Vacanță în Uzbekistan. Traseul (2)

TIPĂREȘTE

Ieșind din oaza Buhara, am intrat în Regiunea Navoi, a doua ca suprafață (110000 de kilometri pătrați, jumătate cât România), dar cea mai puțin populată dintre toate cele 13 unități administrative ale Uzbekistanului (sub un milion de locuitori, din cele 36-38 de milioane în întreaga țară).  

Până în orașul Navoi, capitala regiunii, am mers pe autostradă, după care am luat-o către nord prin Deșertul Kîzîlkum, același - dar parcă altul cu /decât cel străbătut cu trei zile înainte, când am venit de la Hiva la Buhara. Partea vestică a deșertului este acoperită de un nisip negru (deși nu există clasicele dune), în timp ce partea estică (pe care o străbăteam acum) este stâncoasă (sâncile au o nuanță roșiatică, de unde și numele deșertului, care s-ar traduce chiar așa, Deșertul Roșu), brăzdată de văile seci ale unor râuri; poate că prin ele chiar se adună apă iarna-primăvara, anotimpuri ceva mai umede. În plus, din loc în loc poți vedea case izolate sau chiar mici grupuri de case, am zărit cămile și cai, pe jumătate sălbatici, în plin galop.

Pe lângă aceste sporadice semne de viață, pe hartă veți observa că există chiar și localități relativ însemnate, formate în oaze de câțiva kilometri pătrați. Cea mai importantă dintre acestea este

NURATA,

cu o populație de vreo 30000 de locuitori. Schumacher al nostru a oprit mașina lângă un parc, a sărit imediat de la volan și ne-a deschis portiera, făcându-ne semn să coborâm și să intrăm în parc. După care a demarat în trombă, lăsându-ne cu ochii în soare.

În programul lui Nilufar erau două rânduri în care se pomenea că vom vizita Nurata, așa că am bănuit că era cazul să căutăm ceva interesant. Pe un deal se vedeau domurile unor madrase / moschei și ruinele unei cetăți:

Am stat pe deal cam două ore, apoi am revenit la poarta de intrare în parc. În două minute, Schumacher a apărut de nicăieri, ne-a îmbarcat și ne-a dus la masă. Am mâncat în casa unor oameni care se ocupă și cu broderia tradițională uzbecă, fabricând Suzzanne – am să povestesc despre ce e vorba. După care ne-am continuat drumul către 

LACUL AIDAR / AYDARKUL

Este cea mai mare acumulare de apă de pe teritoriul Uzbekistanului (țară fără ieșire la mare); nu a fost așa dintotdeauna, Marea Aral era mai întinsă, dar din ea a rămas doar amintirea, după cum am povestit aici vezi impresii.

Este noua fiță în materie de turism: să dormi într-o tabără de iurte tradiționale, unde să mănânci tradițional, să stai noaptea la un foc de tabără tradițional și să asculți muzică tradițională interpretată de un bard tradițional, să faci o plimbare tradițională prin deșert călare pe o cămilă, tradițională, desigur. Se poate face și puțină plajă, plus o o baie în Aydarkul – ce mai, lăsând la o parte gluma, programul propus este chiar interesant.

Când ne-am documentat, acasă, pentru vacanță, nu am găsit nimic despre faptul că uzbecii promovează acest tip de ecoturism. Ne-a propus Nilufar să adăugăm această excursie și am fost de acord. Și nu regretăm că am făcut-o și pe asta. Voi reveni cu un articol dedicat acestei experiențe.

A doua zi, după micul dejun, am luat drumul spre Samarkand. Am revenit în Nurata (70 de kilometri) și ne așteptam să coborâm către Navoi, să întâlnim autostrada și acolo să o luăm la stânga. Poate nu am insistat îndeajuns asupra faptului că drumurile în Uzbekistan (cu excepția autostrăzilor) nu sunt deloc în regulă. Despre unele se poate spune că sunt așa și așa, în timp ce altele sunt înspăimântătoare. Pe unul din a doua categorie ne-a dus Shumacher: a făcut stânga chiar la Nurata, mergând cu viteză pe o șosea paralelă cu autostrada (50-60 de kilometri nord față de aceasta), scoțându-ne pe nas, pur și simplu, masa de dimineață. Întregul calvar a durat 2-3 ore, dar a părut mult mai lung.

Eu nu sunt așa de sensibil, prin urmare am reușit să găsesc și o parte bună a acestui traseu: am mai învățat câte ceva despre geografia Uzbekistanului. Munții Pamir au două prelungiri către vest, ambele paralele cu Lacul Aidar (și paralele și cu autostrada, care urmează cursul râului Zerafșan, cel mai important afluent al Amudariei). Distanță dintre cele două lanțuri muntoase este de 10-15 kilometri, iar această depresiune, să-i zicem, este fertilă, fiind stropită de ploile ce cad din norii formați prin evaporarea apei lacului. Satele sunt întinse, cu distanțe mari între case – probabil terenul respectiv este cultivat de cei care locuiesc la marginea lui. Importanța istorică a oazei Nurata vine chiar din faptul că e „poarta deșertului” , capătul vestic al zonei fertile.

SAMARKAND

Am ajuns înainte de două, relativ devreme. Ne-am cazat la Diplomat Premium Hotel, un hotel foarte confortabil și extrem de bine situat, la o sută de metri de Piața Registan, kilometrul zero al orașului. O persoană a rămas să zacă în cameră, doborâtă de drumul cumplit, iar ceilalți, după o scurtă siestă, am ieșit la plimbare.

Samarkandul este un oraș mare, peste un milion de oameni cu tot cu suburbii, 600000 în orașul propriu-zis – este al doilea ca mărime, după capitala Tașkent. Are un aspect mult mai sovietic decât Buhara (care are un centru vechi întins), mie mi s-a părut că aduce destul de bine cu Chișinăul, aceleași bulevarde largi, același gen de clădiri. Din păcate, blocuri comuniste stau peste drum de splendida Piață Registan. Cu toate astea, eu l-am găsit plăcut, poate pentru că am făcut la zi cursul de estetica urâtului aici, în România.

Ce am văzut în prima după amiază:

De Piața Registan nu am reușit să ne apropiem, era festivitatea de deschidere a unui mare festival folcloric al tărilor din Asia Centrală (dar cu invitați din toată lumea, a participat și România). Oficiile de gazdă erau făcute de însuși președintele Uzbekistanului, așa că poliția a oprit circulația în perimetrul pieței. A fost frustrant și, mai grav, ne-am făcut griji în legătură cu programul de a doua zi: oare aveam să reușim să vedem ceea ce ne doream?  

Am reușit, a doua zi dimineață accesul a fost permis – celor care aveau bilet, desigur. Dacă în Buhara oricine poate intra în piața centrală pentru a se fotografia acolo, în Samarkand doar cei care achită 70000 de somi (cam 6 dolari) au acest privilegiu 😊.

Firuza, ghida care avea să ne însoțească pe întreaga durată a zilei (a stat cu noi până la șapte seara și ar mai fi stat, dacă nu apărea o problemă – deși în programul agreat cu Nilufar eram anunțați că vom beneficia de compania ei doar 5-6 ore), ne-a preluat de la hotel la ora 9 și ne-a prezentat pe îndelete atracțiile orașului:

Sus, la observator, cuiva din grup i s-a făcut rău: era șase seara, stătuserăm o zi întreagă în picioare, în plin soare, eram plecați de acasă de zece zile și aveam la activ drumul oribil din ziua precedentă, era aproape inevitabil ca unul dintre noi să cadă. Am avut ocazia (nedorită) de a testa sistemul medical de urgență din Uzbekistan. Salvarea, chemată de Firuza, a ajuns în mai puțin de zece minute, iar personalul a fost cât se poate de amabil și de eficient. Au stat lângă noi până când problema s-a rezolvat și nici măcar nu ne-au cerut asigurarea (aveam, dar la hotel), doar au spus că, în cazul în care va fi nevoie de internare, aceasta va trebui prezentată. Câteva luni mai târziu aveam să facem comparația cu sistemul islandez de urgență: ni s-a cerut să plătim până și o banală măsurare a tensiunii într-o farmacie (cam 40-50 de euro), iar orice eventuală intervenție / medicație tebuiau achitate de noi, pe loc, urmând să ne certăm apoi cu asiguratorul pentru recuperarea sumei.

Incidentul a făcut să nu mai putem ajunge la ultimul obiectiv programat, Complexul Shakh-i-Zinda, cu cimitirul regal, unul dintre principalele centre de pelerinaj din Asia Centrală. Oricum, la vârsta noastră, realizaserăm un adevărat tur de forță, Samarkandul nu e oraș de „bifat” într-o zi.

Mai ales că sunt posibile excursii interesante pe lângă, dacă timpul permite:

---

VIZUALIZĂRI: 81 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI