Călător prin țara mea: Sulina

TIPĂREȘTE

Motto: Sulina este “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre” - Jean Bart

Doi pirați, la o sticlă de rom. Unul dintre ei avea un picior de lemn, un cârlig la o mână și un ochi acoperit.

- Cum ți-ai pierdut piciorul? întreabă cel sănătos.

- Eh, atacasem o corabie englezească și ăia au ripostat cu salve de tun. O ghiulea m-a lovit peste picior și... asta e, acum am piciorul de lemn!

- Dar mâna?

- Abordasem un vas francez, m-am duelat cu un marinar de-al lor și, înainte de a-l omorî, ăla a apucat să-mi taie brațul... dar, uite, trăiesc mi-au pus cârligul la mână.

- Și ochiul?

- Ei, ochiul... mi s-a așezat o muscă pe obraz!

- Păi, cum așa, de la o muscă pe obraz să-ți pierzi ochiul???!!!

- Da, vezi tu, nah, de-abia-mi puseseră ăștia cârligul la mână, nu eram obișnuit cu el!

Înainte de a scrie acest review am stat și m-am gândit despre ce aș vrea să transmit prin el, ce-a vrut scriitorul să spună prin..., cred că mai țineți minte întrebarea cea mai idioată care ni se punea la școală când trebuia să facem o analiză literară.

De fapt, încă sunt buimac, am trăiri ciudate, nu știu ce m-a lovit, după ce am venit de la Sulina. Doamne-Doamne a fost bun tare cu mine și, printre altele, m-o fo'lăsat să umblu și prin lumea asta. Nu-nșir toate locurile pe unde-am fost, dar să spun c-am văzut țări, orașe și mări de prin Europa, dar Sulina nu știu unde s-o încadrez? Pentru că are un ce al ei, pe care nu -l recunosc altor localități. Hei, Mangalia nu se pune!

Dar, dacă tot o dăm în literatură și-n întrebări filozofice, hai să citez din Filip Brunea Fox, cel care a pus bazele reportajului literar în România, care a văzut Sulina după cum urmează, în reportajul “Farmecul Dunării: Sulina” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 iunie 1934:

”“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanţă de mal se desfăşoară paralel cu canalul un rând lung de case cenuşii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Şi apoi, la fel aliniată şi silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lăţime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de ţânţari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt şantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea. ”

Sulina ne-a primit cu căldură. Nu, nu vă-nchipuiți că orășelul care este și-a oprit activitatea pentru sosirea noastră, ci, cu căldură din aia, uscată, de vară. Erau, undeva, la vreo 32 de grade Celsius atunci când, eliberați de hurducăiala șalupei de ne adusese de la Tulcea, am coborât de pe ponton pe faleză. Dunărea, lată de vreo 50 de m, curgea lin spre Marea cu care se întâlnea peste vreo doi km. Și, da, tot la 5 m distanță de faleză. Marea, în schimb, nu se mai vede.

Involuntar, am căutat niște repere pe care, evident, nu aveam de unde să le am, călcam pentru prima dată pe acest pământ. O faleză nu foarte spectaculoasă, umbrită de sălciile pletoase. Câteva terase, acoperite cu ”coviltire”, mai toate făcând reclamă la berea ”Ursus”, cu mese unde clienții care își mâncaseră prânzul acum își beau berile, atmosferă de siestă, de un ”dolce far niente”.

Nimeni nu ne privea cu curiozitate, eu căram un troller și aveam un rucsac în spate, Adriana o simplă poșetă pe umăr. Noi, în schimb, eram cu ochii cât farfuriile de dulceață, era plăcerea ineditului.

Am avansat, mergând numai pe faleză, spre ”Casa Coral” unde aveam cazarea, pe care am găsit-o la vreo 10 minute de mers pe jos de locul unde coborâsem. Locație situată pe malul Dunării, în imediata apropiere, pentru că, forțând un pic, dar doar un pic, totul, în Sulina, este pe malul Dunării. Despre cazare o să vă vorbesc mai apoi, e de bine!

Știam, de prin cărți, că Sulina și-a cunoscut gloria în perioada de mijloc și sfârșitului de secol al XIX-lea. Până atunci fusese un sătuc de pescari, ascuns prin smârcurile Dunării, smârcuri în care legenda spunea că se ascundeau pirați și tâlhari de drumul mare.

