Slănic Moldova, o duminică de leneveală, nimic pretențios.

TIPĂREȘTE

Nu cred că există cineva dintre cei care scriu pe AFA care să nu fi scris unul sau măcar doo articole despre Slănic Moldova. E clar că-s cu filet pe invers, ca buteliile de gaz rusești, ori sunt lovit cu leuca-n freză dacă-ncerc să scriu și eu, acum, un articol despre Slănic Moldova. Dar, la fel ca-n povestea biblică, vă cer să nu aruncați cu bolovanul până nu vă analizați pe voi înșivă, să vedeți dacă sunteți făr’ de păcat. Și vă spun io, cu o bucurie perversă, că niet, nu sunteți nuferi! Așa că poci și io să abuzez de răbdarea webului.

Plus că am motive serioase: AZE m-a depășit în clasamentul pe 2026, iar asta-mi provoacă o stare de angoasă amestecată cu furie și alte experiențe „psi” , care te fac să-ți pierzi bruma de rațiune și ce crezi tu că mai ai de Doamne-ajută-n tine! Nu că aș pune eu mare preț pe clasamente, Doamne ferește! Dar una e să nu te intereseze și alta e să constați că te-a depășit omul. E o diferență, nu?

Acuma, când scriu, ascult Tomorrowland, site-ul ăla cu muzică zguduită, de-ți vibrează și ultimul neuron rămas la locul lui. Poate mai există pe AFA și alți amatori de asemenea zgomote organizate. Dacă da, să ridice mâna! Ne constituim într-o minoritate gălăgioasă și vedem noi după aia ce facem.

Bun, să trecem la treabă! Slănic Moldova, așadar, o destinație despre care s-a scris cât pentru câteva ediții de enciclopedie, dar pe care am s-o povestesc și eu, în felul meu, fără pretenții de ghid turistic și fără bombardamente cu date geografice. O duminică obișnuită, cu ce-am văzut, ce-am mâncat și ce mi-a mai trecut prin cap. Iar dacă nu vă place, aveți un avantaj: nu trebuie să-mi dați puncte în clasamentul pe 2026! În colțul din dreapta al ecranului aveți un X. Dați click pe el și vi se întâmplă ceva minunat: e ca și cum ați câștiga la Loto!

Slănic Moldova este una dintre localitățile alea cărora lumea le spune „stațiune” , cu un aer atemporal. Când te plimbi pe-aici, nu te-ar mira să coboare dintr-un Merț ultimul răcnet o domnișoară gen mimoză, cu umbreluță, pălărie și toate tendințele modei anilor 1890. Ba chiar te-ai aștepta să apară și vreun domn cu mustață răsucită, baston și pretenții de mare proprietar.

Aici, timpul parcă nu s-a retras de tot. Stă într-un colț și trage cu ochiul la prezent, să vadă ce prostii mai facem.

Acuma, să vă mai spun un secret: sunt vrâncean, în suflet și simțiri! Și, ca orice vrâncean care se respectă, sunt ciudos pe tot ce-i mai bengos decât ce avem noi în județ. Iar Bacăul, ca județ, mereu a bătut la cur Vrancea!

Noi, împreună cu vecinii ungureni, eram cu furatul oilor și cu merlitul cionabului ăluia, mai bengos, în vreme ce la Bacău era Curtea Domnească și alte alea. Unii aveau domnitori, istorie și dichis, alții aveau grijă să nu se piardă turma pe coclauri. Nu că n-ar fi și asta o îndeletnicire respectabilă!

Așa că, atunci când ajung la Slănic, mă încearcă sentimente amestecate: admirație sinceră, o urmă de invidie și convingerea fermă că Vrancea are și ea atuurile ei. Trebuie doar să le cauți. Dacă nu le găsești, mai cauți!

De ce am ales să venim într-o frumoasă dimineață de duminică? Simplu: voiam o ieșire-n natură, ceva fără complicații, unde să mergi din reflex. Duminică fiind, am dat liber la o grămadă de neuroni din creierele-mi și funcționam pe reflexe de bază. Nu vi le enumăr, că vă scandalizați când aflați ce nevoi puține are un fost polițist, acum pensionar!

Din orașul istoric în care nu știu de ce mai locuiesc și până la Slănic fac, cu condus preventiv și chef de plimbare, maximum doo ore. Trecem și prin Onești, orașul în care s-a născut Adi, pentru care ea are o nostalgie. Drept e că și mie-mi place, deci n-avem motive de grabă.

Încă de acasă, Slănicul îmi induce o lene princiară. Am sânge albastru, că am băut cerneala vreo 16 ani de școală. Ău, am și-un masterat, deci 18! Nu-i vina mea că învățământul n-a prevăzut o diplomă pentru asemenea performanțe hematologice.

Ajunși la Slănic Moldova, parcăm în vechea piață, lângă sala de sport, și pornim agale, pe lângă vechile pensiuni, spre aleea cu artizanat românesc, made in China. Nu ne cramponăm de asemenea amănunte, că doar n-am venit să verificăm comerțul internațional!

Adi e mai curajoasă: cercetează marfa, răscolește, mai că-i răstoarnă omului taraba în căutarea vreunei bluze. Eu am preocupări mai bărbătești: mă uit după sticlele de pălică expuse din loc în loc. Fiecare cu pasiunile lui!

Lângă Cazinou, un restaurant ne pune piedică zdravănă, cu ceaune imense în care sfârâie miel, oaie și porc. Ba chiar un purcel se învârte alene pe rotisor, într-un program de fitness la care, săracul, n-a consimțit.

Mirosuri de-ți lasă gura apă! Și-atunci îți amintești vorba marelui șmecher: „Nu trăim ca să mâncăm, mâncăm ca să trăim!” . O constatare tristă, mai ales când treci pe lângă asemenea ceaune. De ce naiba n-o fi invers?

Urcăm agale pe aleea de lângă parc. Verdele e superb, de nici nu spui că tocmai începe octombrie. Flori în culori vii, alei îngrijite, totul frumos și simplu, fără zorzoane și fără pretenții. Biserica face și ea parte din peisaj. Stați cuminți, nu vă omor cu vreun review bisericos! Am pomenit-o doar ca să nu mă acuzați că n-am văzut-o.

Ajungem aproape de Perla, hotelul, unde ultima tarabă găzduiește o „Langoșerie” . Pentru mine, locație de pierdere a cumpătului. Recunosc, sunt slab. De fire, ce credeați?

Îmi iau un langoș mare, cu brânză, mujdei și smântână. O minunăție! Adi, demonstrativ, refuză orice și se mulțumește cu o apă plată. Bună și aia, că după ce-am molfăit eu langoșul, mi s-a făcut sete!

Coborâm spre izvoare. Apa, sănătoasă fiind, nu mă inspiră. Eu consider că vinul e mai bun, dar sunt cu mașina, iar permisul auto nu apreciază argumentele mele medicale. Așa că mă comport responsabil. Uneori, viața cere sacrificii!

Mergem pe lângă Slănicul, pârâul, și ne oprim pe estacadă să-i privim năvălirea. Debitul e modest, dar are locuri frumoase, iar apa își vede de treabă fără să ne ceară părerea. Lumea se plimbă, se vorbește încet, totul se petrece fără încrâncenare.

Comercianții încearcă să ne ademenească cu miere, dulcețuri și plante medicinale. Iar pălinca, expusă în tot felul de recipiente, îmi face în continuare cu ochiul. Mă abțin, totuși. Acasă abia am terminat de fiert rachiul! Nu pot să-mi subminez propria producție, ar fi lipsă de patriotism gospodăresc.

Până la urmă, firesc, ni se face foame. Organismul are și el pretenții, iar eu sunt un om prevăzător. Ne urcăm dondonelele-n mașina din dotare și pornim mai sus, la terasa „La Cascadă” .

Ajungem ușor, dar parcarea e full. Canci! Noroc că am 4x4 — egal 16, știu! — și găsesc un loc pe arătură. Coborâm din atelaj și năpădim incinta.

Numai că și terasa era full! Mese ocupate, lume multă, iar noi, două suflete flămânde, căutăm un colțișor. Îmi pun la bătaie principalul atu: zâmbetul meu irezistibil. Mă rog, așa îl percep eu!

Observ două doamne la o masă de patru persoane. Mă apropii cu tact, diplomație și tot arsenalul unui fost polițist pensionar ajuns la ananghie gastronomică. După ce plâng și mă dau cu curul de pământ, obțin acceptul să ocupăm cele două locuri libere.

Victorie! Fără intervenția autorităților și fără să legitimăm pe nimeni.

Mă așez cu satisfacția pricăjitului care se crede descurcăreț. Unii cuceresc munți, alții încheie contracte importante, iar eu găsesc două locuri la restaurant. Fiecare cu performanțele lui!

O ciorbă de burtă, una de pasăre și vreo patru mici ne schimbă total starea de spirit. Lumea devine mai prietenoasă, viitorul mai luminos, iar războaiele și bolile cărora nu le dau de cap ăia deștepți trec pe plan secund.

Noi eram doi anonimi sătui, împăcați cu existența și rupți de grijile planetei.

Starea de sațietate generează optimism, indiferent de gradul de sărăcie culturală pe care-l ai! Dacă ai mâncat bine, problemele lumii nu dispar, dar măcar nu te mai apasă chiar atât de tare. Ba chiar ai putea să negociezi pacea mondială, cu condiția să se găsească undeva și desert.

Sătui fiind, coborâm în Slănic și ne mai plimbăm, să ajutăm digestia. Slănicul, tot frumos! Aceleași alei, aceeași verdeață, același aer tihnit. Doar că acum le privim cu alți ochi. Sau poate că ochii sunt aceiași, dar proprietarii lor nu mai au nimic de reproșat lumii.

Și uite-așa s-a mai dus o duminică, fără să schimbăm lumea, fără să descoperim vreun continent și fără să contribuim la progresul omenirii. Am văzut locuri frumoase, am mâncat, ne-am plimbat și ne-am întors acasă cu amintiri plăcute și niște calorii pe care le vom regreta la următoarea urcare a scărilor.

Slănic Moldova merită vizitată fără planuri complicate. Te plimbi, admiri, respiri, cheltuiești niște bani și, dacă ai noroc, găsești și o masă la restaurant. Dacă nu, te descurci! Doar n-ai venit până aici ca să te întorci cu burta goală și orgoliul șifonat.

Cât despre mine, am tras concluzia că viața e frumoasă, natura e generoasă, iar ciorba de burtă ar trebui inclusă în toate tratatele internaționale pentru menținerea păcii.

Dacă AZE mai urcă în clasament, asta e! Mă duc iar la Slănic, mănânc patru mici și-mi recapăt optimismul. Clasamentele vin și pleacă, dar burta sătulă și amintirile frumoase rămân!

Să ne revedem sănătoși, cu chef de plimbare și cardul pregătit! Că gratis, din păcate, nici aerul curat nu-i chiar peste tot!

Haidi, pa!

---