Sfantu Gheorghe - locul unde Dunarea imbratiseaza marea...

TIPĂREȘTE

Dupa asa o experienta minunata cum este petrecerea unei vacante in Delta, fermecat de cele vazute si simtite pe-acest picior de plai vesnic umed, la intoarcere mi-am propus sa nu fac prea multe valuri, sa nu povestesc nimanui cu exactitate ce si unde, sa ma multumesc cu relatari generale, ca de exemplu “am fost o saptamana in Delta, extraordinar! ” si cam atat... Am mai spus-o si cu alta ocazie, locurile faine si, intr-o oarecare masura, virgine, merita sa fie protejate, chiar bine ascunse, pastrate doar pentru cei cu inima calda, care stiu sa aprecieze natura in simplitatea ei fireasca, fara a-i tulbura pacea si linistea de inceput de lume. Aici poate mai degraba linistea sfarsitului obositor de calatorie pentru fluviul cel sinuos, avand in vedere forma jucausa a bratului Sfantu Gheorghe prin Delta.

Cu un an inainte, am petrecut cateva zile frumoase de sfarsit de vara la Gura Portitei si, pentru ca ne-a placut nespus, ne-am hotarat ca in viitorul apropiat, sa facem concediul in Delta. Am inceput cercetarile din mai, cautand asiduu pe internet locatii cat mai faine din Delta, constatand cu placuta surprindere ca oferta turistica este generoasa, de la pensiuni dedicate exclusiv pescuitului, gen Casa Ionescu/Popescu, care-ti ofera o barca si un loc unde sa gatesti, plus promisiunea unor capturi fabuloase, pana la hoteluri plutitoare, in regim de lux, care-ti ofera un tur complet al Deltei. Insa optiunea mea era sa mergem undeva unde sa avem si marea aproape, asa ca aria de cercetare s-a redus la Sulina si Sfantu Gheorghe. Asta si pentru copil, caruia ii place nespus balaceala in apa marii, pescuitul nefiind vreo mare pasiune de-a mea. Dupa doua telefoane la pensiuni din Sulina, fara prea mare succes, am descoperit Casa Galbena din Sfantu Gheorghe, pensiunea la care ne-am si cazat pe durata vacantei (voi reveni, pensiunea merita cu prisosinta un capitol separat).

Patronul (sau administratorul) era din Bucuresti, nu l-am cunoscut personal, dar omul mi-a raspuns amabil la toate intrebarile referitoare la pensiune - multe, pentru ca trebuia sa platesc un avans de 30% si devin destul de circumspect in astfel de situatii, fie ca-mi place, fie ca nu, trebuie sa raman, nu mai pot da inapoi. So, l-am “torpilat” temeinic: cum se ajunge la Sfantu Gheorghe (cu Pasagerul, cu salupa, cu taxi-ul... dupa buget, coane Fanica!), cum este camera (i-am spus ca pozele gasite nu-s de ajuns, mi-a trimis pe mail altele sa ma convinga, jos palaria!), daca se poate pat suplimentar (bineinteles ca da!) si, lucrul cel mai important, cum e cu mancarea, unde si ce se poate manca, avand in vedere ca urma sa venim cu al nostru baiat ce nu prea se omoara cu mancarea nici acasa, d-apoi cu pestele! Mi-a raspuns politicos ca pot opta pentru cate mese doresc, dar imi recomanda sa mananc la ei, se gateste bine, evident, pe baza de peste. La intrebarea mea nevinovata, daca exista vreun restaurant unde se poate vedea la culoare un piept de pui traditional ori o friptura din cea mai buna pasare (adica porcul), mi-a raspuns zambind (am simtit-o la telefon si mi-am dat seama ulterior ca, mai mult ca sigur, s-a abtinut de la un hohot de ras sanatos) ca majoritatea pensiunilor gatesc numai pentru cei cazati, nu prea exista restaurante in adevaratul sens al cuvantului, doar Dolphin Village-ul, dar e cam scump. Se referea desigur, la complexul construit spre marginea satului, catre mare, unde se tine anual festivalul de film “Anonimul”, cel pastorit de Marcel Iures. Ca urmare, l-am chemat pe ficior la mine si i-am spus, pe un ton cat se poate de serios: “Tati, mergem in Delta si-acolo se mananca DOAR peste, nu au altceva; vii cu noi sau preferi sa stai acasa? ” Raspunsul a fost “DA! ” fara ezitare, ecologistul din el nu rezista tentatiei de-a vedea mirifica lume a Deltei, fie si cu riscul de-a suferi putintel de foame.

Am pornit la drum intr-o zi de luni, Pasagerul catre Sfantu Gheorghe pleaca de la Tulcea luni-miercuri-vineri si se intoarce marti-joi-duminica si ne-am intors intr-o zi de marti, dupa 8 nopti petrecute in Delta. Mi-aduc aminte de parca a fost ieri, era anul in care meteorologii au dat codul rosu de temperaturi mari, era un sfarsit de iulie de foc in toata tara, in Bucuresti erau 42-43°C de cateva zile bune, te topeai din picioare, la supermarket se vindeau aere conditionate in draci, mai abitir ca inghetata!... Si, cu neplacere, imi aduc aminte si ca, inainte cu doua saptamani de plecarea in concediu, mi-a crapat instalatia de AC de la masina, un Renault; cu toate rugamintile mele (fierbinti, ca si arsita verii) nu am reusit nimic cu dealer-ul... poveste grea... “stiti, compresorul nu-l avem pe stoc, trebuie sa vina din Franta, dureaza o luna” etc.

Divaghez putin: dupa alte doua saptamani (timpul petrecut in concediu) cand am sunat mi-au raspuns de la service cu nonsalanta “ati facut cerere? ” - bai, sunteti nebuni? ! , normal, de pe vremea lui Burebista, ametitilor! Gata, pana aici, vreau sa vorbesc cu sefu, cu directorul, cu presedintele Basescu, cu... nu mai stiam cu cine, ma exasperasera. Pana la urma am reusit sa dau chiar de patron, la care m-am descarcat ca-ntr-un paratrasnet, cu obida clientului pasat cu nesimtire de pe-o zi pe alta de-o luna incoace. I-am zis ca daca venea compresorul meu cu bicicleta ori chiar pe jos din Franta si tot ar fi ajuns in 35 de zile, ca daca are de gand sa mi-l schimbe in decembrie, degeaba o mai face, nu mai am nevoie. M-a ascultat foarte politicos si rabdator, spre cinstea lui, iar urmarea a fost ca peste 6 zile eram chemat cu masina in service. Aha, de sus in jos, se poate. Desi nu-s adeptul metodei, de data asta a dat roade.

Ruta aleasa a fost urmatoarea: Bucuresti-Fetesti (pe autostrada), apoi prin Facaieni catre podul de la Giurgeni-Vadu Oii, prin Harsova, Tulcea, continuand apoi pana la Mahmudia, unde urma imbarcarea pe vapor, in jurul orei 15,30. La 14,30 ajunsesem deja, prevazatori am plecat din timp, nu aveam habar ce inseamna calatoria in Delta. Am lasat masina intr-o parcare, langa gara fluviala, contra unei sume de 5 lei/zi, platibila la intoarcere. Lume cam multa in micutul port si continua sa vina. Dupa aprecierea mea, cam 60-70 de persoane urmau sa ia dimpreuna cu noi vaporul spre Sfantu Gheorghe. Si nu va spun ce inima mica mi s-a facut in piept, cand am zarit Pasagerul apropiindu-se, mandru si aratos, dar cu cata lume la bord... Am zis ca Tulcea e calamitata si toata populatia ei s-a imbarcat in graba, sa se salveze pe vapor, precum in Arca lui Noe! Ca sa va faceti o idee, prima imagine care mi-a venit in minte, a fost cea din documentarele de pe Discovery cu fuga americanilor din Saigon... In fine, am reusit sa urcam, trebuie sa dai temeinic din coate, lumea pestrita din port nu a respectat nicio regula, n-am reusit sa ne tinem impreuna pe durata imbarcarii, dar ne-am regasit pe punte, cand am platit. S-a plecat foarte repede, n-a ramas nimeni de caruta si, surpriza, loc era destul pe punte, dar toata lumea prefera sa stea la exterior (de-aceea parea de departe ca nu mai are loc un ac), briza apei si curentul de aer dat de inaintarea vasului te racoreau pe deplin. Dupa un drum linistit, de aproximativ 3 ore si jumatate, timp in care am admirat pe indelete peisajele deosebite ale Deltei, deranjati doar de galagia excesiva a maghiarilor de langa noi (care vorbesc de parca urla sau viceversa, lipsiti de un elementar bunsimt), am ajuns cu bine la debarcaderul din Sfantu Gheorghe, dupa o volta ampla a vaporului pe apa Dunarii, pentru intoarcere. Satui de inghesuiala de la urcare, am asteptat circa 20 de minute ca sa putem cobori int-un mod mai uman, apoi cu bagajele pe umar am purces sa gasim pensiunea. La tot pasul taxi-uri binevoitoare, ca la Gara de Nord, toate carute desigur. Daca esti comod si ai nevoie sa te ajute la bagaje, sa te duca la gazda, ca nu stii unde e, poti negocia cu ei, preturile sunt cam de vara, pentru turisti de oras, chiar daca nu-ti ofera confortul unui aer conditionat. Daca da bice mai tare vizitiul, te aerisesti destul :) Clienti se gasesc oricum, imaginati-va ca satul are aproape 1.000 de locuitori, iar din vapor au coborat in jur de 350 de oameni, asa un furnicar era in zona micutului port! Noroc ca Pasagerul pleaca a doua zi, chiar daca nu la fel de plin, si mai ia cu el o parte din turisti.

Drumul pana la pensiune l-am parcurs pe jos, in doar 10-15 minute. In concediul de vara, bagajul e intotdeauna redus la minim, asa ca n-am avut nevoie de ajutor. Am mers drept, catre pilonul GSM din centrul satului, am trecut pe langa Primarie, lasand-o pe partea dreapta, apoi inainte inca 100-200m de la intersectia principala, cea cu magazinul universal in fata, si-am ajuns. Nu scria nimic la poarta, dar am zarit totusi, pensiunea intr-o curte. Casa Galbena era intr-adevar galbena, renovata recent, cu un aspect placut ochiului si la exterior, contrastand puternic cu cele dimprejur.

Sfantu Gheorghe o e asezare micuta la capat de lume, un SAT si-atat, cei care nu pot trai fara binefacerile orasului (de genul pub-uri, discoteci, mall-uri etc.) nu prea au ce cauta aici. Este locul de care eu si-ai mei ne-am indragostit pe loc si iremediabil, inca din prima zi, promitandu-ne ca vom reveni. Are stradute drepte si prafoase, ulite de fapt, asternute cu un nisip foarte fin, cu oameni asezati cuminte la porti, asteptand clientii, cu fete brazdate de vant si arse de soare. La tot pasul se ofera cazare, cu afise mari lipite-n poarta sau agatate pe-un stalpisor in curte. Carciuma cea mare, cu mese in aer liber, loc de “dezbateri” aprinse cu halba in fata, este tot in centru, vis-à-vis de Primarie, langa magazinul universal, cel de la care ne aprovizionam cu fel de fel de produse alimentare pentru mic dejun. Viata obstei se desfasoara int-un perimetru foarte restrans, de cativa zeci de metri patrati. Limba rusa se-aude frecvent, dar majoritatea cunosc si romana. Ne-am plimbat in fiecare seara pe ulitele satului, ajungand pana la far, la statia meteo, trecand pe langa sediul fundatiei Anonimul si ajungand pana la Dolphin Village, nimic nu ne-a scapat. Eu n-am avut de incaltat decat o pereche de tenisi, buni pentru condus, dar credeti-ma ca pentru plimbare o pereche de slapi mi-a fost mai mult decat suficienta. Ca sa nu mai zic ca pe strada mergeam descult, e o placere unica, garantat. De tantari nu ne-am plans, nu erau cu mult mai multi seara decat intr-un parc bucurestean. Daca te apropiai de canalul paralel cu Dunarea – da, problema devenea critica, te-nghesuiau urat.

Am parcurs zilnic drumul pana la plaja (cam 3 km) cu minicarul ce pleca din centru catre plaja, ca pe litoral, numai ca era tras de-un tractor sanatos. Transportul era in grija primariei, iar pentru fiecare calatorie ti se dadea bilet, parca 2,5 lei, nu retin exact. Rezonabil, oricum. Plecam dimineata dupa o cafea bauta repejor la pensiune, ne-am gandit de la inceput sa luam sejurul doar cu pranz si cina, fara mic dejun. Cu un iaurt si-un pachet de biscuiti se rezolva. Ne intorceam cand Soarele ardea la amiaza, dupa ora 16 plecam din nou catre mare. Plaja te atrage ca un magnet. Fara discutie, pentru mine este cea mai frumoasa de pe intreg litoralul romanesc: nisip fin, pe alocuri cu mici dune, ca niste valuri, cu zone intinse necalcate de om, cu plante salbatice pitice din loc in loc, iar marea este foarte curata, putin adanca pana mult in larg, excelenta pentru copii. Bate la fund lejer plaja din Mamaia. Si, la o asa frumusete de plaja, imaginati-va ca puneam rogojinile la o distanta de 3-400 de metri de primul intalnit, mergeam intodeauna catre gura Dunarii, iar urmatorii se asezau la alte 3-400m de noi. Probabil ca asa ceva la Mamaia se poate intalni doar daca faci plaja in octombrie! :) Vara daca ai 10 cm pana la vecinul, zici merci. Era un singur loc de unde se putea cumpara o bere sau un suc rece, la gheata; chiar la coborarea din minicar era o umbrela mare sub care se adapostea un tanar comerciant cu marfa, care apartinea tot primariei. Niciun sunet nu tulbura linistea plajei, nicio terasa cu manele, nimic. Nici curent electric care sa susitna astfel de activitati :). Copiii alergau fara griji, doar ii supraveghezi din ochi cand se aventureaza prea vijelios in apa. Un spectacol deosebit il ofera vacutele din sat care, lasate libere toata ziua, vin frumos sa se adape din apa marii. Poate nu credeti, dar explicatia e simpla: Marea Neagra are o salinitate de 17-18 ‰, jumatate fata de Mediterana (datorita schimburilor reduse cu Oceanul Planetar), iar aici la varsarea Dunarii in mare, nu trece de 9-10 ‰. Dupa ce beau apa cat aveau nevoie, ridicau botul in vant, sa simta briza, sa se racoreasca un pic, le topea Soarele si pe ele, saracutele...

Evident ca, inspirati de aducerile aminte din copilarie, de aventurile din “Toate panzele, sus! ” am vrut sa vedem si frumusetea interioara a Deltei, drept pentru care am apelat la serviciile pensiunii. Dar despre excursiile pe canalele si pe lacurile Deltei, voi povesti intr-un alt capitol, ca m-am lungit la vorba si nu vreau sa plictisesc.

Inchei cu speranta ca niciodata nu va ajunge vreo autostrada pe-aici (sunt de parere ca inaccesibilitatea locului il conserva cel mai bine). Pentru ca, in eventualitatea in care vreodata s-ar ajunge aici cu masina, boema locului se va sfarsi. Si mai sper ca Sfantu Gheorghe va ramane si peste ani asa cum l-am cunoscut eu – un sat frumos de pescari acolo unde Dunarea saruta marea...

Cele bune tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 6465 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI