Ce poți face în Murighiol și opționale din Murighiol

TIPĂREȘTE URMARE de aici

Cum spuneam și în articolul de cazare, am ales Murighiol pentru un sejur destul de spontan în Deltă, pentru că a fost mai simplu de ajuns.

Am avut cazare cu mic dejun la Manu, am convenit de la telefon că mâncăm la ei cel puțin prima cină și apoi mai vedem, iar pentru excursii ne vom clarifica la fața locului, în funcție de ce găseam și pe la debarcaderul din Murighiol. Dar o opțiune rămâneau și gazdele noastre care aveau barcă de 12 persoane, exact câți eram noi.

Până să-l găsim pe Manu am tot pendulat între mai multe pensiuni/hoteluri și la câteva, care mi-au plăcut foarte mult, am renunțat pentru că printre impresiile clienților am găsit ceva de genul: “proprietarul se supără chiar și pentru o sticlă cu apă adusă din afara pensiunii” sau “se supără dacă nu faci excursiile cu barca lui și atmosfera devine apăsătoare” , dar cel mai rău mi-a părut să renunț la o pensiune care îmi plăcuse, dar câțiva care scriseseră impresii au spus că regula este să asiguri liniște deplină pentru că oamenii vin în Deltă să se odihnească. Ulterior, cineva care fusese acolo anul trecut ne-a confirmat că așa este. Mâncau, mergeau în vârful picioarelor și se jucau jocuri de masă în curtea generoasă. Eiii, parcă nici chiar așa. Dar m-am bucurat să citesc în ultima vreme multe impresii bune despre pensiuni din Murighiol.

Până la urmă nouă ne-a plăcut atât de mult mâncarea și atmosfera la Manu încât nici nu ne-a mai trecut prin cap să mai încercăm și altceva prin Murighiol, așa cum am vrut initial. Și dacă s-a întâmplat așa, am hotărât să facem și excursiile împreună. Cam așa a fost cu cazarea și mâncarea. Chimie de la prima vedere/degustare.

Pentru că am mai fost o dată în Deltă cam știam ce ne dorim și din punct de vedere al excursiilor. Din experiența de atunci am învățat că două excursii lungi, pe canale, în cadrul aceluiași sejur nu au loc, pentru că nu au același farmec amândouă. De aceea, nici nu prea ne-au surâs pachetele care ofereau 3-5 excursii în cadrul aceluiași sejur de 3 nopți.

Astfel, am convenit să avem o singură excursie lungă, de o zi și una de 2-4 ore printre lacurile din zona Murighiol. Pentru excursia lungă aveam de ales, ca obiectiv principal, între pădurea de la Letea sau Caraorman și am ales Caraorman pentru că era mai la îndemână și în planurile noastre Letea este la pachet cu Sulina, care o să vină și ea la un moment dat. În restul timpului am zis că ne plimbăm prin sat și lenevim pe prispa căsuțelor noastre.

Vremea a fost rece pentru acea perioadă a anului, adică spre jumătatea lunii mai. Toată săptămâna dinaintea plecării ne sunau de la Manu să ne spună că trebuie să venim cu gecile de iarnă, atâta de frig era. Mai ales noaptea, ne spuneau că sunt 6-7 grade și dimineața și seara destul de răcoare. Plouase toată săptămâna, nu era încurajator deloc.

Până la urmă am avut o vreme superbă, nu ne-a plouat nici un strop, a fost chiar cald ziua, dar friguț bine seara și dimineața. Gradele erau multe în termometru, dar în prima zi, din cauza vântului, s-au resimțit mai puține. Începând cu a doua zi s-a potolit și vântul și au urmat 3 zile superbe cu geacă dimineața și seara și tricou la prânz. Iar noaptea am făcut focul, adică aer condiționat sau reșouri electrice în unele camere.

Din cauza frigului din ultimile două săptămâni natura era și ea întârziată. Nuferii care trebuiau să fie înfloriți scoseseră doar frunzele, rar am văzut câte o floare-două.

Vremea cam urâtă și faptul că era cam devreme pentru Deltă, a făcut să vedem puțini turiști în zonă și mai ales în excursii. Practic, în excursii ne-am întîlnit cu câteva bărci o zi întreagă, până în 10. Dar, ne spunea cel care a condus barca, că e nenorocire pe canale în perioadele aglomerate. Se stă pe canale în coloană, ca pe șosele, barcă lângă barcă și așteaptă să avanseze. Groaznic, n-aș vrea să am această experiență. Din acest motiv am ales să începem sejurul sâmbătă. Ne-am gândit că vom face excursia scurtă duminică după amiază când vor fi plecat parte din turiștii de week-end, iar pe cea lungă luni, o zi nu prea turistică, speram. Și așa a fost.

Acuma, fiecare își face planurile în funcție de multe, dar dacă puteți să alegeți măcar perioada, iunie pare că e luna ideală pentru Deltă.

Murighiol ca destinație turistică

Murighiol este un sat, care se tot dezvoltă și este ales pentru posibilitatea de a face excursii pe canalele Deltei, dar și de către cei care au ca hobby pescuitul. Un super avantaj îl reprezintă faptul că ajungi ușor cu mașina, fără transferuri, fără bagaje limitate și fără să fii dependent de o bază în care te așezi. Pe de altă parte să stai în mijlocul apelor, chiar așa, dependent de gazda pe care ți-ai ales-o, este o experiență pe care și eu vreau să o trăiesc.

Revenind la Murighiol, în sat nu sunt atât de multe de făcut. Sunt destule pensiuni de toate stelele, pentru toate buzunarele și există debarcader pentru excursii în Deltă, dacă nu ai acest aranjament cu pensiunea/hotelul la care stai. Câteva magazine de unde să-ți cumperi câte ceva la nevoie, doar o tarabă cu suveniruri la data vizitei noastre, dar probabil că sunt mai multe în sezon, Cetatea și Mănăstirea Halmyris la 3 km din centrul satului, de la Primărie și foarte important, Lacul Murighiol, pe faleza căruia te poți plimba și admira răsărituri și apusuri.

Satul este un amestec de case frumoase, gospodării îngrijite cu grădinițe cu flori și arbuști de toate felurile și culorile, dar și multe case parasite, lăsate de izbeliște.

Lacul Murighiol are o faleză frumoasă, reabilitată în ultimii ani și este ușor accesibil aproape de oriunde ai sta în Murighiol, având în vedere că satul este destul de mic. Noi aveam 2-300 de m până pe faleză și cam asta am făcut și noi în afara excursiilor pe canale sau lacuri. Începeam plimbarea chiar la începutul falezei și mergeam de-a lungul ei până se termina. De fiecare dată o luam pe alte ulițe ca să ajungem acasă, astfel că, în afară de casele oamenilor, am identificat în drumurile noastre multe pensiuni dintre cele pe care le cunoșteam de pe net, din căutările noastre.

La data sejurului nostru lacul era plin de lebede, sute de păsări. N-am mai văzut niciodată atât de multe pe un lac și atât de aproape. Ele au stat acolo toate zilele cât am fost noi și ba se apropiau de faleză, ba se mai depărtau și ne-a făcut mare plăcere să revenim în fiecare zi dimineața și seara, pentru ele, dar și pentru răsărituri și apusuri, cum spuneam.

Pensiunea la care am stat se află fix în intersecția din mijlocul satului, vis-à-vis de Primărie. Acolo, în intersecție este un indicator de 3 km către Cetatea Halmyris și după cum am aflat de la gazdele noastre, altceva nu mai aveam de făcut prin jur decât dacă ne suiam în mașină, ceea ce nu voiam să facem decât la plecare.

Doar că părerile sunt foarte împărțite cu distanța până la cetate. Gazdele (care nu sunt din Murighiol), ne-au spus că cetatea este departe, nu putem pe jos, iar când am început să întrebăm sătenii ni s-a spus de la 1,5 până la 8 km. Celui care ne-a spus 1,5 km i-am spus despre cel care ne spusese că sunt 8, iar replica lui a fost: “n-are cum doamnă, ăștia au fost beți când au pus incdicatoarele pe aici” . Până la urmă ne-am încumetat să mergem pe jos, chiar dacă era cam cald.

Cetatea Halmyris se află la 3 km de centrul Murighiolului, din fața Primăriei, exact așa cum arată și indicatorul. Toate aplicațiile de pe telefoane ne-au indicat același lucru și nea Mihai de la cetate ne-a confirmat că atâția sunt, deci indicatorul este corect. Am cam suferit de cald pe drum dar aveți și varianta mașinii exact până la cetate, unde este o parcare generoasă, pe câmp.

Cât am mers prin sat a fost bine pentru că sunt trotuare și pe o parte și pe alta și ne-am fâțâit de pe unul pe altul, ca să mai admirăm gospodăriile sau curțile cu flori. La capătul satului, exact unde este o troiță pe partea dreaptă și se bifurcă drumul către debarcader și Puflene Resort, noi am luat-o înainte pe șosea, conform indicatorului, dar nu au mai fost trotuare și am mers efectiv pe șosea, aprox 1 km, permanent atenți la mașini, care erau rare, din fericire. Dar să știți că se poate face la stânga spre debarcader și la un moment dat se face o potecă de pământ, paralelă cu șoseaua care iese la cetate. Pe acolo ne-am întors.

Intrarea la cetate a fost 6 lei de persoană, programul era 10-18, și ne-a luat în primire nea Mihai, care aștepta eventualii turiști pe prispa casei, care era și casă de bilete și un mini muzeu. Nea Mihai un tip plin de umor, ne-a povestit despre cetate și am simțit în glasul lui multă amărăciune împotriva autorităților.

Cetatea Halmyris este una dintre cele mai mari din țară. Săpăturile au început cu voluntari americani și au fost întrerupte din cauza pandemiei. În muzeu sunt expuse piesele de îmbrăcăminte ale voluntarilor și câteva obiecte. Toate descoperirile zac în depozite și așteaptă terminarea lucrărilor pentru că după ce sunt studiate, cele mai importante descoperiri se expun, iar restul zac în depozite.

Moaștele unor creștini au fost descoperite pe timpul lui Răzvan Teodorescu, atunci a fost făcut și acoperișul Basilicii și se venea des pe teren. Acum, de ani de zile, nimic. Nea Mihai ne-a invitat peste 200 de ani când se vor termina săpăturile începute de voluntarii americani, că doar atunci, poate, vom vedea ce va deveni Cetatea Halmyris.

Thermele sunt bine conturate, aveau 3 încăperi și încălzeau apa cu lemne, iar poarta de nord este singura care are bastioane semirotunde.

Și la Cetatea Halmyris se vede totala nepăsare a autorităților.

La plecare am pierdut ceva timp să urmărim popândăii care intrau și ieșeau din găurile lor. N-am mai văzut niciodată atâția popândăi, atât de aproape. Urma să vedem și mai mulți în ziua când am plecat, prin Cheile Dobrogei.

Mănăstirea Halmyris se află la câteva sute de metri de Cetatea Halmyris și se vede foarte bine de la cetate. Dar se văd și schelele pe ea, ceea ce arată că acolo se lucrează. Nea Mihai era supărat nevoie mare, că pentru biserică se găsesc întotdeauna bani, dar pentru un obiectiv cum era cetatea, nu.

Nu ne-a recomandat să mergem pentru că nu aveam ce să vedem. Se lucrează de zor pentru că va fi cea mai mare mănăstire din Dobrogea și puteam merge doar pentru magazinul de suveniruri și miniferma de păsări dar nu ne-a tentat.

Cam asta a fost de făcut prin Murighiol, fără să ne urcăm în mașină. De altfel, pentru că am avut și două excursii cu barca, nici nu mai era timp pentru altceva.

Excursiile prin Deltă

Cum spuneam, în sejurul nostru de 3 nopți, am convenit la o excursie scurtă și una lungă, de o zi. Ne-am hotărât să le facem cu gazdele noastre, chiar dacă prețul ni s-a părut cam piperat. Nu a fost posibilă nici o negociere, cu toate că am încercat, dar având în vedere că am ieșit foarte bine per pachet a rămas ca Manu.

Excursia scurtă a durat 3 ore și a fost pe canalele și lacurile din zona Murighiol și am făcut-o într-o după-amiază sperând să prindem și un apus. Pentru că în această excursie au mers și câteva persoane din cadrul persoanlului, cu care ne împrietenisem, nu am mai avut loc toți în barcă și ne-au mai pus la dispoziție o barcă mai mică, din aceea de pescari. Mi s-a părut că am avea orizontul mai larg în aceea, așa că am preferat-o împreună cu încă o familie, dar s-a mers în tandem. Cam curent pe porțiunile de viteză, dar nu a fost ceva supărător.

Cum ne-am urcat în barcă ni s-a spus să descărcăm pe telefon permisul de acces ca turist în Delta Dunării, ceea ce am și făcut.

Această excursie a costat 70 de lei/de persoană, indiferent de barcă, și am mers pe Brațul Sfântul Gheorghe puțin, am ieșit pe Canalul Uzlina, apoi pe Lacurile Isăccel, Isac, Pojarnia și celelalte din jur, mai mici sau mai mari și am făcut un circuit, intrând și ieșind de pe canale înguste spre lacuri.

Cum spuneam, nuferii abia își scoseseră frunzele, prea puțini erau înfloriți, păsările destul de puține și răzlețe, nu am mai văzut stoluri, ca acum mulți ani. Am mai făcut giumbușlucuri între bărci și ne-am bucurat de o plimbare foarte, foarte plăcută.

Excursia lungă a durat o zi, cred că 9 ore și a costat 200 de lei de persoană. Am ieșit tot pe Canalul Uzlina spre primul obiectiv al zilei, Pădurea de la Caraorman. În această excursie am fost toți în aceeași barcă.

La Caraorman i-am dat liber căpitanului nostru și ne-a preluat un ghid, pentru o plimbare de 1,30 ore, cu o mașină din aceea mare, militară, deschisă, nu știu cum se numește. Am plătit la pădurar taxa de intrare în rezervație, 5 lei de persoană și au urmat niște povești interesante și cam triste.

Caraorman înseamnă pădurea neagră, pădurea întunecată și este un nume turcesc, iar satul Caraorman mai numără acum aprox 150 de locuitori, majoritatea bătrâni. Nu mai este nimic din ce a fost până în ’90, când toată lumea se ocupa de agricultură.

Ghidul ne-a preluat de acolo de unde ne-a lăsat barca, ne-a făcut un instructaj scurt despre cum vom circula cu mașina aceea militară și ne-a introdus un pic în isoria satului.

Din cauza vânturilor puternice în această zonă nisipul se plimba dintr-un loc în altul, de la o zi la alta, li se spunea nisipuri mișcătoare, iar dunele își schimbau formele și nu apuca nimic să crească pe ele. S-a găsit o plantă micuță, seamănă cu usturoiul, dar mult mai mică, de 2-3 degete (ei îi spun cârcel), prinde foarte repede pe nisip și datorită ei dunele de nisip au reușit să devină stabile. Nisipurile umede, sau răsăturile, este partea unde a reușit să crească pădurea. În pădurea de la Caraorman sunt cerbi, căprioare, enot, șacali, mistreți, pisici sălbatice.

În urmă cu vreo 20 de ani a înghețat Dunărea și au trecut din Bulgaria foarte mulți șacali, recunoscuți ca foarte distructivi, care au găsit aici hrană, s-au înmulțit foarte mult (o femelă face de 2-3 ori pe an câte 6-12 pui) și au făcut mari stricăciuni. Doar lupul i-ar fi distrus, dar lup nu avem la Caraorman. Și pentru că n-au avut dușman natural șacalii au mâncat/stricat cam tot. Când a început să dispară hrana s-au mai împuținat și ei dar au început să-și facă vizuine în casele părăsite.

La întrebarea noastră de ce nu au fost omorâți de om, ghidul ne-a răspuns că un vânător se duce la vânat ca să mănânce. Prin urmare, nici un vânător nu a fost dispus să dea bani pe muniție și să piardă timp ca să distrugă șacalii. Iar autoritățile nici atât, crede că erau atât de implicate că nici nu aveau cunoștință de asta.

Vitele trăiesc în tabulație liberă. Le dau drumul prin grind dar, spre deosebire de cai, sunt luate când începe iarna și duse la ferme unde sunt hrănite pentru carne.

Caii sălbatici sunt aceiași prin toată Delta. Înainte, oamenii creșteau 3-400 de vaci și sute de cai. Când au început să apară utilajele, fermele nu au mai avut nevoie de cai și au primit ordin să-i împuște. Au împușcat ei câțiva dar oamenilor li s-a făcut milă și le-au dat drumul prin grind, convinși că vor muri singuri, în cel mai scurt timp.

Dar caii s-au adaptat și aici și la Letea și în toată Delta, s-au împerecheat rasele, între ele și au devenit imuni la unele boli ale cailor. Pe vremuri erau cam 800 de cai, care pășunau mult iar când nu aveau hrană au început și ei să distrugă pădurea, scoarța copacilor, puieții... Oamenii nu mai puteau să cosească și au chemat abatoarele, iar astăzi mai sunt împrăștiați prin grind o sută și ceva de cai. Sunt cai sălbăticiți, nu cai sălbatici și se vor pierde în timp pentru că intră în iarnă mai mulți, dar ies jumătate.

Letea este mai cunoscută decât Caraorman pentru că Sulina, fiind un oraș destul de mare, a fost mai accesibilă. Tot timpul a fost circulație cu căruța și toate studiile de zeci de ani se fac la Letea. Dar caii nu sunt mai mulți într-o zonă decât în alta și peste tot s-au înmulțit la fel. Pentru că Letea era foarte cunoscută și acolo erau niște ONG-uri, din dorința de a proteja caii, le-au dat denumirea de cai sălbatici, dar peste tot sunt doar caii localnicilor, sălbăticiți.

Chiar dacă se organizează atâtea excursii ca să vezi caii sălbatici, nu prea ai norocul să-i mai vezi din cauza mașinilor cu care se fac excursiile și a bărcilor cu motor, dar tot ce se vede prin Deltă, pe malul apelor, sunt acești cai sălbăticiți.

Foarte puțini mai aparțin cuiva, dar aceștia se recunosc pentru că au un clopot la gât sau un lanț la picior ca să poată fi prinși mai ușor, dar trăiesc absolut la fel ca ceilalți.

Măgarii, pe care i-am văzut destul de des, sunt tot părăsiți, ai nimănui, ca și vacile sau caii. Înainte, ne-a spus ghidul cu năduf, săracii aveau cai și bogații mașini, iar acum e invers. Oamenii nu își mai permit să țină animale. Ghidul ne-a spus că putem pleca fără nici o problemă cu un cal sau un măgar din Deltă, ca și suvenir.

În cadrul excursiei noastre am avut 2 opriri, ambele la niște stejari bătrâni și mai dubioși decât știam că sunt acești copaci. La fiecare oprire ghidul ne-a spus povestea lor.

Prima oprire a fost la cei 3 stejari care au 6-700 de ani. Vârsta stejarilor din Caraorman este stabilită după diametru, dar dacă ar fi crescut la lumină, în mediul lor natural, la așa o vârstă ar fi crescut mult mai mari. La Caraorman își păstrează numai ramurile de sus, care se hrănesc de la soare, iar cele care rămân la umbră cad, nu le ține.

Se spune că stejarii au rădăcinile atât de adânci cât sunt de înalți, dar la Caraorman nu este așa. Au 8-10 m în pământ după care dau de al doilea strat de nisip și se ramifică pe laterale și din această cauză prind forme foarte ciudate.

Stejarul îngenuncheat, a fost cea de-a doua oprire în pădurea de la Caraorman. Stejarul a avut două crengi mai mari, dar în spatele lor este o scorbură. Creanga din stânga și-a pierdut echilibrul și a căzut, iar cea din dreapta a căzut prin greutate. Crengile s-au prins de pământ și au prins rădăcini, ceva nemaintîlnit la un stejar și copacul are o formă foarte ciudată.

În fața stejarului îngenuncheat este o masă rotundă, replică a Mesei Tăcerii și o fântână, făcute în 1989 de paznicul de vânătoare și 3 vânători, de loc din Târgu Jiu.

Prânzul l-am luat la Pensiunea Stejarul îngenuncheat și am mâncat icre de crap, plachie de crap, gogoși, am avut o sticlă de apă de 2 l și o carafă de vin la 6 persoane.

După Caraorman a urmat din nou o plimbare pe canale și lacuri, în drumul spre brațul Sfântul Gheorghe, pentru a ajunge în locul în care Dunărea se varsă în Marea Neagră, cu o escală în orașul Sfântu Gheorghe.

Cât am mers pe canale și lacuri a fost captivant, dar când am ieșit pe brațul Sfântul Gheorghe a devenit cam plictisitor. Drumul pe brat este prea lung, iar înapoi chiar n-a mai fost nimeni entuziasmat. De aceea, eu cred că este suficientă o excursie lungă pe sejur.

După mai mult de o oră de mers pe brat, în linie dreaptă, fără păsări, fără nuferi, doar cu peisaj, am ajuns în zona în care Dunărea se varsă în mare, dar nu am putut ajunge atât de aproape cât voia conducătorul nostru de barcă, pentru că erau niște valuri foarte mari chiar în zona aceea și barca făcea în toate felurile.

Ne-am întors spre Sfântul Gheorghe și am oprit în oraș pentru o oră. Am mers până la Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, și ea reabilitată printr-un program cu fonduri europene în 2015, dar pe care am găsit-o închisă, prin centru, pe străzile cu nume de pești și am avut timp de o cafea la o terasă din port. Înapoi, spre casă, a fost doar un drum lung, fără entuziasmul de la începutul zilei.

Drumul spre casă

Ziua de întoarcere spre casă a fost una lungă de vacanță. Am plecat după micul dejun lălăit și până la ora 18-19, când chiar urma să ținem drumul spre București, ne-am propus să ne oprim în mai multe locuri. Câte, urma să vedem în funcție de ritm. Obiectivele se aflau în drumul nostru sau cu abateri mici, pe o distanță de aprox 100 de km. După aceea, fără oprire până acasă.

Prima oprire a fost la Cetatea Enisala, pe care o mai văzusem, dar nu de când a fost restaurată. 8 lei intrarea sau 4 cu reducere, este o schimbare majoră de când o văzusem noi, când era efectiv un WC public, dar cred că se putea mai mult.

Următoarea oprire a fost în satul Lunca, chiar în centru, unde am băut o cafea, ca să ne facem planurile mai departe. Am hotărât să mergem la cetatea Argamum și Capul Doloșman. Din centru satului Lunca este indicator de 7 km către Situl Arheologic Jurilovca, cetate și cap și am mers după indicatoare până la căsuța albastră pe care scrie “punerea în valoare a patrimoniului istoric, Cetatea Argamum….” , dar aici se oprește orice urmă de informare. Nimeni nu era acasă și nici un alt panou informativ nu am mai întâlnit la cele două obiective.

Mai sus puțin, pe deal, se vede încă o căsuță albă, unde este un nene care îți poate da indicații, sau, ca să nu urci până la el, o iei de capul tău pe singura potecă de pământ care se vede. De fapt, este un drumeag de țară, pe care pot merge și unele mașini, dar eu nu recomand. Cam 1 km este de la căsuța albastră până la Lacul Razim și cetate.

Capul Doloșman înseamnă niște formațiuni stâncoase între Lacul Razim și Lacul Golovița care au 29 m înălțime și se întind pe aproape 3 km. Aș vrea să spun că este ceva ca la Tyulenovo, la frații bulgari, dar peisajele nu sunt așa de spectaculoase, din păcate, pentru că mergem printr-o mare de bălării.

Cetatea Argamum se întinde pe aceste stânci și cred că este printre cele mai mari din țară (întinse), dacă nu o fi cea mai întinsă. Dar totalmente sub bălării. Am pornit de pe malul lacului Razim într-un urcuș ușor, pe o potecă și foarte curând am început să nu ne mai vedem de bălării. Roiuri de țânțari ne-au atacat pur și simplu, mii de țânțari, ne intrau în ochi, în nas, am mers efectiv alergând și dând din mâini ca disperații. Simțeam că nu putem să avansăm, dar nici înapoi nu era o soluție. În punctul cel mai înalt am scăpat de roiurile acelea agresive, nici bălăriile nu mai erau atât de înalte și nu ne-am mai întors pe același drum. Am ieșit pe una din porțile cetății și poteca, singura bucată mai largă, unde se cosise, duce până la casa albă și apoi până la cea albastră, unde am lăsat mașinile.

Cum spuneam, cetatea Argamum este total, total nepusă în valoare. Este foarte întinsă, cred că mai sunt lucruri de scos la lumină, dar nu este nici un indicator, nici un panou informativ în zonă. Este adevărat nici taxă de intrare. Nu știu cum nu le-a fost rușine celor care au pus panourile informative pe drumurile naționale, îndemnând oamenii să meargă spre obiective turistice, pe care mulți nici nu le-au identificat. Că, practic, trimiți oamenii în niște bălării unde nu găsesc nimic orientativ. Habar nu au ce e de văzut, care o fi Capul Doloșman, de unde până unde se întinde cetatea…. Gust amar din nou, la obiectivele patriei.

Am zis să ne înecăm amarul și să mâncăm ceva bun la Casa Pescarilor din Lunca, dar înainte cu câțiva km ne-a ieșit în cale Casa Parmac, care din șosea arăta foarte bine și ne-am deturnat. Am mâncat aici o mămăligă cu brânză și o saramură de crap. Nu a fost cel mai grozav prânz din câte am mâncat prin Dobrogea, dar a fost ok.

Cheile Dobrogei a fost ultimul obiectiv al zilei și al sejurului nostru. Am mai trecut prin chei și cu alte ocazii, dar ne face întotdeauna plăcere să ne abatem în drumul spre casă prin cheile scurte, dar foarte spectaculoase.

Șoferii au rămas să respire la capătul cheilor, cât timp ceilalți am luat-o pe jos până în capătul celălat, pe secțiunea principală a cheilor, adică bucata de șosea de vreo 2 km. Pe traseu am admirat formațiunile sculptate, unele având diverse forme, cea mai cunoscută fiind The Face, la capătul cheilor ne-am urcat pe stânci pentru o vedere și mai bună asupra canionului și ceva timp am dedicat popândăilor care ne-au amuzat intrând/ieșind dintr-o vizuină în alta.

În zona cheilor am mai ajuns dar, tot așa, în trecere și de fiecare dată am amânat Mănăstirea și Peștera Casian. Sperăm că asta a fost ultima amânare.

Chiar dacă am vorbit despre obiective diverse, sper că articolul poate orienta, cât de cât, pe cineva care alege Murighiol ca bază pentru explorarea Deltei/Dobrogei.

---

LOCAȚIE și ÎMPREJURIMI

Murighiol este un sat totuși. Diferența o fac pensiunile din sat, prin ceea ce oferă turiștilor și nu satul în sine. Dar este o foarte bună bază pentru a explora Delta și Dobrogea.

---

despre DISTRACȚIE & RELAXARE

Noi am fost mulțumiți de cazare, mâncarea a fost excelentă, gazdele la fel, excursiile în Deltă pe placul nostru, am avut și prima întâlnire dansantă a grupului după o lungă perioadă… așa că pot să spun că am avut din plin și distracție și relaxare.

---