Drum?! Cum se poate, deși, da, și Dunărea poate fi drum.

”Epoca de glorie a Sulinei a coincis cu perioada în care aici a ființat Comisiunea Europeană a Dunării (1856 – 1938), un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii (1856) care asigura neutralitatea Mării Negre și libera circulație pe Dunăre. La sfârșitul secolului al XIX-lea Sulina avea cu ceva mai mult de 5000 de locuitori. Era considerat un loc cu o importanță militară deosebită, deoarece controla “intrarea oricărui bastiment de război de pe Mare pe Dunăre, prin canalul Sulinei”. Pentru aceasta la Sulina fuseră amplasate “două faruri mari și unul mic în curtea palatului Comisiunei Europene. Unul din cele 2 faruri este înaintat de la țărm, la 1500 metri, pentru a înlesni orientarea navelor ce sosesc din depărtare în direcțiunea Sulinei; celălalt far este de partea de jos a canalului, pe țărmul Mărei chiar, spre a ilumina vaselor în timpul nopței intrarea lor in port”. (cf. monografiei „Dobrogea și gurile Dunării – semnată de lt. Athanasie Napoleon – 1896).

Să mai spunem, ceea ce, sigur, știați, Sulina este cel mai estic oraș al Uniunii Europene și cel cu cea mai joasă altitudine din România, fiind la doar 4 m deasupra nivelului Mării.

În anul 1934, atunci când reporterul Filip Brunea Fox vizita Sulina, orașul era deja pe cale de a-și pierde prosperitatea de altădată, dar era învăluit încă de un farmec aparte:

“Văzut din vapor, aspectul acestui port “internațional” liniştit, incendiat de soarele ce mătăseşte lemnul vechi al balcoanelor, udă coviltirul cafenelelor multe, e atrăgător. De cum ai descins însă, clădirile de lemn, animația redusă, îţi spun că viaţa aici e pe fluviu, că orăşelul aşteaptă un vânt favorabil, să-şi ia zborul pe apă. În faţa debarcaderului Palatul Comisiei Europene. Singurul în întregime de piatră. În afară de faimoasa „bară”, Sulina se bucura până acum câţiva ani de un hatâr la care jinduiau toate porturile noastre: nu ştia ce e vama. Vă amintiţi legendele ispititoare circulând pe seama localităţii acesteia, binecuvântate? Sulina, un fel de ţară a lui Cremene, nu-ţi cerea decât să te deranjezi până la dânsa, ca să te îmbrace în fir, pentru o nimica. Era idealul negustoraşilor din porturile mici de alături, prima ispravă matrimonială a însurăţeilor din Galaţi, Tulcea şi Reni: să se repeadă în porto-franco ca să se înţolească ieftin, să târguiască niscaiva mătăsărie pentru mireasă, ceva delicatese pentru nuntă. Vă închipuiţi complimentele!

- Ce bună haină! Ce fini ciorapi! Ce cămaşe frumoasă! Cum le-aţi plătit?

- O bagatelă! Le-am luat din Sulina pe costul fabricei. ”

Spuneam, am ajuns la locul de cazare. Formalități puține, am spus cum mă intitulez și cel care era administratorul m-a invitat la cameră. O să vorbesc în alt review despre cazare, pentru că chiar merită. Să spun doar că, mulțumită de curățenia din cameră și de răcoarea făcută de aparatul de aerul condiționat, Adriana s-a cerut afară din joc. Eu abia am așteptat să ies pe stradă, să văd Sulina.

Imediat ce ieși din pensiune, am decis să merg spre dreapta, în continuarea direcției din care venisem.

La nici 50 de metri ajungi, pe faleză fiind, la Catedrala Ortodoxă Sf. Nicolae. Construcție mare, impozantă, aflată în renovare, cred, după schele ridicate pe corpul clădirii. Admir turla înaltă și construcția în sine, este, cu adevărat, frumoasă! Mulțumit că am scăpat de călătoria pe Dunăre, refuz să intru în clădire spre a-mi exprima mulțumirea. Mă gândesc că am și un drum de făcut înapoi, așa c-o să mă duc pe-acolo înaintea acestuia, nu de alta, să nu-mi uite rugămințile!

Îmi continui drumul și, după ce trec de clădirea Vămii, ajung la Palatul Comisiei Europene a Dunării, actualul sediu al Administrației Fluviale a Dunării de Jos. Cred că este cea mai celebră clădire din oraș și, zău, are de ce. În colțul clădirii, colț cu strada ce aveam să-mi dau seama că duce la Far, veghează Sir Charles Hartley, inginerul care a supravegheat lucrările prin care ultima parte a Canalului Sulina a devenit navigabil.

Lumea de pe străzi nu este deloc agitată, toți par să meargă spre o țintă precisă. Pentru că din lateralul Palatului se vede deja clădirea Farului Vechi al Comisiei Europene mă las purtat de curent spre acea clădire.

Farul este acum un muzeu în toată regula. În afara lui, ca instalație, se poate vizita muzeul Europolisului Sulina, apoi o altă sală, unde se află piese de mobilier și alte bunuri ce au aparținut lui Eugeniu P. Botez, moldoveanul din Botoșani, învățăcelul lui Ion Creangă, ajuns căpitan de port în Sulina, mult mai cunoscut sub pseudonimul literar ”Jean Bart”. Îmi amintesc că am trecut, pe faleză fiind, pe lângă o casă, denumită ”Casa Jean Bart”. Eugeniu P. Botez, ajuns membru corespondent al Academiei Române.

O altă sală este adresată lui George Georgescu și el membru al Academiei Române, fost dirijor.

Și despre Far voi vorbi aparte, este un obiectiv care chiar merită un review separat.

Continui drumul și ajung la un indicator care spune ”Plaja 2 km” și mă opresc. Marea trebuie s-o revăd împreună cu Adriana.

Întors spre oraș, trec de cazarea mea spre ”Casa Jean Bart”. Sunt magazine alimentare, farmacie, în vitrina căreia este un bilet unde scrie, mare, că se dau și rețete compensate pentru diabet. Apoi, magazine cu haine, frizerii, tarabe unde se vând suveniruri. Hm. Sulina este un oraș cu oameni vii, care-și trăiesc viața cu aceleași probleme și bucurii ca noi, ceilalți, veniți din țară.

Sulina mai oferă un Centru de Vizitare a Biosferei Delta Dunării, o clădire foarte frumoasă.

Astea, toate, pe strada 1, cea de lângă faleza Dunării.

Intrăm spre interiorul orașului, chiar în dreptul unui indicator care ne spune că vom ajunge la Biserica ortodoxă grecească Sf. Nicolae sau, după caz, la cea ortodoxă Sf. Nicolae. Hm și Catedrala din oraș tot acestui sfânt îi este închinată. Ah, mai este și o biserică a catolicilor, în imediata apropiere( ce este departe în Sulina ?), nu știu cărui sfânt e închinată . Oare catolicii îl au pe Sf. Nicolae ?

Mergând pe strada 2 și apoi, 3,4 sau 5, ai parte de o surpriză:mașinile. Toată lumea spunea că-n Sulina sunt doar două mașini, cea de pâine și salvarea, care, culmea, s-au și ciocnit. Asta se dovedește a fi un ”răutăcism”, aveam să aflu că sunt 16 taxiuri autorizate, bașca nenumăratele alte autoturisme, autoutilitare și off-road văzute acolo. De altfel, drumul de la Casa Coral spre mare l-am făcut, la dus, cu taxiul, preț 10 lei. Ce-am remarcat, de fiecare dată taximetriștii puneau aparatul de marcat. Este până și o cursă cu microbuz de face legătura între oraș și plajă.

Străzile din Sulina sunt animate dar, din nou, surprinde faptul că nu este gălăgie în exces. Se văd și se separă, clar, turiștii de localnici, turiștii merg la pierderea timpului.

Spre seară am mers cu Adriana spre plajă. Este un obiectiv de vizitat și anume Cimitirul Cosmopolit Sulina. Haida-de, veți spune, merg să vizitez un cimitir?! Da, veți merge și-o să v-arăt de ce. pentru că, nu-i așa, o să scriu un review separat! ????

Că vorbirăm de seară și Sulina . După lăsarea întunericului mai mulți țânțari sunt acasă, la Mărășești! Iar eu, acasă, la Mărășești, n-am țânțari, oraș sărac !

Stau cu Adriana pe o bancă, seara, pe faleză, pe malul Dunării și nu ne necăjește nicio insectă. Haios e faptul că iluminatul stradal e dublu, cu lumină albă spre interior și roșie, pe malul drept și verde pe cel stâng al Dunării. Da, e semnalizarea clasică, tribord -babord, dar, cine mai stă să vadă care-i unul și care-i celălalt ?! Qui prodest!

Seara, pe faleză, în dreptul fiecărui restaurant, miroase a pește prăjit. Și se aude muzică, dar, nu ca în stațiuni, tare, asurzitor ci, discret, amăgitor . O fi așa pentru că Sulina știe că nu-i stațiune. Și, totuși, cântecul sirenelor lui Ulysse nu era asurzitor dar, cu atât mai persistent !

Agitația pe stradă, pe faleză, de fapt, e o constantă. Localnicii au crâșma lor, stau la mese cu berea-n față. Nu-s zgomotoși, doar stau și se uită la puzderia de străini de le-a năpădit localitatea, puzderie ce poate că va lăsa acolo niște bani cu care Sulina să trăiască iarna.

Drumul spre Plaja Sulina este lung de 2 km, de fapt, pe jos îl faci în cam vreo 15 minute. De cele mai multe ori însoțiți de trei căini : o corcitură de labrador, negru ca tuciul, o alta de ogar, cu urechea stângă ștanțată și o potaie, rasa cotețar, ăsta e rasă pură !

Treci pe lângă Cimitirul Cosmopolit din Sulina și continui spre litoral, pe care-l presimiți, îl aștepți, amăgit de poveștile celor care au fost aici.

Marea se simte în aer iar drumul spre ea ți se pare ușor.Marea la Sulina este un spectacol în sine.

De fapt, Sulina este așa, spectaculoasă tocmai pentru liniștea ei, pentru modul în care trăiești aici, calm, fără grabă. Și mâine e o zi, nu-i așa? Cred că asta vine de la modul vechi de viață , ăla turcesc, ori grecesc sau , evreiesc. Și de la romănii obișnuiți cu vecinii lor, sau, de la flegmaticii cetățeni ai Imperiului Britanic, ce îndeplineau misiuni pentru Regina Victoria. Deși, nu cred că “Good save the Queen” ar avea aceeași rezonanță aici, cred că ar trebui cântat pe ritmuri de geamparale. Cu efervescența dervișilor rotitori. Roata, acest perpeetum mobile .Adică, veșnic. Veșnicia s-a născut la sat. Da, păi ce, Sulina n-a fost sat de pescari ?

M-am luat cu vorba și am scris un review kilometric. Citiți și voi cât vreți sau, deloc! Dacă vă enervați nu sunați la 112, am pile și nu voi păți nimic !????

Oricum, nu am talentul de a descrie frumusețea locurilor. Pentru asta-mi cer scuze ! Nu vouă , ci, ei, Sulinei!

Sulina este inedită, aparte, dar, realizezi asta abia după ce pleci de aici, constați că-ți lipsește . Și, te miri, cel puțin cazul meu. Când te-a “mușcat” spiritul ei , așa, fără să-ți dai seama ?! Te aștepți ca , din casele alea ,vechi, să iasă domni sau doamne din secolul al XIX-lea , pescari grăbiți sau pirați cu priviri fioroase. Doar aici s-au turnat scene din “Toate pânzele sus”. Timpul trecut.

Dar, treci pe lângă blocurile ANL, abia făcute. Ori Centrul de vizitare al Biosferei Deltei Dunării, o clădire superbă.

Noul , contemporanul.

Și cred că ăsta e paradoxul Sulinei, cred că asta este esența locului de vorbim de el, împletirea vechiului cu noul. De aceea cred că, nu-i așa, Sulina este o bucată de pământ care are norocul că începe sau se sfârșește în mare, depinde doar de perspectivă ! Iar norocul este că Marea e veșnică !

Haidi, pa!

Web, te rog frumos: https://www.youtube.com/watch?v=rymUSbYQjw8

---

VIZUALIZĂRI: 2325 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI