Peisaj de toamnă la Riaza, în Segovia

TIPĂREȘTE

Se anunțau două zile însorite, cu temperaturi care îi fac pe spanioli să vorbească de o văruță (diminutiv de la „vară”) târzie. Pff, avem atâtea de făcut, teme, curățenie de weekend, lecturi obligatorii... Dar cum să stăm în casă tot weekendul? This is the big question. Și cum de ceva timp nu mai plănuisem o ieșire în natură, și odată, de mult, îmi exprimasem dorința de a călca pe frunze căzute și colorate printr-o pădure, uite că R. își aduce aminte, și îmi propune să mergem la Riaza, un loc pe care nu-l mai vizitasem, dar care era pe listă de câțiva ani. Nu-mi ia nici două secunde să-i zic că da. Că da, mergem. Îl anunțăm pe fi-miu, care avea o petrecere de zi de naștere fix la ora cinci a doua zi, iar cu douăzeci de minute înainte de ora X se întâlnea cu un prieten ca să meargă împreună. Să nu cumva să întârzie vreun minut, că doar e ziua colegei cele noi, care a cam dat peste cap toată partea bărbătească a vestitului apus... ăăăă... din cele două clase vecine. Deci a făcut fi-miu o față lungă de parcă l-am fi dus la spânzurătoare. Bineînțeles că noi făcusem socoteala în așa fel încât să ajungem la timp. Așadar, făgeturile din Riaza, atât de cunoscute în zona de nord a Spaniei, ne așteptau cu drag. Sau asta ne imaginam noi.

A doua zi, cum socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg, până ne-am moșmondit noi (mâncat, făcut senvișuri, etc.), s-a făcut mai bine de nouă. Cine se scoală de dimineață, departe ajunge, dar nu ne plângem, pentru că am făcut vreo două ore până acolo. Știam drumul, pentru că de câteva ori am mers sau am venit de la Madrid pe Segovia, ieșind la autostrada Burgos-Madrid. Las Hoces del Rio Duraton sunt în drum. Am trecut pe lângă satul Riaza, care-i dă numele zonei, propunându-ne să ne abatem puțin la întoarcere, în funcție de timp, și ne-am îndreptat spre Puerto de la Quesera, la vreo nouă kilometri, graniță naturală între provinciile Segovia și Guadalajara. Adică un loc la înălțime în Sistemul muntos central, despre tocmai învață fi-miu la cunoștințe. Dar ajungem acolo un pic mai târziu. Pentru că înainte de această graniță, și după planuri de cules ciuperci, etc. etc, ne oprim lângă o pădure de fagi, poate cea mai renumită din zonă:

Hayedo de la Pedrosa, hayedo însemnând fagus sylvatica, adică făget, mai pe românește. Erau zece-douăzeci de mașini parcate acolo, așa că ne-am hotărât ca aia să fie plimbarea noastră în natură. Nu știam însă ce ne aștepta...

Acest făget se întinde pe kilometri buni, dar cel mai interesant este că se află la altitudini de între 1500 și 1700 metri. Ce a însemnat asta? Vă imaginați, cred... Totul a început cu o frumoasă plimbare așa cum eu visasem, adică târșâind picioarele pe frunze uscate, galbene, roșiatice, ruginii... O încântare. Și... aproape imediat a început urcușul. Doar câțiva metri de urcuș mai lin, apoi cel care te făcea să-ți simți bine pulpele de jos... O familie cu trei copii urca în spatele nostru, și observația mamei făcută fiicei adolescente cum că „uite ce se întâmplă dacă nu ți-ai luat ghetele de munte”, m-au făcut imediat să-mi dau seama că și eu mă aflam în aceeași situație. Bine, nu am eu ghete de munte de-alea șmechere, dar nici cu adidașii de stradă nu mi-a fost grozav. În fine, ai intrat în horă, joacă, zice o veche vorbă românească. Ni s-a întâmplat ceva asemănător ca acum ani de zile pe muntele Olimp. Adică nu știam nimic despre ruta respectivă, eu și cu R. nici mare chef de eforturi susținute nu aveam, că suntem mari amatori de plimbări, da, dar... pe orizontală. Da’ ce te faci cu fi-miu? Ca să-l mai liniștim noi în mașină în legătură cu ora întoarcerii, i-am zis că putem face o gimkana. Imediat a luat-o de bună, a și scris nu știu ce pe niște bucățele de hârtie, și, în vreme ce cei mari gâfâiam de nu mai puteam, mai aveam și sarcina de a căuta ciuperci negre, roșii, frunze albastre și animăluțe-n dungi. Oare cum de el nu obosește niciodată? Din ce sunt făcuți copiii?

Nu-mi mai aduceam aminte de la lecțiile de botanică (dacă am știut vreodată, de fapt), așa că am aflat că fagii necesită umezeală (alunecam de zici că eram la patinaj artistic pe frunzele umede) și umbră, de-aia cresc în laturile umbroase ale munților. Oferă un spectacol de culori care a meritat tot efortul. Nu am ajuns la izvorul râului Riaza, care ia naștere pe-aici, și se varsă în fratele mai mare, Duero. Dar am urcat timp de-o oră, urcuș, nu glumă, mai ales pentru neantrenați ca noi, mai cu pauze de o banană, mai pe motivul „stai să fac o poză”, mai să ne uităm la... frunze... la formele copacilor plini de mușchi, o splendoare pentru privire. Contrastul cromatic de extraordinară frumusețe mi-a golit mintea și m-a relaxat extraordinar.

După ce, rând pe rând, grupulețe de turiști, și mai neantrenați ca noi, renunțau la urcuș, ne-am lipit de un grup în care se întreceau care mai de care cu rute înregistrate pe gps, ba chiar și printate. E pe-aici, nu, un pic mai la dreapta e poteca. Asta pentru că în prima parte a rutei nu exista o potecă bine delimitată, fiecare urca pe unde putea. De cum am ajuns la o mașină căzută acolo, între copaci, cine știe când, am lăsat în urmă fagii cei mari, și am început să mergem printre arbuști, care nu știu dacă erau puieți de fagi sau ce. Ideea e că am început să ne întoarcem spre vale, și... Doamne, ce minunăție de priveliști! Nu mai pridideam făcând poze și clătindu-ne privirea. Valea râului Riaza, cu lacul de acumulare în depărtare, satul Riaza și alte câteva tot în depărtare, plus munții vecini... O panoramică splendidă. Plus că de-aici începea poteca bine delimitată, și urcușul devenise deja o plimbare pe culmea muntelui. Ce să facem, să ne întoarcem? Ei, aș. Chiar acum, când suntem așa de aproape? Hai să ajungem sus de tot, să vedem ce e și în partea cealaltă. Și uite așa ajungem pe niște stânci unde aș fi rămas ore în șir să mă uit la văile frumos colorate, la contrastul lor cu albastrul strălucitor al cerului, la păsările care-l brăzdau din când în când, și la... liniște. Era ea un pic tulburată de vocile vesele ale grupurilor de tineri și mai puțin tineri. Dar tot liniște era. O liniște care m-a făcut să ma trântesc în apropiere, pe iarbă, și să stau preț de câteva minute cu ochii închiși, probabil într-o încercare de a trage din seva pământului, din liniștea și frumusețea muntelui...

Păcat că a trebuit să ne facem socoteala repede, la timp mă refer, și să hotărâm că trebuie să ne întoarcem. Fi-meu voia să coborâm pe altă rută, că așa e interesant. Noi nu am îndrăznit, pentru că nu suntem montaniști, așa că am făcut drum întors. Nu știu să zic dacă a fost mai greu urcușul decât coborâșul. Genunchii îmi cam făceau fițe, iar concluzia lui fi-miu, cum că gabaritul contează, ba mă făcea să râd (ca să nu plâng), ba mă făcea să mă gândesc că are dreptate. Oricum, am avut nevoie de bețele culese pe drum la dus, și, mai sprijinindu-ne de un copac, mai agățându-ne de un mușchi sau de o rădăcină, am parcurs drumul fără probleme. Și cu ceva anecdote. Am văzut două familii cu bebeluși agățați în spinare cu hamuri. O mămică disperată care-și întreba soțul ce vrea să facă. Acesta îi răspundea că mai e puțin, iar ea striga că puțin până unde și pentru ce... (erau la urcuș) Alt adolescent înjura și taică-su mai mai să-l pleznească. Numai al meu era voios nevoie mare și n-avea nici pe naiba. Bine, mărturisesc (nu fără oarece mândrie;)) că nu am avut nimic a doua zi, deși eram ferm convinsă că o să mă pricopsesc cu o febră musculară de toată frumusețea.

Bun. Am terminat plimbarea, acum hai să mâncăm, ne-am câștigat cu sudoarea frunții senvișul de jambon cu roșii și ulei de măsline. Ne-am urcat în mașină și am mers un pic mai departe, acolo unde văzusem de pe munte că erau multe mașini oprite și un loc mai neted. Adică exact la granița dintre cele două provincii. Ne-am întâlnit și cu grupul cu rute printate, care se întorseseră pe altă parte. Priveliștile sunt superbe, R. și-a amintit de Transfăgărășanul nostru, pupa-l-ar mama (pe R., nu pe Transfăgărășan), și ne-am întins pătura acolo, sus, între munți și văi, resăpirând un aer curat și sățios, de-ăla de-ți umple plămânii bine de tot.

Iar ne-am făcut socoteala, și la coborâre trebuia să oprim să punem combustibil. Păi hai să intrăm un pic cu mașina în Riaza (sat) , să vedem ce și cum. Și să mâncăm o înghețată. Imediat ne-am dat seama că e un sat plin de bani. Nu, nu sunt bani pe stradă și nici câini cu covrigi auriți în coadă. Am văzut multe mașini de lux parcate pe frumoasele străduțe. Bine, ne-am gândit și că, fiind destul de aproape de Madrid, poate erau ale madrilenilor veniți să ia prânzul aici, pentru că noi am ajuns fix după masa de prânz, și terasele din Plaza Mayor erau pline ochi. Am lăsat mașina pe un lateral al bisericii Nuestra Señora del Manto, cu un turn care se vede din orice colț al satului, și am făcut câteva poze pieței, cu o arhitectură tipică, pe care am mai văzut-o și în alte părți. Este rotundă, ca o arenă, și e plină, așa cum spuneam, de restaurante. Aici trebuia să venim să mâncăm cochinillo (purcelușul de lapte la cuptor tipic Segoviei), zice R. Asta e, altădată, când vom face excursie de cel puțin o zi întreagă. Ne-am luat înghețata, ne-am făcut poze în fața primăriei, ne-am mai învârtit nițel și, după ce ne-am făcut iar socoteala la timp, am tulit-o.

Am lăsat stațiunea de ski La Pinilla în urmă (se vedeau pistele fără zăpadă acolo, sus), și am făcut cale întoarsă prin satele castiliene care mi-au intrat la suflet (nu atât de mult ca satul românesc, recunosc).

O zi frumoasă, de relax în mijlocul naturii, pe care aș mai repeta-o și în weekendul viitor, că încă va fi cald. Dar... ce ne facem cu temele, curățenia de weekend, lecturile obligatorii... ? Le lăsăm pentru mai la iarnă, așa-i?

P. S. Fi-miu a ajuns cu bine și la fix la petrecere, deci toate bune și frumoase.

---

VIZUALIZĂRI: 2449 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI