Trei trasee prin Cheile Nerei

TIPĂREȘTE

Gata! Nu mai pot tine mult in mine acest subiect, simt ca explodez! Trebuie sa-l aduc la lumina, sa-l scot din catacombele intortocheate ale amintirilor mele, de-acolo de unde a stat cuminte timp de un an si jumatate... cel mai bine e sa ma ajut de lampa lui Aladin dar voi incerca sa trec mai intai aceste amintiri prin inima si suflet caci despre Cheile Nerei nu poti scrie cu penelul sau tastatura unui computer ci doar cu incapatinata INIMA care nu stie nimic altceva decat sa bata intr-una fara nici o noima, (cred c-as innebuni sa traiesc in apartamentul vecin), si SUFLETUL cel invizibil, pe care inca nimeni n-a reusit sa-l surprinda in vreo imagine nici cu cel mai perfornant aparat digital. Daca n-o faci astfel, mai bine nu scrie nimic, plimba-te prin chei, fa niste poze, si-atat…vei ramane si-n acest caz cu niste amintiri de neuitat.

Rezervatia naturala Nera-Beurnita, este “superlativul” sau poate “mai mult ca perfectul” la care a ajuns natura in tinutul Banatului si Carasului, nimic altceva decat fructul unei iubiri de milenii dintre apa, aer si piatra, elemente ce-si spun mereu unele altora cuvinte alese ca intr-o luna de miere fara de sfarsit. Nera e asemenea unei povesti de iubire, cand molcoma, cand vijelioasa, iubire intre un fir de apa si un munte de creta, iubire invaluita de farmecul unui parfum alburiu izvorat din nori sau de esentele azurii ale unui cer senin, ce-i drept, uneori innegurat si trist dar niciodata potrivnic…pentru ca in aceasta “zona mediteraneeana” a tarii, clima e blanda si ploaia e lenesa si scurta precum vorba ardelenilor. Aici ploua mai “cu bun simt”, nu tracasant, ca-n Bacau “de trei ori pe saptamana” sau innebunitor ca in tarile ecuatoriale, timp 6 luni pe an. Rezervatia Nerei e ca un briliant, mai valoros poate si decat Mutu, a carui glorie e trecatoare, briliant asezat la gatul frumoasei noastre tari, pe care, oriunde si oricand, o purtam mereu in buzunarul de la piept si pe care-o tinem acolo strans, ca pe-o iarba miraculoasa al carei ceai cu miros imbatator il bem ori de cate ori suntem tristi sau bolnavi Natura n-a inselat pe nimeni niciodata, oferindu-ne mereu adapost si relaxare in linistea padurii sale sau sub nucul din fundul curtii bunicilor de la tara. Natura e adeseori ghidul ce ne calauzeste pasii prin viata, e locul in care visam sa ne reintoarcem mereu si pentru care adunam bani timp de-un an, pentru a-i cheltui apoi, fara regret, intr-o saptamana sau doua.

Dar hai sa pornim la drum!

In luna aprilie 2009, stateam numai pe "google" si printam pagini intregi si harti despre rezervatia Cheilor Nerei... Auzisem, ba de la unii, ba de la altii, ca sunt niste chei frumoase dar internetul iti arata doar niste imagini lapidare si-ti -afiseaza doar franturi din maretia lor, cam atat cat incape pe-un ecran de computer bidimensional si la care eventual mai poate adauga ceva imaginatia ta. Dar in realitate Cheile Nerei nu sunt “bi” ci “multi” -dimensionale, lucru pe care-l constati doar la fata locului. Daca mai ai si noroc de vreme buna, blandetea acestui loc te ia parca in brate, e pe-acolo un spirit nevazut ce bantuie mereu vaile, spirit ce-ti devine prieten si ghid, spirit care te scoate mereu la liman, are grija de tine si care te poarta ca pe o odrasla a lui spunandu-ti mereu ”Ei, nu-i asa ca n-ai venit aici degeaba? ”

Dimineata devreme pornim la drum din Ploiesti, Dana e la volan, eu stau cu harta-n fata, dadusem telefon la pensiunea Cheile Nerei pentru a rezerva o camera timp de 3 zile dar cum drumul pana acolo e lung, mai puneti o zi, pentru cei ce nu locuiesc “in zona”. Cel mai bun reper si locul unde trebuie s-ajungeti neaparat, e Sasca Montana. Traseul de urmat de noi? Ploiesti-Baile-Herculane-Iablanita-Bozovici-Anina-Oravita-Racasdia-Ciuchici-Sasca Romana-Sasca Montana….

Drumul e bun pana in sat, e sosea peste tot, dar sunt convins ca inainte de a ajunge la destinatie, veti opri si voi ca sa intrebati de cateva ori pe la intersectii nesemnalizate. Oamenii sunt amabili, se opresc si va vor raspunde. Ne aflam doar in provincie, “la tara” unde timpul trece altfel, nu ca intr-o metropola aglomerata unde nimeni n-are timp de nimic in afara de el si de jobul lui.

Pensiunea “Cheile Nerei” e condusa de-o familie, care te primeste, te gazduieste, te ospateaza si te mai si informeaza la nevoie pe unde s-o iei. Tin minte ca picasem chiar dupa sarbatorile de Pasti si sotia patronului ne-a pus pe masa, in afara de consumatia obisnuita, o farfurie cu oua rosii si cozonac cu nuca si cu mac…”Poftiti, luati, e din partea casei, de sfintele sarbatori", a zis ea.

In prima zi, cand am vrut sa parcurgem traseul galeriilor suspendate sapate in calcar, am luat-o mai intai pe-un drum gresit, dar l-am sunat pe patron prin telefonul mobil si acesta ne-a indicat directia cea buna.

Am avut la dispozitie trei zile mari si late pentru a parcurge cateva trasee. Am avut noroc si de trei zile, dumnezeiesc de frumoase, c-un cer senin, acoperit doar ici colo cu cate-un nor nu mai mare decat un balot de vata ce se aduce la o farmacie de cartier.

Terasa suspendata a fost realizata de muncitorii de la Sasca Montana, ce lucrau la Anina sau Resita si de colegii lor, care in cateva week-end-uri au sapat in stanca moale de calcar acea salba de galerii ce lor le scurta naveta spre locul de munca iar noua acum de ofera o priveliste, ca la teatru, din fotoliile de la loja principala, asupra vaii Nerei. Traseul e indicat cu o banda verticala rosie si se numeste “La Tunel”. Cu exceptia uneia, ceva mai ingusta, cararile suspendate sapate in stanca, nu sunt periculoase, nici nu au gard de protectie, mergi pe un drum orizontal, chiar daca e suspendat undeva pe la 40-50 de metri inaltime, in cel mai rau caz, tragi o rostogoleala si ajungi in apa Nerei, dar e bine totusi sa te sprijini cu-o mana de peretele vertical din apropierea ta si doar cu cealalta sa te tii de aparatul de fotografiat, pe care e pacat sa-l lasi acasa “la dospit”. Eu as scrie chiar si pe tablita de la intrarea in rezervatie, “interzis a se intra in aceasta rezervatie fara aparat de fotografiat! ". In fata acestui peisaj salbatic, cuvintele par insuficiente, adjectivele imperfecte si palide, iar memoria vizuala e insuficienta pentru a reda frumusetea acestor locuri... Dar, pana sa ajungeti la Sasca Montana, ca “aperitiv” sau “antreu”, turistic, veti intalni ceva interesant... o duna de nisip. Nu prea am vazut eu, spre fericirea tuturora, prea multe dune de nisip in tara noastra, dar meteorologii ne anunta ca in urmatorii zece ani, vom vedea destule. Deocamdata insa, eu n-o cunosc decat pe aceasta, aflata langa Sasca Montana si pe cea de caolin de la Harghita Bai.

Dar sa revenim! Intram in sat si ne cazam la pensiunea “Cheile Nerei” din satul Sasca-Montana, pensiune la care ajungem pe-un drum destul de ingust, peste care patronii au turnat pietris ca sa ne usureze accesul, locuri de parcare sunt suficiente in curtea pensiunii, daca nu, exista cateva si pe aleea ce duce la pensiune. De furat sau spart masini, nu vad cine-ar face-o... ”Vai, dar aici la noi nu s-a intamplat niciodata asa ceva, satul nu e mare, oamenii aici traiesc cu frica lui Dumnezeu, se cunosc bine intre ei, n-ar indrazni asa ceva, nu va faceti griji”... ne spune gazda, (poate mai trebuia doar sa adauge “aici nu dispar masini, doar suntem in judetul Caras Severin, nu in Bulgaria”). Pensiunea nu e mare, exista 14 camere duble, camerele sunt spatioase si calduroase, este folosit mult lemn "natur" ca mobilier interior, element ce-ti confera din start, senzatia de caldura, grupul sanitar e curat. Am platit, daca nu ma insel, 85 de roni pe noapte (era extrasezon, in sezon e 94 de roni, pret valabil si-n acest an), pentru o camera cu doua paturi. In curte, in afara de parcare, mai ai si o terasa unde intalnesti cateva mese cu banci lungi sau scaune de lemn, ai si umbrelute, mancarea ti se aduca la comanda de sotia patronului care, folosind o ardeleneasca molcoma si plina de politete, intra usor in vorba cu noi, ne ia comanda si ne serveste ea si bucatele. Daca pleci pe un traseu e bine ca s-o anunti cam la ca ora revii si ce doresti sa mananci la intoarcere. In caz de timp nefavorabil, exista si un restaurant in interior, la parterul pensiunii. Nu lipseste nici barul. Pensiunea e linistita, sursele de poluare in zona sunt inexistente, aerul e aici foarte curat, preturile de la restaurant si bar sunt rezonabile, mancarea e multa. Aici se cunoaste bine faptul ca turistul se intoarce din chei cu o mare pofta de mancare si de somn. Cine ramane in aceste chei timp de doua saptamani, scapa precis de insomnie…adio pastile care sfarsesc invariabil in “zepam” si incep cu “Broma", "Dia", "Nora" sau "Nitra".

PRIMA ZI (traseul pesterilor suspendate numite si "la tunel")

O luam pe un drumeag ce iese din sat, chiar prin spatele pensiunii, ajungem usor la un podet din cabluri groase si traverse de lemn, podet care traverseaza Nera si se balanseaza uneori, apoi se formeaza un scurt drum de "tara" batatorit de copitele animalelor si ajungem apoi la o rapa in panta, pe marginile careia se vad cateva radacini de copac iesite de sub pamant, . Continuam sa mergem spre dreapta (marcaj, o dunga rosie verticala), avand mereu susurul sau macar imaginea Nerei in dreapta noastra, urcam un fel de grohotis superb, bolovani sau pietricele albe aflate pe o pajiste de un verde crud si…gata! O carare ce serpuieste o vreme ne scoate la “gadinile suspendate nu ale Semiramidei", una din cele 7 minuni ale lumii antice ci la una din minunile lumii contemporante romanesti, o carare suspendata si sapata in stanca, acoperita din cand in cand de cate o galerie mai lunga sau mai scurta, (o adevarata mini-pestera", ce strajuiesc si insotesc de la inaltime, firul unui brat al Nerei. Malul celalalt e aproape, e spectaculos, e format tot dintr-un perete alb de calcar, patat pe ici si colo sau invaluit in verdele unei vegetatii abundente. Stiam ca verdele simpatizeaza cu galbenul si e mare prieten si cu albastrul, dar nu mi-am inchipuit niciodata ca el e deja de mult timp casatorit cu albul. Nera poate fi blanda dar si vijelioasa, de aceea in Aprilie sau Mai, dupa ploile de primavara, aici se practica raftingul. Strabatem toate tunelurile, coboram si pana la apa Nerei, apoi ne intoarcem dupa marcaj si dupa 4 ore de mers, de-a lungul firului apei, la “placa turnanta” a turismului din rezervatie, la PODUL DE BETON, un adevarat Carrefour turistic (loc de intersectie a 3 drumuri marcate, de aici e bine sa porniti pe orice traseu. E-un loc in care Nera trece vijelioasa pe sub pod, loc in care gasesti bancute, o tabela mare cu planul rezervatieie si traseele marcate ce te asteapta, e-un loc intesat de turisti. De aici poti pleca spre traseul ce vi l-am descris anterior, sau pe traseul “cantonului”, de-a lungul Nerei cea adearata (acelasi marcaj-dunga rosie verticala) sau spre Ochiul Beiului si pleiada de cascade mai mari sau mai mici ce-i stau in carca si care culmineaza cu mega-cascada Beusnita (traseu marcat cu banda verticala albastra, apoi triunghi albastru). Aici, in acest loc de popas, unde poti ajunge si cu masina din soseaua ce inca nu a intrat in Saca Montana, facand stanga, deci in acel "punct zero"de pornire, se afla o tri-furcatie foarte vizibila (1. -Tunele 2. -Canton si cheile Nerei, 3. -Ochiul Beiului si cascada Beusnita) si fapt imbucutatoror, pe-aici nu gasesti inca nici o taraba cu chitch-uri si manele ca in alte puncte fierbinti de tractie turistica.

ZIUA A DOUA (traseul "cantonului" si al cheilor Nerei).

Pornim de dimineata, cu rucsacul plin cu merinde, dulciuri, si apa minerala cumparate la barul de la pensiunea Cheile Nerei, lasam masina in "Nera’s Carrefour" (podul de beton) si-apoi o luam la picior in pas de promenada, caci e pacat sa te grabesti pe-aici prin acest superb peisaj ce duce spre canton si spre intrarea in adevaratele Chei ale Nerei. Depasim niste stanci alburii, adevarate porti de intrare ale acestui traseu si deodata totul in fata noastra, se intuneca…Nu! , nu va speriati, nu e din cauza mititeilor sau chiftelelor servite la pensiune ci datorita faptului ca am patruns intr-un codru ce cred ca, din vremea "Jurassic Parc"-ului lui Speilberg, a ramas neschimbat. Un fel de codru al Vlasiei atat de laudat de Stefan cel Mare sau un fel de Padure a Mociarului de langa Reghin, dar traseul e infinit mai lung, mai bogat in imagini si mai spectaculos. Avem in dreapta Nera, a carei sclipiri de licurici le intrezarim printre nistre inalti “arbori cu manson” e vorba de o iedera care se agata si ea de scoarta lor, imbracandu-i intr-un verde mai (fonce) intens decat cel al ierbii de la picioarele lor si la care se uita acum cu aroganta, iedera care vrea si ea, c-asa-i lupta pentru supravietuire, cativa fotoni de lumina in plus… Daca vei cobori printre acesti copaci eleganti, semeti si “bine-mbracati, spre apa Nerei, vei observa ca la mal, apa e mai limpede decat marea Neagra din ultimul weekend, malul e format de-o increngatura imensa de radacini de copaci, parca iesite si ele la o "baie de lumina" dupa un an de hibernare. Printre degetele rasfirate ale radacinilor disitingi un covor moale de muschi pe care ai vrea sa te-alungesti o clipa sau doua, dar radacinile noduroase sau cioturoase, te dezarmeaza...

Incerc apa cu mana nu cu cotul precum se face cand avem “bebe mic” in casa si constat, nu ca e uda ci ca e rece si repede. Ba ea poate deveni, dupa cum ne-a zis amabilul patron al pensiunii, vijelioasa si devastatoare. E momentul in care “raftingo-filii autohtoni sau straini”, imbracati pana-n dinti in costumele lor de cauciuc, isi freaca mainile…urmeaza “adrenalina baieti! ”, tineti-va bine si mai ales legati-va bine de barca. Sportul extrem poate sa inceapa! . Se pot face coborari cu barca de cauciuc, pentru grupuri ceva mai mari, cu transport de turisti si echipament in amonte si coborare in aval, cam pana pe-aici, pe la “radacini si mansoane”, unde apa e ceva mai domoala. Trebuie insa sa ai noroc de 1. - Vreme frumoasa 2. - Debit vijelios al Nerei (aflat la prognoza meteo sau de la administratorul cabanei) 3. Grup suficient de mare de turisti, pentru a se amortiza costurile expeditiei.

Si totusi raftingul e o loterie, pentru ca grupurile se organizeaza de obicei “ad hoc”, atunci cand sunt indeplinite celelalte 2 conditi. Loterie mai e si pentru ca…la pensiune trebuie sa-ti rezervi camera din timp, eu am facut-o cu o luna inainte, in martie 2009, si nu stii niciodata care va fi debitul Nerei, atunci cand vei primi cheia de la camera. Nera e capricioasa ca o printesa mofturoasa, ea poate insa si seca in luna lui cuptor…poti sa treci pe malul celalalt, cu piciorul prin vad, motiv ca s-aduni frumoase pietricele rortunde, alburii sau cenusii, slefuite in mii de ani de apele Nerei, asa cum numai in insula Thassos, pe plaja Aliki, am mai vazut.

In stanga, vezi padurea, verdele ei e intunecat. Dintre copaci rasar radacini rasturnate cu bratele ridicate spre cer implorand parca o a doua sansa la viata, vezi buturugi din care a mai ramas doar scoarta invadata de muschi si colonii de hribi galbeni cu palarii mari si picioruse subtiri, stanci colturoase, acoperite de o manta gri-tarcate-vinetie, precum e pielea unui cocodil ce asteapta in fata unui cabinet de dermatologie. Aceste stanci uneori ajung pana la drum ca sa ne intinda mana ca unui prieten, urandu-ne “Drum bun, in continuare! ", si soptindu-ne "Nu va speriati, ca asa suntem noi, mai uratele, dar nu va facem nici un rau". Daca n-ar fi susurul linistitor al Nerei si lumina ce ne-o trimite fara preget din partea dreapta, tot ce e pe partea stanga a acestui traseu, ar fi un cadru excelent pentru un documetar “horror” tipic “brandului turistic de care ne bucuram in exterior…”Dracula land”. Dar, dupa 2 ore de mers in pas usor, intrerupt de nenumarate pauze pentru sedinte “foto”, iata ca valea se deschide, dam de-o pajiste unde ai voie sa faci chiar si foc de tabara iar pe stanga apare un canton forestier iar in poiana gasim un grup de tineri care stau zdrobiti in iarba intr-o scurta pauza de realimentare. "De unde veniti? ", ii intrebam. “Din Ceile Nerei”…Am ramas blocati, nu ne puteam inchipui ca toata splendoarea din iarba si de sub cer de pana acum, e doar o “avanpremiera” a adevaratelor chei ale Nerei, care doar de-aici incolo, de la acel canton incep si tin vreo 20 de kilometri. Strabaterea lor e e posibila doar cand Nera ti-o permite, iar daca nu, ti-o va permite, vei folosi barca. Traseul "pe jos", prin chei, dureaza 4 ore!

Eu si Dana am facut cale-ntoarsa, caci era deja trecuta ora pranzului si noi dadusem comanda la pensiune pentru o cina consistenta…dar “I’ll be back” (ma voi intoarce!) …

ZIUA A TREIA (Ochiul Beiului-Cascada Beusnita)

Ziua e tot ata de insorita ca si primele doua si incepe tot de la placa turnanta a cheilor, podul de beton. De la pensiune, ajungem acolo cu masina in 20 de minute, apoi o luam spre stanga, pe jos, “step by step” pe valea Beiului, de-a lungul unui alt afluent, care coboara tot in dreapta noastra, prag dupa prag, apoi cascada dupa cascada, ca in final sa culmineze cu o mega-cascada numita Beusnita, ce-si imprastie suvitele-i galagioase ca parul despletit al unei fete. Unii o compara cu valul de nunta al printesei Diana, altii cu cel al Ilenei Cosanzeana atunci cand s-a maritat cu Fat-Frumos. Nu e greau sa dai ocolul cascadei, e ca si cand ai da ocol prin padure unui imens meteorit rotund, venit acolo din strafundurile necunoscutului. Trebuie sa fii atent totusi pe unde calci, caci cu privirea atintita pe frumusetea cascadei, poti aluneca usor, cararile sunt acoperite cu o vegetatie mereu umeda.

Dar pana la cascada Beusnita, se afla "Ochiul Beiului", un lac circular ce nu ingheata niciodata, lac ce se alimenteaza de la niste izvoare aflate in strafundurile lui, lac de culoare verde turcoaz, asemenea unui Omar Shariff in postura de bei, cu ochii albastri, bei care are un harem intreg spre desfatare, dar, vai! Chiar si la noi in tara, cand ai asemenea ochi, cum sa nu ai si un intreg harem dupa tine? …Pana la casacada intalnim si o pastravarie, unde poti sa cumperi peste viu la kilogram, pe care apoi cei de la cabana sau pensiunea unde te-ai cazat, ti-l vor pregati cu placere. Acest al treilea traseu este cel mai populat si popular, caci la un moment dat, intre pastravarie si Ochiul Beiului, pe un drum destul de larg, amenajat printr-o padure, ma simteam ca pe un bulevard intr-un oras de care am vrut sa scap, venind aici. Era multa lume pe-acolo...

Traseul de Nr 3, dus-intors, iti ia aproximativ 3,5 -4 ore.

In final, nu-mi ramane decat sa-i felicit pe cei ce administreaza Parcul natural Nera-Beusnita, aceasta perla verde-albastra a naturii, tinut situat intre tara Banatului scaldata de milenarele terme ale lui Hercule si tara Caras-Severinului si a Dunarii, fluviu traversat in urma cu aproape doua milenii de imparatul Traian, datorita unui pod de vase construit de Apolodor adus tocmai din Damasc, vestit arhitect datorita caruia, noi astazi suntem latini...

Daca Nera n-ar fi existat, ea ar fi trebuit inventata sau macar cautata prin alt colt salbatic din Carpati. Trebuie sa fim bucurosi ca suntem contemporani cu Nera, ca ne-am intalnit cu ea, oprind pentru o clipa trecerea inexorabila a timpului, suspendati intr-un spatiu de neinteles, aflati pe fundul unui ocean de oxigen adanc de doar 30 de kilometri ce ne mentine in viata si ne permite sa citim aceste randuri, dar in jurul caruia se gaseste numai frig, intuneric si nefiinta.

Cat despre intalnirea “face to face” cu Nera, avem un motiv de bucurie in plus... in urma cu doua milioane si ceva de ani, acest lucru era imposibil…nu exista nici Nera si nu existam nici noi, oamenii.

Cat despre adevaratele Chei ale Nerei si poate chiar si un rafting... sper sa am norocul sa le "fac" in anul ce vine... dar aceasta va fi o alta poveste!

Parasind acest pol magnetic al turismului romanesc nu pot decat sa-l parafrazez pe Robocop, alis Schwartzi…“ll be back! "

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 27357 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI