Pedraza de la Sierra: spectaculoasa noapte a lumanarilor!

TIPĂREȘTE

Bine ati venit in Pedraza, municipiu din provincia Segovia, comunitatea autonoma Castilla y León! Va invit la o plimbare prin acest sat medieval spectaculos, impresionant, extraordinar, si… epitetele si adjectivele sunt prea sarace si s-ar termina repede, de fapt, pentru a reda tot ceea ce am simtit sambata dupa amiaza si seara, in vizita de cateva ore facuta in aceasta localitate.

Am plecat din Valladolid cam pe la 17:15h si am facut aproape doua ore. Mergem in directia Segovia pe autostrada, dar cand ajungem la Cuéllar, iesim pe o sosea nationala, spre Cantalejo (in apropierea parcului natural Hoces del Río Duratón, de care v-am povestit anul trecut: click aici ). De la Cantalejo pana la Pedraza sa mai fie vreo 20km cel mult, insa drumul e ingust, cu multe curbe, pentru ca peisajul se schimba incet incet. Satucele astea mici castiliene imi plac la nebunie. Probabil pentru ca imi aduc aminte de Romanica mea, chiar daca, aparent, nu seamana unele cu altele. Lume la poarta (sau mai degraba usa, caci ei nu au curtile noastre spatioase), cu scaune scoase din casa, amabila si curioasa cand ne oprim sa intrebam daca mergem in directia buna, multe flori la ferestre si muuuulta, foarte multa liniste. Soseaua este umbrita de sute de copaci pe stanga si pe dreapta si in curand ne apare in fata aceasta “villa medieval”. Aparitia castelului, cocotat sus, pe o colina (unde se afla asezat, de fapt, intreg satul) mi-a adus oarecum aminte de castelul Bran. Venind dinspre Campulung, intotdeauna imi aparea dupa o curba, asa, semet si atragator ca un magnet.

Am ales aceasta sambata pentru a vizita Pedraza, pentru ca in primele doua sambete din luna iulie se organizeaza noaptea/concertul lumanarilor. Un spectacol pe care cu siguranta cuvintele nu ma vor ajuta sa-l descriu asa cum merita. Citisem pe net ca satul se umple de segovieni (Segovia capitala se afla la doar 35km) si de madrileni (la 80-90km). Cu doua zile inainte chiar m-am interesat de bilete la concert, pentru ca, daca cu o saptamana inainte concertase Filarmonica din Galicia, in aceasta sambata, satul avea onoarea sa-i primeasca pe solistii de corzi ai Filarmonicii din Viena. Cel mai ieftin bilet costa 49 euro, si, cum nu mergeam singura, nu le-am cumparat pana la urma, gandindu-ne ca este, totusi, un sat, si ca muzica se va auzi cu siguranta si de pe stradutele din apropiere.

Am ajuns la intrarea in sat si se amenajase un loc pentru parcare pe camp. Totul in panta si plin de pietre, asa ca masinuta mea de 71 de cai abia a putut sa urce. M-au mai luat si la misto baietanii care ne indrumau cum si unde sa parcam, intrebandu-ma inca daca am “L”-ul ascuns (mamaliga noastra). I-am zis ceva de dulce pe romaneste, cu un zambet din alea care induc in eroare :), si ne-am vazut de drum, atat de nerabdatoare eram sa intram in sat si sa petrecem frumos timp de cateva ore. A fost o seara de pomina, m-am distrat cum de mult nu o mai facusem, pentru ca, desi romantism pur peste tot (e recomandat sa mergeti cu iubitul/a), noi, in lipsa de :), am fost trei fete cucuiete si am raaaaasss, am ras atata ca daca rasul ar ingrasa, sigur ma intorceam la Pucela cu cinci kile in plus.

Pedraza impresioneaza inca dinainte sa intri in el. Cum este asezat pe o colina, vezi intr-o parte castelul si in alta zidurile care il inconjoara. Nu degeaba se filmeaza acolo multe seriale si filme istorice. E plin de... trecut! Totul!! Il orice coltisor te-ai uita, vezi piatra, lemn, flori, si este atat de bine pastrat locul incat nu e de mirare ca e Patrimoniu Unesco inca de prin anii ’50.

Ca sa intram in sat, am urcat o panta pe langa zidul fortificat si deja am inceput sesiunea fotografica... stresanta pe alocuri, dar foarte amuzanta de cele mai multe ori. Cred ca stiti pe de rost senzatia de “vreau sa iau cu mine, in timp, aceste momente”. Satul are o singura intrare, care se face pe sub o poarta in stil maur din piatra si caramida, un mini-tunel medieval superb, ce dateaza din sec. al XI-lea. Ea a fost reconstruita in sec. al XVI-lea, cand era domn in Pedraza Íñigo Fernández de Velasco, al carui scut se afla la intrare. Portile sunt din lemn masiv si parca intri in Evul Mediu, fara niciun pic de exagerare. In trecut se spune ca se inchideau in fiecare seara si ca nimeni nu avea voie sa iasa sau sa intre, decat in caz de urgenta. Plus ca deja erau asezate pe langa zid sute de lumanarele care asteptau sa fie aprinse de catre vizitatori. Poarta era deschisa in trecut de catre temnicer, pentru ca imediat cum intri in sat, pe stanga, se afla Inchisoarea Satului (“Cárcel de la Villa”), un edificiu medieval din secolul al XIII-lea, reconstruit in sec. XVI, si care s-a deschis publicului in 1994. Este situata la intrare din motive defensive si este parte integranta (ca si in Lerma - Burgos, daca va aduceti aminte: click aici ) a arcului/poarta de la intrare. Se poate vizita in weekend si zilele festive, de la 11:30h la 14h si de 15:45h la 19:30h. Vizita este cu ghid, dureaza o jumatate de ora si costa 3 euro. Noi am ajuns pe la 19h si ceva, asa ca nu mai aveam timp. De acolo am mers pe strada din stanga, unde nu mai stiam unde sa ne uitam si ne minunam in continuu. Sora-mea, care de doua zile tot incerca sa ma convinga sa mergem la plaja la Santander in weekend, nu facea altceva decat sa zica “ce bine ca am venit aici, ce inspirata ai fost... ”.

Pedraza are in jur de 4-500 de locuitori, si cu totii se ocupa de asezarea lumanarilor cu cateva ore inainte de caderea serii, pentru ca este o sarcina migaloasa. Pe marginea strazilor/ulitelor pietruite, la ferestre, printre muscatele colorate si frumoase, in gradini, pe balcoane, pe gardul din beton al circai de politie, pe zidurile castelului, pe acoperisuri... Mii si mii de lumanari pe care deja vizitatorii incepusera sa le aprinda si pe care abia asteptam sa le vedem la lasarea intunericului.

Am ajuns la un mirador de unde privelistile erau spectaculoase. Zona nu mai e campie, insa nu este nici munte, ci mai degraba deluroasa. Dar cum satul este cocotat pe o colina pietroasa, dealurile galbene si verzi, padurile si drumurile din imprejurimi se vad superb. Dupa pozele de rigoare (daca n-am facut 1.500 toate trei, inseamna ca n-am facut nimic :)), ne-am continuat plimbarea pe Paseo de Zuloaga, fiul adoptiv al satului, cel care a restaurat castelul pe la inceputul secolului trecut, pana la troita, si de aici, la Castel. Acesta este o fortareata edificata in sec. al XIII-lea si reconstruita doua secole mai tarziu. Turnul Omagiului (Torre del Homenaje) dateaza din acest secol. Pictorul Ignacio Zuloaga a achizitionat castelul in 1926, cand interiorul acestuia era in ruina. El l-a restaurat si a pictat peisaje si portrete ale locuitorilor satului. Mostenitorii pictorului au transformat, ulterior, unul dintre turnuri in muzeu, unde sunt expuse opere ale lui Zuloaga, pe langa “Cristo” al faimosului Greco sau “La condesa de Baena” de Goya. Se pot face vizite cu ghid, de o jumatate de ora, care costa 6 euro, insa si acolo am ajuns tarziu. Oricum, nu stiu daca am fi avut rabdare pentru a face vizite in interiorul obiectivelor, atat de spectaculos era tot ceea ce vedeam pe dinafara.

Am intrat in curtea Bisericii Santa Maria, tot din séc. al XIII-lea si aceasta, care adapostea o expozitie de pictura si arta moderna. Impresionant decorul, impresionanta fiecare ruinuta in parte...

Ni s-a facut foame. Fiind “pueblo con encanto”, erau o sumedenie de “hornos de asar”, adica restaurante cu cuptoare de lemne pentru a pregati tipicul miel sau purcelus de lapte. Insa erau full toate, si oricum n-am fi pierdut pentru nimic in lume doua ore intr-un restaurant. Cum ideea era sa mergem “de tapas”, pana la urma am recurs la varianta sandvish plus bautura, mancate pe strada, la pas agale… Facute dintr-o jumatate de paine cu coaja crocanta, tortilla de cartofi sau, in cazul meu, pantumaca (jamón cu rosii si ulei de masline), ne-au mers la suflet. Costau 5-6 euro, insa era de inteles: toti comerciantii isi scot banii in aceste doua zile... Cu fortele repuse, ne-am continuat plimbarea. Din ce in ce mai multa lume pe strazi, lucru care pe mine ma cam oboseste in ultimul timp, insa fiecare pietricica gri adormita de-a lungul secolelor (ca sa nu mai vorbim de casele senioriale) parca vorbea de splendidul si bogatul trecut al catunului. Si asta parca ne facea sa plutim...

Cautand informatii despre aceasta localitate, cum fac (em) de obicei, am gasit ca nu se stie cu exactitate momentul “nasterii” ei, insa nu exista indoieli ca exista inca din vremea preromana. Istoricii afirma ca aceste meleaguri au fost leaganul imparatului Traian, ceea ce mi-a placut mult. De ce oare? :)

Incepea deja sa se intunece, asa ca am reluat ruta la apus, unde ne-am ingramadit cu totii langa castel, pentru ca spectacolul luptei dintre zi si noapte era impresinant deasupra padurilor si turnurilor castelului. Lumanarile deja ardeau peste tot si satul era o feerie. Cateva gradini splendide, pe care le vazusem si pe zi, cu iarba frageda si flori frumoase, si familia intreaga, cu catel si purcel, ajutand la asezarea lumanarilor in diverse forme, seara erau de basm. Lasau portile deschise pentru ca turistii sa le poata admira si ne ingramadeam cu totii sa facem poze. Una dintre case, pe care o veti vedea in fotografii, avea o piscina in stil arab, prin usa de la terasa se vedeau niste privelisti impresionante si, in porche, “scrisesera” cu lumanari “Por los cinco sentidos” (prin cele 5 simturi), acesta fiind numele concertului din seara respectiva, dar si definitia sau rezumatul a ceea ce se putea trai in seara respectiva acolo.

Singurul loc pe care nu l-am putut vedea, si pentru care cu siguranta voi reveni, a fost Plaza Mayor. Acolo avea loc concertul si se tinea “usile inchise”. Primaria si Fundatia “de la Villa” asezasera, totusi, diverse boxe pe strazile din apropiere, asa ca, la ora 22h, m-am postat langa una dintre ele si m-am lasat invadata de feeria muzicala, in timp ce lumina celor 27.000 lumanari (in weekendul anterior am citit ca au fost 50.000) imi desenau deja fel si fel de forme si figuri care vor ramane lipite pe un coltisor al retinei pentru totdeauna... Concertul a durat aproape doua ore si nu se auzea in tot satul. Mi-ar placea sa merg intr-un an cu intrare, insa fara cele doua insotitoare care nu au gasit nimic mai bun de facut decat sa stea intr-un magazin de artizanat mai bine de o ora jumate, in cautare de coliere si bratari medievale!!! Spre linistea mea intiala, caci asa mi-am putut vedea de treaba, dar spre disperare spre sfarsit, pentru ca nu mai ieseau, de se saturasera si vanzatorii de ele :)

Evident ca participasem si noi la ritualul aprinderii lumanarilor, pentru ca in Biroul de Turism din localitate se imparteau lumanari albe, ca ale noastre de mers la biserica, special pentru ca toata lumea sa participe. De altfel, mergand pe strada, daca era o lumanare stinsa, imediat era cineva care o si aprindea, pentru a nu rupe... firul magiei. Din loc in loc erau afise cu “Va rugam pastrati linistea”, aceasta noapte fiind considerata o procesiune a lumanarilor. Insa... va puteti inchipui ca pe spanioli nu-i faci sa taca nici sub apa asa, de obicei, d-apai intr-o zi de “fiesta” pentru ei. Multe perechi, pentru ca e un loc si un eveniment romantic prin excelenta, insa merge si cu gasca sau in familie, hehe...

Din suflet va recomand sa ajungeti in Pedraza de la Sierra. Daca va nimeriti in primele doua sambete din iulie prin Madrid, nu veti face mai mult de o ora pana acolo, si veti pleca, asa cum mi s-a intamplat mie, cu o stare pletorica de care nu veti uita mult timp de-atunci inainte. Am avut senzatia, in nenumarate randuri, ca intreaga istorie ma privea din fiecare coltisor, din fiecare piatra, din frumoasele balcoane, martori muti ai nasterii si transformarii unuia dintre cele mai splendide colturi de lume pe care le-am vazut vreodata, creat de catre om si de catre natura intr-o armonie perfecta.

---

VIZUALIZĂRI: 1769 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI