zamolxes…Toponimia locului pare sa fie in sprijinul acestei povesti ancestrale “huda” insemanand – adapost, iar cuvantul “papara” nu e banala omleta pe care o stim noi, ci deriva din latinescu “papa” talmacit in „lider religios”…. In zona, locul se mai numeste si Pestera Stapanului. Cat este mit si cat realitate, cine poate sti. Cu siguranta se stie insa, ca Muntii Trascaului, acolo unde poate fi gasita aceasta pestera, au fost, in urma cu mii de ani tinutul preferat al stramosilor nostri, dacii. Ceea ce e insa si mai sigur, e ca nu o gasesti cu usurinta…Din drumul principal nu este niciun indicator, l-am gasit undeva in apropierea pesterei. Dupa ce am parcat masina la poarta schitului, am strabatut paduricea din vecinatatea pesterii insotiti de trilul pasarelelor si verdele ireal al padurii. Aerul respirat e atat de curat, incat as fi vrut sa pot respira aceasta dulceata ozonata pentru totdeauna. Dupa ce am trecut paraiasul - eu si baietelul direct prin apa cristalina si rece ca gheata, puntea miscatoare mi s-a parut foarte subreda - cararea s-a ingustat si, pe margine de stanca ne-am indreptat spre intrarea in pestera... Pana la un anumit loc, poteca de pe buza stancii este tapetata cu scanduri de lemn si are balustrade de protectie... Insa, cu vreo 3 metri inainte de intrarea in pestera, totul se sfarseste brusc, balustrada este rupta, un morman de barne de lemn amestecate, invalmasite, si poteca... se termina. Accesul in pestera nu este posibil. Nu mai este posibil. In urma cu cativa ani pestera era vizitata, dar in urma unei viituri care a luat cu sine nu doar calea de acces, ci si, din pacate vietile unor tineri care se aflau in pestera, nimic nu a mai fost reconstruit. Poate autoritatile locale considera, ca nu merita investitia, deoarece Hupa lui Papara, nu este decat pestera in care traieste cea mai mare colonie de lilieci din Europa, nu este decat pestera cea mai lunga, cea mai denivelata, cu cea mai inalta galerie, cu cel mai lung curs subteran si cu cea mai mare cascada subterana din tara…. Nu am reusit decat sa zarim oarecum ceva din interiorul pesterii, insa drumul de acces pana acolo a fost o adevarata aventura, asa ca ma bucur sa pot spune ca... am fost si eu acolo.

Am lasat in urma pestera oarecum dezamagiti ca am batut atata drum, fara sa reusim sa ne bucuram de unicitattea acestui loc si am vizitat apoi Schitul Sub Piatra, o alta bisericuta, inca si mai discreta si mai ferita de pasii si privirile trecatorilor. Dupa cum ii spune si numele este ridicata la adapostul unei stanci, in gura pesterii Huda lui Papara, in tinutul salbatic si retras al Muntilor Trascau. Ea descrie plastic tinutul acesta montan cu decorul sau amestecat de brazi, mlastini si biserici de lemn. Si ea este inconjurata de un zid serpuit. Spre deosebire de cealalata, este toata construita din lemn, vechi, scorojit pe alocuri. Clopotnita insa se inalta semeata spre cer, asemenea unui brad mandru al muntilor acestora frumosi. In interior se afla sfinte moaste, maicutele erau la rugaciune pe cand am ajuns noi, de aceea nu am indraznit sa fac prea multe fotografii. Mi-a placut mult curtea ei, cu meri plini de rod si cu puzderie de floricele…Ma impresioneaza de cate ori ajung in zona aerul retras, tacut, al acestor locase de cult, pluteste peste toate senzatia ca bisericile, curtea lor, clopotnitele sed in nemiscare ancestrala, de sute de ani…

Am pornit apoi spre localitatea Ponor, sa ne bucuram de spectacolul oferit de caderea apei uneia dintre cele mai frumoase cascade ale judetului... Vanatarele Ponorului. Ne-am invartit pe drumuri virgine, prin creierii muntilor, mai bine de trei ceasuri si inafara turmelor de oi pazite de caini vigilenti si ciobanei tineri... nu am gasit nimic... Niciun indicator, nicio cascada. Ea exista insa cu certitudine, intr-un final am gasit un indicator spre Vanatare, dar trebuia apucat un drum pe jos, cca 5 km si nu mai aveam chef sau energie pentru asa ceva. Asa ca ramane sa ajungem intr-o alta zi in zona, sper sa gasim atunci Vanatarele Ponorului. Spre seara am gasit un loc sublim, ca un rasad in mijlocul muntilor, o poienita inconjurata de crestele verzi ale brazilor. Aici am mancat ceea ce ne luasem cu noi de acasa, copiii au alergat, au prins gaze, iar eu am reusit, exact ceea ce imi dorisem inca de dimineata, sa ma incarc cu cat mai multa suflare de munte...

---

VIZUALIZĂRI: 4163 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI