Un secol inapoi in timp, cu Mocanita

TIPĂREȘTE

Trebuie precizat de la bun început ca nu sunt o pasionata a calatoriilor cu trenul. CFR-ul nostru pare sa aiba un aport substantial la acesta situatie, pentru ca trenurile romanesti au o caracteristica definitorie si de netagaduit: ajung intotdeauna la timp. Dealtfel vestitul acar Paun pare a fi descoperit inaintea lui Einstein ca timpul nu mai este o constanta, ci o variabila, in functe de viteza luminii, forta de gravitatie si ceasurile impiegatilor.

Am descoperit Mocanita prin intermediul televiziunii si am fost placut impresionata. Este ultima cale ferata ingusta, folosita in scopul original–transport forestier- din Europa, in care se folosesc locomotive cu abur!!! Mi-a adus aminte de filmele acelea vechi in care, dupa un suier prelung, invaluita in abur si funingine, batrana locomotiva de inceput de secol pleca, cu un fel de icnet trudit, la drum. Asa ca am hotarat sa plecam, intr-un week-end, un pic inapoi in timp. Dupa ce am hotarat, am studiat traseul, am luat numerele de telefon utile si …la drum!

Am planuit mica excursie in asa fel incat sa petrecem o singura zi, vara, intr-o duminica, si am fost oarecum “pe fuga”, mai ales avand in vedere faptul ca trenul trebuia sa plece dimineata devreme, la orele 08.30.

Nu sunt indicatoare referitoare la gara din Viseu, asa ca trebuie sa intrebi trecatorii…Oricum, din centru oraselului mai degraba muncitoresc mai trebuie sa mergi vreo doua sute de metri. Drumul pana la gara nu ofera nimic surprinzator, mai degraba dezolant dat fiind faptul ca trebuie sa mergi pe o straduta laturalnica, plina de denivelari si fel de fel de darapanaturi-chiar ziceam ca ne-am trezit cu noaptea-n cap ca sa vedem…ce? !... mai ales ca gara arata ca orice halta romaneasca de la tara, cu culoarea aia preponderant galbena si arhitectura (cam exagerez, hai sa zicem idee de constructie) veche…

Dupa o calatorie din ce in ce mai precipitate, de trei ore, cu masina (am mai gresit de vreo cateva ori drumul) ce puteam sa cautam…? ... toaleta! …. si ce sa vezi…. prima surpriza ne-a rezervat-o …. WC-ul din Viseu (…va aduceti aminte de bancul cu moldoveanca care cere bilete la viseu? :). Ne asteptam la grozavia aia specifica…cred c-o cunoasteti, din nefericire, cu totii…unde ai nevoie absoluta nevoie de o masca contra gazelor si uneori faci salturi gratioase, incercand sa eviti diverse chestii). Ei bine, nu! NU! Senzori, gresie, faianta, curatenie exemplara... si, in plus, CABINA DE DUS! A mai vazut cineva asa ceva intr-o gara din Romania? ! Sincer, nu cred…de aceea chestia asta ne-a ridicat un mare semn de intrebare…lamurit repede, dealtfel, de puternicul accent germanic al celor care dadeau diverse informatii legate de traseu, bilete si altele. Evident, lucrurile pareau mult mai roze si deja ne asteptam la surprize. Trebuie sa ajungeti in gara, pentru a achizitiona bilete, -foarte devreme- mai ales daca este o zi de week-end, pentru ca –deja- trenul a devenit o atractie turistica de netagaduit prin influenta si seriozitatea celor care se ocupa de afacere…nu stiu ce-or fi fost: nemti, austrieci sau elvetieni…dar…credeti-ma: aceasta chestie se vede, oameni buni!

La orele 07.00 gara era deja aproape plina, o multime pestrita de oameni si masini (numere de inmatriculare extreme de diverse, am vazut chiar si doua de CT) asteptau venirea trenului, cumparau bilete si se imbracau cu haine groase (este la munteeeeeee!!! , chiar luna august fiind, a fost foarte rece dimineata). Biletele sunt destul de scumpe, la 40 de lei unul. Apropos, in gara se pot cumpara si gogosi si placinte fierbinti si foarte gustoase (va recomand cu caldura!) de la fete imbracate in costum popular national traditional, extrem de frumos si elegant. In gara, undeva mai in spate, se pot vedea si locomotive diesel, de linie ingusta sau din cele vechi, cu abur (in renovare sau pastrate pentru piese de schimb) precum si diverse vagoane de marfa, de calatori precum si si drezine (caroserii de masini vechi puse pe osii de tren si adaptate pentru mersul pe sine), asa ca ne-am mai plimbat printer ele, in timp ce sorbeam dintr-o cafea fierbiiinte.

Pe la orele 08.00 a aparut garnitura de tren, trasa de “regina” interesului tuturor, locomotive CRISCIOR. Garnitura era formata dintr-un vagon-primul-incarcat cu lemne plus trei vagoane “inchise”-adica cu usi si geamuri- si trei deschise. In foarte scurt timp nu mai erau locuri libere, trenul s-a umplut, unul dintre vagoane fiind rezervat si ocupat exclusiv de turisti ce vorbeau limba germana) …lumea incepuse sa murmure…si imediat a aparut…cea de-a doua garnitura de tren! Drept urmare, toti au gasit locuri confortabile, fara sa fie inghesuiala. Locurile erau confortabile doar din acest punct de vedere, pentru ca vagoanele de calatori sunt echipate doar cu niste bancute de lemn aemanatoare celor din parcuri, si acestea fiind vechi, dar reconditionate.

Cele doua trenuri au plecat la o diferenta de timp de un sfert de ora intre ele si in fiecare s-a urcat si cate un controlor de bilete-ghid (la trenul nostru era o nemtoaica care vorbea destul de bine romaneste), care la fiecare statie trecea in alt vagon si dadea informatii tehnice si istorice legate de caile ferate forestiere.

Traseul este incantator, calea ferata urmeaza cursul serpuit al apei de munte si urca din ce in ce mai mult intr-un peisaj salbatic, plin de paduri pana in zare, catre cele mai indepartate creste ale muntilor. Imaginea locomotivei care suiera si pufaie, lasand in urma o dara groasa si inalta de aburi mi-a dat o stranie senzatie de melancolie cu iz de foarte vechi, laolalta cu o senzatie de toropeala si relaxare. Viteza nu este mare- vreo 10 km pe ora- asa ca ai timp berechet la dispozitie sa vezi totul in jur.

La scurt timp de la plecarea trenului telefoanele mobile raman fara semnal si singurele legaturi cu lumea din jur par a ramane cateva casute de lemn, raspandite ici si colo printre munti, precum si cate un utilaj forestier lasat pana la prima zi lucratoare printre stive de lemne taiate proaspat.

Drumul dureaza doua ore si ceva pana la ultima statie la care se mai poate ajunge in prezent, statia PALTINUL. Inainte vreme, pana acum cativa ani, traseul era inca o data si ceva mai lung, dar in urma unor inundatii devastatoare, toata calea ferata a fost distrusa si doar prima treime refacuta. De fapt, ce inseamna statie? ! Nu va imaginati o halta cu cladiri sau ceva de genul acesta, ci in cel mai bun caz cate un vechi canton forestier. Trenul mai oprea undeva pe langa un fir de apa curata, pentru aprovizionarea cu apa a rezervoarelor locomotivei (nu uitati, locomotiva necesita nu numai combustibil, ci si foarte multa apa).

La Paltin trenul face o pauza de aproximativ trei ore, timp suficient pentru a face o scurta plimbare pe carari de munte, pe langa rau si pentru a lua o mica gustare, de la pachet sau cumparata de la administratorii caii ferate, care debarca si ei in statie cu o gramada de marfuri…comestibile sau potabile.

Intoarcerea nu a mai prezentat foarte mult interes, dat fiind faptul ca deja vazusem peisajele. Totusi, ai timp sa observi detaliile care uneori mai scapa la prima vedere. Ceea ce mi-a placut mult a fost faptul ca la acea ora se intorcea lumea de la biserica si am vazut foarte multi moroseni imbracati in straie de sarbatoare. Maramuresul este singurul loc din tara unde mai mult de jumatate din cei care merg la biserica in zilele de sarbatoare merg in costum popular. Oamenii sunt prietenosi si surazatori, daca le faci cu mana aproape toti raspund si ei.

Odata reveniti in gara, am mai facut poza unei locomotive imense - dar in restaurare inca- si catorva vagoane ramase pe linii de manevra.

Mai sunt Mocanite in lume…dar aceasta, a noastra, este UNICA IN LUME!!! Admiram frumusetile altor tari, trebuie sa fim constienti de ale tarii noastre. Putem fi mandri ca aceasta veritabila atractie turistica, mult peste altele din Europa, este in Romania, iar eu zic ca e mai bine ca o administreaza altii! Pentru ca avem de la cine invata si lua exemplu despre respectul pentru consumatori si modul de administrare a unei investitii turistice.

---

VIZUALIZĂRI: 3179 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI