Vizită în Torcello și Burano, două dintre insulele lagunare, plus un concert Vivaldi ce ne-a mers la suflet

TIPĂREȘTE

Știam că în ziua de mijloc a minivacanței vrem să vedem și alte locuri din laguna venețiană, dar nu prea puteam să decidem ce insulă sau ce insule să vizităm. Nici măcar în dimineața zilei respective nu aveam încă hotărârea luată, așa că, după micul-dejun, ne înființăm în stația de vaporetto Piazzale Roma și luăm un vas care să ne ducă la stația Fondamente Nove, cartierul Cannaregio, de unde pleacă celelalte vaporetto spre insule.  

De acolo ne urcăm într-unul, pare-mi-se nr. 3, către Murano, numai că, ad-hoc, ne sucim și vrem la... Burano! Bine, să nu credeți că mergeam așa în necunoscut total, citisem dinainte câte ceva despre fiecare, însă cum ziua se anunța cu vreme caldă și însorită, ne-am gândit să ne scăldăm ochii în culorile vii, aprinse în care sunt zugrăvite casele din Burano.

Coborâm la Murano Faro, apoi așteptăm un alt vaporetto (nr. 12) care să ne ducă în Burano, însă cum acesta are stație mai întâi în Torcello, ne trece prin minte să o includem și pe aceasta în program că doar aveam timp, abia trecuse de 10,00 și îmi aminteam că e facil de vizitat. Totul era să ne încadrăm în timp pentru a nu rata concertul Vivaldi la care aveam rezervare la 19,00.

După ce ne dăm jos din vaporetto în stația Torcello, ne întâmpină numele insulei pe o placă de piatră montată pe un zid de cărămidă, ca să fim siguri că n-am greșit și suntem unde trebuie. De aici, urmăm singura alee din insulă, dispusă de-a lungul unui canal, care avea să ne ducă la zona cu obiective turistice în câteva minute.

   Astăzi, Torcello mai are locuitori doar de ordinul zecilor, însă odinioară avusese chiar și 20.000 de suflete. A fost fondată, ca și Veneția, tot în secolul al V-lea, de populația din Altinum refugiată din calea invaziilor barbare, fiind considerată totuși prima insulă locuită din lagună. Beneficiind de o poziție strategică, privilegiată, a avut parte de o înflorire accentuată bazată pe comerț, prelucrarea lânii, a sării, așa încât locuitorii au prosperat și au construit case, biserici, ba chiar o catedrală măreață.  

Doar că extinderea țiunturilor mlăștinoase care a determinat îngreunarea navigației, epidemiile tot mai dese au determinat, începând din secolul al XIV-lea, un declin încet și sigur, localnicii rămași s-au orientat către alte insule, clădirile au căzut în ruină, iar materialele din care erau făcute și-au găsit drum către insule mai protejate pentru a fi ridicate alte construcții.  

   În zilele noastre, puținii rezidenții, trăiesc, în principal, din turism.

În primul rând, mergând de-a lungul canalului pe aleea numită Strada delle Rosina, după ce trecem de Bottega Tipica Veneziana, un local care abia își începuse programul, atrage atenția Podul Diavolului (Il Ponte del Diavolo) , de fapt un podeț în formă de arc, fără balustrade, care are o legendă tristă în spate.

  Depășind podul și mergând cam tot atât cât până în dreptul podului, dăm de de o piațetă la care ajungem traversând încă un mic pod, Ponte di Santa Maria, în care se află o fântână și Locanda Cipriani, un local istoric, de prin 1935, adminsitrată de atunci de membrii aceleiași familii, Cipriani. Se pare că acesta a fost gazdă pentru Ernst Hemingway care a locuit aici circa o lună bucurându-se de liniște, ocupându-se cu vânătoarea de rațe, inspirația dându-i ocazia să scrie romanul „Dincolo de râu și între copaci” . De altfel, i-au călcat pragul multe persoane cu sânge albastru, artiști, vedete, politicieni.

   Înaintând pe strada Fondamente dei Borgognoni, singura ce pleacă din piațetă, dăm de următoarea deschidere, practic, piața principală din Torcello, acolo unde se găsesc câteva tarabe cu suveniruri, o prăvălie cu antichități, două biserici: Santa Fosca și Santa Maria Assunta, tronul lui Atilla și muzeul insulei (Museo di Torcello) .

     Tronul lui Atilla, un scaun-fotoliu de marmură aflat în aer liber, se pare că nu i-a aparținut niciodată regelui hunilor, ci mai degrabă vreunui episcop sau guvernator local, din moment ce a fost expertizat ca datând din sec. al V-lea.

Ținta noastră era Bazilica Santa Maria Assunta, una dintre cele mai frumoase ale Veneției,  considerată o reală bijuterie, de fapt eram chitiți să urcăm în turlă de unde aflasem că se surprind minunate priveliști. Biserica, odată catedrală, este foarte veche, fondată prin 639, corpul principal chiar mai nou, de la anul 1008, fațada și porticul de la 864. Interiorul său este fără cusur, deține mozaicuri splendide, un tavan de lemn de secol XI foarte solid, un paravan superb, naos și absida cu un mozaic ce-o înfățișează pe Fecioara Maria, însă are marele dezavantaj că fotografiatul nu este permis.

Dar ne-am luat revanșa fotografiind din înaltul campanilei în toate direcțiile. Biletul combinat a costat 9 €/pers.

După ce am coborât din turlă, am intrat pentru câteva minute și în Bazilica Fosca, legată de Santa Maria Assunta printr-un coridor secret. Accesul este gratuit, iar interiorul găzduiește moaștele sfintelor martire Maura și Fosca, de unde și numele său. Ne grăbim să prindem vaporetto de 12,17 spre Burano.

Apoi am făcut cale-întoarsă spre debarcader, însă în drum ne oprim la Taverna Tipica Veneziana să ne refrișăm un pic, că soarele ne cam încinsese și ne cam uscase gâtlejurile. Eu cer o gelato, soțul vrea o bere, dar, ghinion! , din instalația de draught nu curge o picătură. La sticlă nu aveau și în timp ce ne pregăteam să plecăm, după ce poposiserăm la o masă să savurez înghețata și să ne tragem sufletele, vânzătoarea vine și-i oferă un pahar de bere gratis, pentru timpul pierdut, instalația începuse să funcționeze! În Italia nu cred să fi primit gratis ceva vreodată! O dă repede pe gât și tocmai ce zărim că vine un vaporetto, așa că am țâșnit spre debarcader!

Cinci minute a durat până am sosit din Torcello în Burano, lucru pe care-l intuiserăm din moment ce văzuserăm Burano din campanila bisericii Santa Maria Assunta din Torcello.

Burano are și ea un trecut glorios, pe vremuri a fost sub administrația insulei Torcello și se presupune că numele insulei vine de la primii locuitori din insulă, familia Buriana. Localnicii bărbați se ocupau cu pescuitul, iar femeile erau pricepute în lucratul manual al dantelelor, pe care le vindeau, asigurând traiul zilnical familiei. Insula a prosperat, devenind chiar un centru important al dantelei. Prin secolul al XVII-lea dantelele produse ân Burano erau și mai renumite, fiind purtate chiar la marile curți europene.

 Încă de când ne-am dat jost din vaporetto, totul era diferit: o insulă mai mare, animată, cu clădiri grupate unele lângă altele, cu canale înguste pe care circulă bărci și șalupe, cu localnici mult mai numeroși. Ochim o terasă cu calamari și cartofi prăjiți chiar lângă debarcader, apoi ne lansăm la întâmplare pe Via Marcello, o arteră îngustă, mărginită de clădiri de locuit, prăvălii, până ajungem la primul canal ce ne iese în cale, cu aleea aferentă, Fondamenta di Cavanella. Aceasta este, desigur, doar pietonală, așa cum este toată insula Burano, și înaintăm pentru a pătrunde mai adânc în inima acesteia.  

Se pare că cel mai important obiectiv turistic din Burano este însăși insula, aceasta fiind considerată unul dintre cele mai fotografiate zece locuri din lume. O adevarată plăcere să te plimbi rătăcind pe străduțele principale, până la cele mai înguste mai îndepărtate.  

Adevărul este că în Burano căsuțele  colorate arată ca  într-o carte cu povești din copilărie, un reușit curcubeu și o atmosferă diferită față de celelalte insule venețiene dată de culorile vesele ale caselor. Un farmec aparte îl au rufele puse la uscat ce pot fi observate oriunde, indiferent cât de mare sau colorată este casa în dreptul căreia sunt întinse.  

Ideea de a vopsi casele in culori vii și puternice este o altă tradiție a insulei, la ferl ca cea a dantelei. Se zice ca acest lucru îi ajuta pe locuitorii plecați la pescuit să recunoască de la distanță casa proprie, mai ales în condiții de ceață.  

Astăzi, locuitorii insulei care vor să-și vopsească casa, n-o pot face chiar de capul lor, ci mai întâi sunt obligați să depună o cerere la primărie și abia după ce li se aprobă o anumită culoare, o pot aplica. Acest lucru este bine gândit, pentru că alăturarea anumitor tonuri de culoare trebuie să creeze o stare agreabilă asupra ochilor trecătorilor, precum și o atmosferă de calm si liniște.

 Casele sunt lipite unele de altele, îngrămadite, cu obloane de lemn colorate, pline de flori. Toate casele sunt bine întreținute și proaspăt vopsite, nu am vazut case cu igrasie și mai toate îți dau impresia că ar fi destul de noi. Un fel de Veneție în miniatură, cu bărci  cu motor „parcate” în fața fiecărei case, pe canal, cum sunt la noi mașinile și poduri cu forme cât mai interesante. Atât străzile, cât și canalele sunt foarte curate.

În plimbarea noastră am dat de Tre Ponti, un pod alcătuit din trei podețe de lemn în trei direcții, ridicat peste întretăierea a două canale, mergem până la capătul Fondamenta di Cavanella, apoi ne întoarcem și o luăm pe perpendiculara Via Giudeca și Fondamenta della Pescheria. Ne plimbăm de-a lungul canalului, apoi ajungem în piața de pește, Pescheria di Burano, o deschidere largă cu o fântână în mijloc și multe mese necesare expunerii peștelui spre vânzare, de unde zărim turnul înclinat al bisericii Chiesa di San Martino care duce cu gândul la turnul din Pisa. Turnul înclinat, înalt de 53 metri înălțime datează din secolul al XVII-lea și din cauza tasării terenului, s-a înclinat zdravăn (1,85 m) și vizibil din orice colț al insulei, însă asta nu face decât să-l definească drept emblematic pentru Burano.

Biserica Chiesa di San Martino Vescovo, ridicată în secolul al XVI-lea este „casă” pentru pictura „Crucificarea” a artistului venețian Giambattista Tiepolo.

Înaintând pe canal, dăm de Casa Gianfranco Rosso, o casă pictată cu scene din viața insulei. Lateral, observăm înscrieri cu înălțimile mareelor celor mai de seamă din istoria celor mai recenți 50-60 de ani și rămânem uimiți de informațiile regăsite.

Dacă tot eram la cpitolul „case” , îmi amintesc că citisem ceva de Casa lui Bepi Suà, devenită un simbol al insulei Burano, grație faptului că este cea mai colorată și cea mai frumoasă casă din Burano. Nu este la strada principală, dar am întrebat și  am fost ghidați spre aceasta, găsind-o repede.  

Într-adevăr, este foarte interesantă, decorată în forme geometrice și zugrăvită în nuanțe foarte aprinse. Aceasta a aparținut lui Giuseppe Toselli, un localnic pasionat de pictură și cinematografie. I se mai spunea și „Bepi, cel cu caramelele” , deoarece vindea bomboane în piața insulei, altfel punea filme celor din comunitaea lui în cinematograful din Burano. Pasiunea lui de bază era aceea de a schimba foarte des desenele care decorau fațada casei sale adăugând ba un desen nou, ba o culoare nouă, lucru ce l-a preocupat până în 1985 când a murit.

Casa sa, după ce acesta a pierit, a intrat în degradare și uitare, însă după anul 2005, autoritățile au decis să readucă fațada sa la forma consacrată cu figuri geometrice și culori stridente, prepoderent de portocaliu, bleu și verde, acestea păstrându-se și astăzi.

După Casa lui Bepi Suà, am intrat în Piazza Galluppi, piața principală a insulei, acolo unde se poate admira bustul lui Baldassare Galuppi, un mare pianist și compozitor de renume internațional și dirijor al corului din Bazilica San Marco, care s-a născut în Burano.

Piazza Galluppi este locul cel mai îndrăgit de localnici, unde se desfășoară cele mai importante evenimente din insulă.  Există și o mulțime de tarabe cu suveniruri nu doar din dantelă, dar și Muzeul Dantelei (Museo del Merletto di Burano) dedicat meșteșugului de bază al insulei, cel care a făcut-o vestită pe Burano la marile curți europene.

Nu puteam să ratez să povestesc puțin despre biscuiții Busollai sau Buranelli pe care îi vedem pretutindeni, pe toate tarabele, la toate prăvăliile, produse locale tradiționale. Cu forme rotunde sau altele, ambalați foarte inspirat pentru a fi dăruiți, aceștia reprezintă cea mai bună gustare dulce din zona Veneției.  

După ce am cutreierat pe canale și pe străduțe, ne-am perindat pe la vestitele case ale localnicilor sau am intrat în câteva prăvăli, am savurat buranelli și câte un aperol-spritz, ne-am îndreptat spre stația de vaporetto unde intenționam să ne delectăm cu calamari înainte de a porni la drum înapoi, spre Veneția.

Aflasem că în biserica Chiesa della Pietà, situată aproape de Palatul Dogilor, cu fața la lagună, pe  Riva degli Schiavoni, se organizează concerte încă din secolul al XVII-lea. De fapt, încă din acele vremuri, această biserică a fost întrebuințată pentru concerte, iar în decursul secolului al XVIII-lea, Vivaldi a compus muzica pentru corul ei. Și în prezent aici se cântă în mod regulat, ba chiar este deschisă numai pentru concerte, lucru ce m-a îmboldit să caut să cercetez dacă în zilele când eram în Veneția se întâmplă. Am avut noroc, i Virtuosi Italiani concertând în ziua din mijloc a minivacanței la orele 19,00,  și am făcut rezervare prin GetYourGuide încă de acasă, biletul costând 30€/pers.

Așadar, era musai ca la 18,30 să fim prin preajma Chiesa della Pietà pentru a fi gata de spectacol. Am intrat și am admirat interiorul bisericii, în special pictura ovală de pe tavan, aparținându-i lui Giambattista Tiepolo-Încoronarea Fecioarei.  

Concertul „Patru Anotimpuri” a durat o oră și zece minute și a fost divin, cei șapte artiști întrecându-se pe ei înșiși într-o interpretare impecabilă. Un adevărat răsfăț pentru simțuri, o reală încântare pentru ochi și suflet, ca de altfel și pentru minte, per total o experiență desăvârșită pe care o recomand din toată inima!

Apoi ne-am retras în cartierul nostru, unde am savurat câte o pizza foarte gustoasă la localul din capătul străzii noastre, Da Matia, pe lângă care treceam zilnic de cel puțin trei-patru ori, așa încât începuserăm să ne salutăm cu ospătarii săi care serveau la mesele de afară.  

La final, am concluzionat că și cea de-a doua zi în Veneția decursese absolut ireproșabil, având parte de vreme bună, însorită și caldă, locuri pitorești, noi, un concert minunat, per total trăiri mai frumoase față de ceea ce speraserăm.

---

VIZUALIZĂRI: 220 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI